INTRODUCERE.

CONSIDERAȚIUNI GENERALE ASUPRA ISTORIEI

LITERATURII ROMÂNE
Baza oricărei literaturi naționale este viața spirituală a poporului, iar organul ei de
exprimare este limba lui. Care au fost particularitățile spirituale ale poporului în timpul
când a luat naștere literatura noastră? Care a fost viața lui sufletească până în sec. al XV-
lea? Sunt întrebări la care e greu de dat un răspuns astăzi. Incontestabil că poporul nostru
a avut o literatură orală, că el și-a avut cântecele și narațiunile lui înainte de literatura
scrisă, cum au avut și alte popoare. Dar din această literatură nu s-a păstrat aproape nimic
în forma ei de atunci, în afară de unele reminiscențe vagi din obiceiurile și datinile
noastre și din cântecele noastre bătrânești.
Deci, noi nu putem avea o idee clară despre limba în care vorbea poporul nostru
până la cele dintâi scrieri ale noastre, căci și limbile popoarelor sunt supuse evoluției, iar
cântecele noastre vechi nu au fost scrise de nimeni în vechime ca să putem avea idee
despre limba vorbită atunci. Limba primelor noastre texte, oricât ar fi ea de apropiată de
aceea pe care o vorbeau strămoșii noștri, este o limbă cărturărească, în care traducătorii,
neavând uneori cuvintele necesare, introduc diferiți termeni din limba din care traduc.
În ce privește viața spirituală a strămoșilor noștri, se poate preciza că la începutul
literaturii scrise, poporul românesc avea conștiința de neam destul de dezvoltată. Factorii
principali care determină nașterea și dezvoltarea unei literaturi sunt natura și
împrejurările istorice. Natura sau mai bine zis fatalitatea geografică, contribuie la
foemarea caracterului poporului, a comportamentului și a înclinărilor lui sufletești.
Condițiile naturale de viață determină ocupațiile principale ale poporului: păstroritul și
agricultura. Iar aceste preocupațiuni pașnice predispun la o viață liniștită. De aici
aspirațiile românului spre contemplație, spre poezie, de aici însușirile lui artistice.
Fatalitatea istorică, al doilea factor determinant în dezvoltarea vieții spirituale a
unui popor, a avut un rol extrem de important pentru români. Pământul nostru a fost
arena unor invaziuni istorice cum rar s-au întâmplat în altă parte. Acest fapt determină
primele influențe asupra noastră și desăvârșește tipul nostru etnic. Lupta, fie activă, fie
pasivă pe care o duce românul contra invadatorilor, călește caracterul lui și îi cultivă
energiile lui vitale.
Influența celor doi factori, a naturii și a împrejurărilor istorice, se suprapune unor
însușiri moștenite de la strămoșii noștri daco-romani. Cu toate vicisitudinile vremurilor,
cu toate influențele bune și rele, poporul nostru și-a păstrat caracterul său latin. Astăzi,
nici cei mai înverșunați dușmani ai neamului nostru nu contestă romanitatea lui. Sextil
Pușcariu, distins filolog român, susține că până prin secolul al IV-lea în Imperiul Roman,
din care făceau parte și teritoriile locuite astăzi de românii din stânga și dreapta Dunării, a
existat o limbă preromanică. În timpul domniei împăratului Theodosie cel Mare, imperiul
se împarte în două, și anume în Imperiul Roman de Vest și cel de Est. Legăturile dintre
aceste două imperii slăbesc tot mai mult. Stările noi produse prin emigrarea popoarelor,
întărirea elementului grecesc în conducerea afacerilor publice în Imperiul de Est, așezarea
slavilor în Panonia și Peninsula Balcanică au ca urmări ruperea contactului românilor de
est cu al celor de vest.
Această despărțire a dus la desfacerea limbilor romanice în două grupuri distincte
și anume cel de vest, cuprinzând limbile italiană, retoromană, sardă, provensală, franceză,
spaniolă și portugheză; și grupul de est, compus numai din limba română.
Literatura română este de origine romanică, precum este poporul său și limba sa
românească. Literatura noastră poate să-și ia începutul, în sens diacronic, cu mult înainte
de sec. X, adică chiar din primele secole ale primului mileniu al erei noi. Un argument în
acest sens este și creația poetică a poetului latin Publius Ovidius Naso (43 î.e.n – 17 e.n.).
Operele sale celebre Tristele și Ponticele cuprind tablouri expresive ale vieții strămoșilor
noștri geto-daci, față de care poetul avea o simpatie deosebită, fiind încântat de calitățile
civice, morale și spirituale ale lor.
Periodizarea istoriei literaturii române
E foarte greu a stabili anumite limite în viața sufletească a unui popor, întrucât
această viață a colectivului omenesc, ca și viața individului, se prezintă ca ceva
neîntrerupt. Tot așa de greu este de a împărți istoria literaturii unui popor în epoci sau
perioade, întrucât literatura este expresia vieții sufletești a poporului, care-și rupe firul
atunci când acesta dispare. Se înțelege că această viață spirituală poate să aibă momente
de intensitate și de ritmuri mai slabe, dar între diferitele stări ale ei există o legătură.
Această relație o obervăm și în fenomenele literare. Nu se poate spune că între cronicarii
noștri din sec. al XVII-lea și între Gheorghe Șincai sau Nicolae Bălcescu nu există nici o
legătură. În evoluția culturii și a literaturii există întotdeauna relații de continuitate. Cu
cât scriitorul este mai renumit, cu atât relațiile sale cu trecutul și viitorul sunt mai trainice
și profunde.
 Cercetătorii nu sunt întotdeauna de acord în ce privește împărțirea istoriei
literaturii române. Și totuși, punând la bază anumite principii, această împărțire se poate
face.
Al. Procopovici împarte literatura în epoca veche, care cuprinde veacuri
îndelungate până la sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea; epoca nouă de
repezi progrese și epoca nouă care începe cu apariția revistei Semănătorul. Aceeași
împărțire o face și Sextil Pușcariu, justificând fiecare epocă, adăugând și epoca
contemporană, începută de la războiul mondial care a dus la unirea tuturor românilor.
Dacă împărțirea literaturii noi este discutabilă, dacă unii consideră ca linie de
demarcare între literatura nouă și cea modernă pe marele Eminescu, nimeni din istoricii
literaturii nu contestă împărțirea literaturii în cea veche și cea nouă sau modernă. Între
literatura veche și cea nouă se poate trage ușor o linie de împărțire. Literatura veche se
deosebește de cea modernă nu numai ca formă și stil, ci și ca spirit și idealuri. Literatura
veche este pătrunsă de idealurile credinței ortodoxe și, cu toate că găsim și influențe
apusene, în linii generale ea se dezvoltă sub influența literaturii slavo-bizantine. Spiritul,
stilul, forma sunt împrumutate din această literatură, pe când literatura vremurilor noi își
îndreaptă privirile spre Apus și intră cu o oarecare întârziere în ritmul vieții literare,
dezvoltându-se în contact cu această literatură, repetând formele și stilul care o domină.
Litertura română medievală cuprinde sec. X–XVIII și se împarte în două
subperioade:
1. literatura feudalismului timpuriu (sec. X–XIV);
2. literatura feudalismului dezvoltat (sec. XV–XVIII până în 1789).
Sincretismul literaturii medievale se caracterizează prin faptul că scrierile din acea
perioadă foloseau diverse izvoare din cele mai diferite domenii ale cunoașterii: istorie,
geografie, religie, politică, etnografie, învățământ, muzică, filosofie etc. Deci, nu se
respectă caracterul de unicat al lucrărilor scrise.
Literatura veche s-a dezvoltat șia evoluat în 3 direcții principale:
1. literatura religioasă;
2. literatura istoriografică;
3. literatura de imaginație și ficțiune artistică.
Literatura religioasă a anticipat literatura istoriografică și cea artistică. Se explică
prin faptul că scrierile destinate bisericii ortodoxe pentru slujblele divine erau folosite
intens în scopurile respective, cărți care erau scrise de slujitorii bisericii: călugări, preoți,
dascăli. Aceștia erau pe atunci singurii cărturari care puteau să traducă lucrări religioase,
să elaboreze diverse materiale pentru slujbele bisericești. În cadrul literaturii religioase au
activat pe parcursul secolelor cărturari remarcabili care, în sec. XVII–XVIII au lăsat
culturii noastre importante lucrări religioase, printre care mitropoliții Dosoftei și Varlaam
(în Moldova) și Antim Ivireanul (în Țara Românească).
Literatura istoriografică a fost o literatură scrisă, în sec. XV–XVI la curtea
domnitorilor feudali din porunca acestora, iar în sec. XVII–XVIII literatura istoriografică
a fost scrisă de cronicari independenți. În primul caz, cronicarii scriau letopisețe nu în
mod independent, nu ceea ce voiau ei să scrie, ci numai ceea ce le poruncea domnitorii.
Așa se explică caracterul subiectiv al cronicilor, lipsa de atitudine critică obiectivă în
prezentarea, interpretarea evenimentelor istorice și a domnitorilor feudali.
Mai târziu, o serie de cronicari talentați, au devenit independenți de voința
domnitorilor și au realizat lucrări istoriografice ce se caracterizau prin mai multă
obiectivitate față de domnitori, deși și în scrierilor lor, pe alocuri, ei exprimau și atitudini
subiective. Dintre cronicarii dependenți (adică oficiali) s-au impus trei personalități
distincte: Macarie, Eftimie și Azarie. La categoria a doua, cronicari independenți
(neoficiali), reținem: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce (în Moldova);
Constantin Cantacuzino, Radu Greceanu, Radu Popescu (în Țara Românească).
Literatura de imaginație sau artistică a fost absentă până la începutul sec. al
XVIII-lea. Primele scrieri beletristice aparțin ilustrului om de cultură Dimitrie Cantemir.
Au caracter literar-artistic două lucrări ale sale: romanul alegoric Istoria ieroglifelor și
eseul Divanul.
Literatura română din perioada feudalismului timpuriu cuprinde sec. X–
XIV. Acum predomină literatura religioasă și circulă texte slavone cu caracter religios,
servind bisericii ortodoxe. În această perioadă, în biserici erau folosite așa texte precum:
1. Savina Kniga (Cartea lui Savin) – carte ce cuprindea evangheliile din Noul
Testament.
2. Codex Suprasliensis – carte care conține minei (scriere ortodoxă cu indicarea
slujbelor religioase pe luni și zile) și omilii (culegere de predici din Vechiul și Noul
Testament).
 3. Apostol – carte bidericească din sec. al XIII-lea ce conținea date despre faptele
apostolilor.
4. Octoih – carte care circula în Moldova în sec. XIII–XIV, conținea fragmente de
minei, fragmente din evanghelii, dar și din Vechiul Testament. Octoih conținea texte
religioase cântate în biserică pe opt voci.
Paralel cu literatura religioasă scrisă a existat și o literatură laică oficială, scrisă la
curtea domnitorilor, clasificată în istoria literaturii în:
1. gramotă sau carte de danie – eliberată de domnitor supușilor săi, destinate fie
mănăstirilor și bisericilor pentru stăpânirea moșiilor;
2. carte de întăritură – de confirmare a împroprietăririi unor oameni care s-au
remarcat prin fapte în fața domnitorului.
Aceste tipuri de scriere erau în limba slavonă și aveau un conținut fix. Interesant
de remarcat faptul că autorii autohtoni introduceau, pe alocuri, cuvinte și expresii în
limba română. Aceasta demonstrează o dată în plus caracterul românesc autohton al
acestei literaturi laice. În această perioadă a feudalismului timpuriu, a existat și o
literatură orală folclorică, care a anticipat literatura scrisă. Erau cultivate astfel de specii
folclorice: cântecul popular, liric (doina), orații calendaristice (plugușorul, colinda), orații
ritualice (la înmormântare – bocete, la nuntă, logodnă etc.).
Literatura din perioada feudalismului dezvoltat a reflectat relațiile social-
istorice ale epocii respective, așa încât lecturând scrierile vechi fie religioase, fie
eistorice, ne putem da seama de evoluția istoriei noastre naționale, a culturii și a literaturii
noastre.
Până la mijlocul sec. al XVI-lea, literatura veche a fost scrisă în limba slavonă care
era limba bisericii și a statului, pentru ca la 1521 să apară primul document scris în limba
română.
În sec. al XV-lea în biserică erau folosite cărți de literatură religioasă în limba
slavonă aduse din Bizanț. Sunt cunoscute imnurile bisericești, denumite în slavonă
pripeale, care se cântau la sărbătorile Maicii Domnului, ale sfinților și mucenicilor mari.
Textul acestei lucrări nu s-a păstrat în original, ci a rămas în copii și manuscrise. Pripeale
ca text nu are valoare literară, fiind consemnat ca o mostră de literatură veche.
Un alt gen de literatură veche se referea la viața unor sfinți, fiind niște lucrări
hagiografe, de biografie. Literatura destinată vieții sfinților se numește literatură
patristică. O primă scriere patristică are titlul Viața sfântului Nicodim. Biografia acestuia
a fost scrisă de mucenicii săi la începutul sec. al XV-lea și conține exemple de fapte și
minuni săvârșite de el.
Altă carte patristică se numește Pătimirea sfântului și slăvitului mucenic Ioan cel
Nou, este o laudă sfântului Ioan de la Suceava. Cartea povestește biografia mucenicului
Ioan care a suportat chinuri groaznice din partea turcilor, care doreau să-l convertească la
religia musulmană. Sfântul Ioan, de credință ortodoxă, a refuzat convertirea, fiind
maltrtat cu cruzime. La 1402, la cererea domnitorului Alexandru cel Bun, moaștele
sfântului Ioan cel Nou au fost aduse din Bulgaria la Suceava, capitala de atunci a
Moldovei, unde au fost întâmpinate într-o atmosferă de sfințenie de întreaga curte.
În sec. al XV-lea s-au scris în limba slavonă anale, cronici și alte documente
istorice la curtea domnitorilor feudali. Se rețin ca importante documente istorice două
cronici realizate la curtea domnitorului Ștefan cel Mare, numite și letopisețe:
1. Letopisețul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Țara Moldovei. Această
scriere a fost dictată de domnitor și scrisă de un cronicar anonim, fiind prima cronică
scrisă la curtea unui domnitor feudal. Textul relatează despre un anumit har al
domnitorului de a povesti în mod coerent și chiar expresiv pe alocuri evenimente ce s-au
întâmplat în timpul domniei sale. O valoare evidentă are și scrisoarea lui Ștefan trimisă
principilor creștini după victoria sa asupra turcilor la Vaslui.
2. Povestire pe scurt despre domnii moldoveni de când s-a început Țara Moldovei.
Scierea prezintă interes din punct de vedere istoric. În ea se încearcă a explica pentru
întâia dată etimologia cuvântului român.