Dobroiu Ionut-Gabriel

Facultatea de Litere
Master-Anul I-Studii de limba si literatura romana
Examen-Teorii literare romanesti

Evolutia teoriilor literare romanesti

Teoria literaturii este una dintre disciplinele stiintei literaturii discipline care au, impreuna,
ca obiect de cercetare, fenomenul literar. Celelalte doua mari ramuri ale stiintei literare
sunt: istoria literaturii si critica literara.
Teoria literaturii este disciplina care cerceteaza caracteristicile generale ale fenomenului
literar; in atentia teoriei literare intra: definitia literaturii, structura operei literare, genurile
literare, stilul, versificatia, curentele literare, receptarea operei literare, literatura in raport cu
celelalte arte si cu celelalte valori culturale: stiinta, filosofia, istoria etc.
Istoria literaturii are ca obiectiv cercetarea operelor in succesiunea lor istorica, evidentiind
atat legaturile cauzale dintre literaturile diferitelor epoci, cat si elementele care le
diferentiaza. Critica literara, la randul ei, isi are obiectul si metodele specifice: descoperirea
aspectului original al unei opere concrete, judecata de valoare prin comparatie cu alte opere.
Critica se ocupa de literatura actuala. Se intelege ca teoria, critica si istoria literara se afla
in stransa colaborare. In Poetica, prima lucrare sistematica de teorie literara din cultura
europeana, Aristotel ofera multe date istorice despre tragedie, despre comedie; de asemenea,
isi expune unele idei critice asupra scriitorilor contemporani. Cazul invers: criticul francez H.
Taine publica in Istoria literaturii engleze, I; in prefata, insa, Taine isi expune, pe larg,
teoria sa asupra literaturii si artei. Trebuie mentionat ca, in veacul nostru, literatura mai este
abordata si cu alte metode, extraliterare, care au dus la nasterea unor discipline noi cum
ar fi: critica stilistica, semiotica literara, poetica matematica si chiar critica cibernetica.
Asemenea cercetari lumineaza unele aspecte inedite ale literaturii si chiar daca nu se refera
totdeauna la fondul estetic al operei, pot avea un aport la imbogatirea si rafinarea mijloacelor
cu care stiinta propriu-zis literara opereaza.
Lucrari fundamentale de teoria literaturii:
- Aristotel, Poetica (cca 330 i.Ch.).
 Horatiu, Epistola catre Pisoni Ars poetica (15 i.Ch.).
- Boileau, Arta poetica
- F. Brunetière, Evolutia genurilor in istoria literaturii
- Mihail Dragomirescu, Stiinta literaturii (1926; trad. franceza
- R. Wellek, A. Warren, Teoria literaturii
Lucrari fundamentale de istoria literaturii:
- Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene
- G. Lanson, Istoria literaturii franceze
- G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent
Mari critici literari: Sainte-Beuve, Albert Thibaudet (francezi);
V.G. Belinski (rus); Eugen Lovinescu, G. Calinescu, Serban Cioculescu,
Pompiliu Constantinescu (romani).
Prima conditie pentru constituirea unei literaturi nationale este fara indoiala limba, a doua
este scrisul, iar a treia constiinta estetica. Nici una dintre ele nu s-a dovedit insa prezenta de la
inceput in manifestarile de cultura ale popoarelor care alcatuiesc Europa de azi. imprejurarea
trebuie considerata totusi foarte naturala, de vreme ce procesul insusi de etnogeneza a fost
destul de complicat. De pe urma intinsei si indelungatei stapaniri romane, multe vechi
popoare europene, printre care si cel roman, au adoptat limba latina si au modificat-o partial
prin raportarea ei la idiomurile pe care le vorbeau pana atunci. Amestecul cuceritorilor romani
cu semintiile autohtone ale teritoriilor anexate si modelarea noii limbi iesite din acest contact
au durat mai multe secole. Batrana Dacic, pamantul stramosesc al romanilor, a cunoscut timp
de aproape doua veacuri dominatia Romei si inca vreo trei dupa aceea a traversaf o evolutie
demografica spectaculoasa prin rezultatele ei. Cea dintai faza a convietuirii bastinasilor cu
invingatorii lor a dat nastere unei populatii daco-romanc, care intre secolele IV si VI avea sa
se transforme im ceea ce unii lingvisti si istorici numesc protoromani sau straromani,
antecesorii directi ai celor care locuiesc si astazi pe aceleasi vechi meleaguri carpato-
danubiene.
Pana in secolul VI, limba romana se statornicise, incat venirea diferitelor populatii slave si
apoi asezarea lor alaturi de autohtoni, pana in secolul IX, n-au putut schimba substantial
vorbirea acestora din urma, imbogatind-o insa printr-un mare numar de cuvinte, care
demonstreaza chiar o anumita colaborare la desavarsirea insasi a procesului de etnogeneza a
neamului romanesc. Informatii despre locuitorii fostei Dacii nu incep sa apara decat din
veacul urmator, inmultindu-sc treptat cu trecerea timpului. Desi limba vorbita de acestia isi
accentueaza Iara intrerupere caracterele diferentiale, mai ales dupa secolul V, instrumentul
oficial de comunicare ramane pana in secolul VII limba latina. Adus de calatori si colonisti
orientali inca din vremea Daciei romane, crestinismul de expresie latina se raspandeste
definitiv incepand cu secolul IV, cand de altfel el este proclamat religie de stat in Imperiul
roman, sub domnia lui Constantin cel Mare. Totusi, dupa stabilirea slavilor si dupa ce la sud
de Dunare biserica bulgara devine autonoma, alfabetul chirilic va fi preluat si de romani, iar
odata cu el si modul de organizare a vietii ecleziastice. in felul acesta, in secolele IX-X,
vechea limba slava bisericeasca se impune ca limba de cult si romanilor ortodocsi, ramasi
pana atunci in sfera de influenta a Bizantului. Dupa ruperea legaturilor cu romanitatea
occidentala prin asezarea ungurilor in campia Panoniei, slavii sud-dunareni ii vor indeparta pe
romani treptat si de luminile culturii bizantine. imprejurarea s-a dovedit plina de mari
consecinte. Totusi iradierea influentei bizantine nu s-a stins nici un moment cu totul pana la
cucerirea Constanti-nopolului (1453) si caderea intregii peninsule balcanice sub stapanire
turceasca.
Lasand de-o parte vechi scrieri latine care au asigurat continuitatea culturii pe teritoriile
Daciei timp de aproape zece secole si care tin in primul rand de marea spiritualitate a
Bizantului, primele manifestari scrise din cuprinsul tarilor romane sunt de expresie slavona si
de substanta religioasa, mai intai traduceri si apoi alcatuiri originale. Un progres mai evident
nu se inregistreaza decat in secolul XVI, cand de altfel patrunde si tiparul si se dezvolta si o
literatura istorica. Tot in secolul XVI incep sa apara si primele texte in limba romana, din
randul carora scrisoarea Unui boier Neacsu din Campulung catre judele Brasovului, datata .
reprezinta pana azi un document de referinta. Cele dintai traduceri in romaneste se intreprind
insa probabil chiar de pe la sfarsitul veacului anterior sau in orice caz la inceputul celuilalt. in
Maramures, sub influente ale Reformei, dar si din incontestabile necesitati interne. Dupa
aceste manuscrise cam dialectale, vor interveni si primele tiparituri romanesti, cele mai
importante fiind datorate diaconului Coresi de la Brasov, in a doua jumatate a secolului XVI.
Drumul culturii de limba romana se deschide astfel definitiv.
Chiar daca nici in hainele straine ale slavonei sau elinei n-au lipsit cateva monumente de
cea mai aleasa spiritualitate, cum este cazul faimoaselor invataturi ale lui Neagoe Basarab
catre fiul sau Teodosie (1518-l521), opera moralizatoare, oarecum in genul Principelui lui
Machiavelli, adevarata literatura romana veche se datoreaza scriitorilor bisericesti si
cronicarilor care s-au exprimat in limba autentica a neamului lor. Ei o vor modela si desavarsi
introducand in vechile-i tipare o multitudine de calitati estetice si de modalitati de arta literara,
care vor pregati ivirea celor dintai manifestari ale creatiei originale in acceptia moderna a
cuvantului. Dintre numeroasele traduceri religioase datorate unor Simion Stefan in
Transilvania, Udriste Nasturel in Muntenia, si Varlaam in Moldova, al carei mitropolit era,
cea mai stralucita ramane Cazania acestuia de la 1643, la care trebuie adaugata dupa inca 30
de ani Psaltirea in versuri a celuilalt mitropolit al Moldovei, Dosoftei, precum si Biblia de la
Bucuresti (1688), tradusa de fratii Greceanu, sub obladuirea domnitorului Serban
Cantacuzino, toate asezand fundamentele temeinice ale viitoarei limbi romane literare.
In acelasi secol XVII, o contributie absolut exceptionala este si aceea a cronicarilor, si ei
tot moldoveni, Grigore Ureche si Miron Costin, autori de letopisete erudite, dar in acelasi
timp si de reala frumusete, gratie darurilor de povestitori si portretisti, ca si de manuitori ai
unei limbicare-si cauta inca tiparele de coerenta si de expresivitate. Pe la 167l-l673, M. Costin
scrie chiar si un poem de meditatie pe tema ..fortuna labilis". intitulat Viata lumii,
marturisindu-si intentia de a proba "ca poale si in limba noastra a fi acest feliu de scrisoare ce
se chiama stihuri".
Acestor incepatori li se adauga un carturar de imensa cultura teologica si filologica,
deopotriva explorator si diplomat in tinuturi exotice indepartate si memorialist asemenea lui
Marco Polo, autor al unui Jurnal de calatorie in China, ca si al unei Descrieri a Chinei,
umanistul Nicolae Milescu. in secolul urmator, Ion Neculae se afirma drept cel mai artist
dintre toti cronicarii moldoveni, la fel ca Radu Popcscu printre cei munteni, dupa cum cei mai
eruditi sunt fara indoiala stolnicul Constantin Cantacuzino in Tara Romaneasca, om cu studii
inalte Ia Universitatea din Padova, si Dimilrie Cantemir, domn al Moldovei, spirit
enciclopedic al vechii culturi romanesti, membru al Academiei din Berlin, istoric, filosof si
scriitor, autor al primului roman romanesc. Istoria hieroglifica (1705), precum si al unui prim
tratat de etnografie, Descriptio Moldaviae (1716), pe langa alte nenumarate lucrari de o
documentatie uluitoare pentru vremea lui. Literatura religioasa atinge si ea cotele cele mai
inalte de valoare si originalitate prin Didahiile mitropolitului Antim Ivireanu al Tarii
Romanesti, opera retorica patrunsa de un avantat lirism si presarata cu admirabile frumuseti
expresive. Dar cea mai apropiata forma de literatura artistica o reprezinta "cartile populare"
ale secolelor XVII si XVIII, desi ele nu sunt altceva decat traduceri dupa versiuni straine
apartinand unor epoci si regiuni adesea foarte indepartate. Ele alimenteaza cu privelisti inedite
imaginarul colectiv al romanilor, satisfacut pana atunci doar de extrem de bogata si variata
cultura orala, ilustrand toate genurile literare si toate domeniile vietii omenesti, de la folclorul
obiceiurilor pana la poezia lirica de cea mai pura calitate, precum aceea din Miorita si din
Mesterul Manole, cele doua capodopere neintrecute ale spiritualitatii poporului roman. Daca
insa cartile populare se tiparesc intens in tot lungul secolului XVIII, de Ia AUxandria si
Variaam si loasaf la Albinusa, Esopia, Halima, Sindipa, Troada, Erotocritul, Archirie
siAnadan, Imberie si Margarona etc, creatiile orale nu vor vedea lumina tiparului decat in
secolul XIX sub influenta miscarii romantice, odata cu deplina afirmare a constiintei
nationale.
Cea dintai proclamare majora a identitatii de neam este insa meritul unei orientari aparute
pe solul Transilvaniei in atmosfera luptei pentru emancipare a romanilor, oprimati si
nerecunoscuti veacuri de-a randul sub dominatia maghiara, o lupta care isi gaseste o prima si
raspicata expresie programatica in Supplex libellus valachorum de la . Aceasta orientare
culturala si revendicativa, nascuta din impulsurile generoase ale iluminismului, a ramas
cunoscuta sub numele de "Scoala Ardeleana". Reprezentantii ei, Samuel Micu, Gheorghe
Sincai, Petru Maior si loan Budai-Deleanu, sunt istorici, filologi si scriitori, preocupati mai
presus de toate sa demonstreze cu argumente stiintifice irecuzabile latinitatea poporului roman
si drepturile lui absolute la libertate si la demnitate nationala in teritoriile locuirii sale istorice.
 Samuel Micu publica la 1779 cea dintai opera cu alfabet latin. Carte de rogacioni, iar la
1780 Elementa linguae dacoromanae sive valachicae, veritabile atestate ale identitatii noastre
etnice, intarite de Gh. Sincai prin a sa Hronica a romanilor si a mai multor neamuri (1808-
l811), precum si prin alte cateva lucrari consacrate bisericii, limbii si literaturii nationale. Cel
mai de seama scriitor al Scolii Ardelene este insa I. Budai-Deleanu (1760-l821), in calitatea
lui de autor al unei epopei "eroi-comice", dupa model italian renascentist, Tiganiada, datand
de pe la 1812, dar din pacate nepublicata pana tarziu, la 1875- . Considerata unanim o
capodopera neasteptata pentru momentul redactarii sale, Tiganiada este o alegorie caricaturala
a societatii contemporane autorului, prin intermediul avatarurilor unei tabere de tigani lin
timpul domniei lui Vlad Tepes. Ea reprezinta un efort extraordinar de prelucrare poetica a
limbii, de adaptare a ei la exigentele unei prozodii destul de complicate si ale unei viziuni
satirice de mare anvergura si de reala energie expresiva.
Prin Tiganiada si concomitent prin incercarile adeseori naive ale celor socotiti "primii
poeti moderni", membrii ilustrei familii Vacarescu si boierul moldovean Costache Conachi,
literatura romana incepe sa iasa din indelungul sincretism cultural al veacurilor anterioare si
sa-si produca primele ei forme cu adevarat originale. Icnachita Vacarescu (1740-l797), autor
si al unei gramatici, ca si al unei Istorii a preapulernicilor impara/i otomani, scrie o poezie
erotica delicata, cu rezonante folclorice, dar si neoanacreontice in Amarata turturea si mai ales
in admirabila Inlr-o gradina si gaseste accentele unui moralism sententios, convingator tocmai
prin lapidaritatea lui, intr-un pe drept celebru Testament. Fiii sai, Alecu si Nicolae, continua
linia micului clasicism galant al poeziei sentimentale franceze a secolului XVII ca si traditia
lirismului neogrecesc al lui Ath. Christopulos, in timp ce nepotul lui lenachita, Iancu (1792-
l863), om al unei epoci mai noi, face trecerea de la stilul poetic al familiei sale la acela al
generatiei romantice de la 1 848, alaturi de care se va afla in multe dintre initiativele acesteia.
Fata de agreabilul diletantism al inaintasilor sai, el este unul dintre cei dintai scriitori
profesionisti ai momentului. Dintre multele lui opere, o mentiune merita in primul rand
amplul poem Primavara amorului, amestec de pastoralism si mitologie in maniera neoclasica,
dupa cum se cuvine a-i sublinia apoi impulsul experimentarii unor variate forme literare.
Sub influenta iluminista franceza, dar si engleza, se situeaza si lirica petrarchizanta a lui C.
Conachi (1777-l849), absorbita aproape in totalitate de preocuparea erotica, desi autorul ei
pare interesat si de chestiuni mai tehnice, cum ar fi Mestesugul stihurilor romanesti, in
legatura cu care, sub acest titlu, da unul dintre primele tratate ale vremii. Cu Conachi se sting
insa ecourile acestei poezii a inceputurilor modeme, in timp ce cu Iancu Vaca-rescu se
opereaza tranzitia catre noua epoca literara, pe care o va reprezenta generatia romantica a
participantilor la revolutia democratica de Ia 1848, constituind punctul de plecare al marelui
proces istoric de formatie a civilizatiei romane modeme. Romanticii nostri nu se vor confrunta
cu o traditie clasica mortificata si anchilozanta, revigorandu-sc dimpotriva tocmai prin
contactul cu singurul clasicism national autentic, acela folcloric, abia acum descoperit si
valorificat conform cu intreaga Iui importanta. in schimb, ei se vor razboi energic cu vechile
randuieli sociale si politice ale unui Ev mediu care intarzie inca pe meleagurile romanesti si
isi vor pune scrisul in slujba ideii de innoire si de civilizatie moderna. Romanticii romani sunt
o generatie de luptatori entuziasti si generosi, de "mesianici pozitivi", cum avea sa-i numeasca
pe buna dreptate G. Calincscu.
Mecanica evoluției literarului şi tensiunea esențialism/antiesențialism estetic se pun
excelent în evidență prin doua concepte din opera critica a lui G. Ibrăileanu şi E. Lovinescu.
Primul, selecția literară – conceptul lui Ibrăileanu – e teoretizat mai consistent în articolul
„Literatura şi societatea”, din 1912, reprodus în acelaşi an ca „Introducere” la Opera literar ă a
d ‐ lui Vlahuță, teza sa de doctorat; al doilea este mutația valorilor estetice, mult mai notoriul
concept lovinescian, ale carui baze ştiințifice sunt anunțate în Istoria civilizației române
moderne (1924 ‐ 1925), pentru a primi o dezvoltare amplă în al şaselea volum al Istoriei
literaturii române contemporane – Mutația valorilor estetice (1929).
I. CHESTIUNI PRELIMINARE
Una din cele mai dificile probleme pe care i-a preocupat în mod deosebit pe cercetătorii
literaturii, din Antichitate și pînă în prezent, a fost cea a genurilor literare. Trebuie însă să
admitem ca pe un adevăr incontestabil faptul că nu există text literar, oricât de excentric ar fi
el în raport cu un sistem dat, care să nu prezinte proprietăţi comune cu alte texte. Orice text
nou apărut se înscrie aprioric într-un ansamblu de constrângeri, de la cele lingvistice la cele
estetice, într-o “combinatorie constituită din proprietăţi literare virtuale”, Tzvetan Todorov.
II. CONCEPTUL DE GEN
Există încă destule controverse în legătură cu posibilitatea și necesitatea abordării operelor
literare concrete din perspectiva unor categorii abstracte și unificatorii. Conceptul de gen nu e
nici în clipa de față unanim acceptat. Pentru francezi, cuvîntul „genre” e adesea sinonim cu
“espece”, iar englezii vorbesc despre “specii literare sau forme”. În teoria literară românească
s-au impus noţiunile de gen şi specie, specia fiind un aspect particular al genului, un subgen.
Termenul “gen” provine din latinesul genus (“neam”, “rasă”,“fel”, “mod”) şi desemnează,
în literatură ca şi în logică, o clasă de obiecte sau de fenomene care au proprietăţi comune.
III. GENURILE ÎN ANTICHITATE
La baza definirii genurilor au stat două criterii: felul în care scriitorul se raportează la
lume (problema obiectului şi scopurilor literaturii) şi felul în care se constituie discursul său
în cadrul acestei raportări (problema modalităţilor de reprezentare şi expresie).
Puncte de vedere astăzi clasice în teoria genurilor sunt acelea susţinute de Platon, Aristotel
şi Horaţiu. Modul în care gânditorii antici încearcă să rezolve problema genurilor e mult
diferit de teoriile unor specialişti din secolele XVIII şi XIX. Controversată este şi astăzi
situaţia genului liric, afirmat ca gen distinct doar de la romantism încoace. În cartea a treia a
Republicii Platon aduce în discuţie şi modalităţile de reprezentare specifice poeziei. Aceastea
sunt în număr de trei: pur narativă, mimetică şi mixtă.
Clasificarea lui Aristotel e parţial diferită. Încă din prima pagină a Poeticii el defineşte
poezia ca pe o artă a imitaţiei în versuri, excluzând explicit din discuţie proza.
IV. GENURILE LITERARE ÎN EVUL MEDIU ȘI ÎN RENAȘTERE
Poetica medievală propune o subcategorizare a operelor în genuri literare pe baza
conţinutului lor social şi a tipurilor de personaje. Se vorbeşte astfel despre genul simplu,
humilis, care evocă lumea păstorilor, despre genul de mijloc, mediocris, care are în vedere
lumea agricultorilor, şi despre genul sublim, gravis, care îşi alege subiectele din lumea eroilor.
Renaşterea înseamnă, cum s-a spus, o redescoperire a antichităţii greco-latine, inclusiv a
problematicii genurilor literare. Mai ales în Italia şi Franţa dezbaterile asupra genurilor sunt
deosebit de insistente. Preocuparea generală e aceea de a elabora canoane detaliate pentru
fiecare gen şi specie. E susținută puritatea genurilor şi se încearcă ignorarea unor forme
literare noi, precum tragicomedia şi drama pastorală. Să reţinem însă faptul că, în ciuda
pledoariei teoretice pentru formele majore ale Antichităţii (epopeea, tragedia şi comedia),
Renaşterea dovedeşte un interes preponderent pentru unele specii noi, de mică întindere:
epigrama, sonetul, epistola, elegia, egloga, oda, satira.
V. PROBLEMATICA GENURILOR ÎN VIZIUNEA ABATELUI BATEAUX
Prima încercare de motivare şi teoretizare a genului liric o întâlnim la Abatele Batteux,
autorul unui studiu intitulat Artele frumoase reduse la un acelaşi principiu în care imitaţia e
socotită, conform tradiţiei aristotelice, principiul unic al poeziei, inclusiv al poeziei lirice.
Poezia lirică devine ea însăşi o formă mimetică, pentru că, alături de epopee, tragedie şi
comedie care imită oameni în acţiune, ea imită sentimente, stări, atitudini ale sensibilităţii. În
poezia lirică – crede Abatele Batteux - nu avem de a face cu sentimentele proprii ale poetului,
ci cu nişte sentimente imitate. Concluzia Abatelui Batteux e limpede: poezia lirică, “ar putea
fi privită ca o specie aparte, fără să nedreptăţească principiul la care se reduc celelalte. De la
Batteux încoace vorbirea în nume propriu devine o expresie a liricului şi triada epic, liric,
dramatic se impune ca un adevăr incontestabil al genurilor.
VI. PUNCTE DE VEDERE ROMANTICE
Graţie Abatelui Batteux, odată cu romanticii sistemul modurilor de la Platon şi Aristotel
devine un sistem al genurilor. Importante sunt acum perspectivele psihologice, existenţiale,
antropologice de definire a genurilor. Goethe, de exemplu, vorbeşte despre trei moduri
naturale de expresie din care s-au născut diferitele tipuri de poezie: forma narativă,
corespunzătoare epopeei, forma entuziastă prin care vorbeşte poezia lirică şi forma activă,
specifică dramei.
Un alt teoretician al genurilor în spaţiul german este Friedrich Schlegel care, printr-o
aparentă reântoarcere la cele trei modalităţi mimetice stabilite de Platon, consideră că forma
lirică e subiectivă, cea dramatică obiectivă şi cea epică subiectiv-obiectivă. În Filosofia artei,
Schelling răstoarnă ordinea genurilor, arătând că primordială e creaţia lirică, urmată de epos
(“prezentare a finitului în infinit”), genul dramatic păstrându-şi caracterul totalizant.
VII. DIFICULTATEA ACTUALĂ A CONSTITUIRII UNEI TEORII A GENULUI
De la Renaştere şi romantism încoace, se vorbește despre existenţa în câmpul literaturii a
trei genuri fundamentale: epic, liric şi dramatic. Această concepţie tripartită poate fi însă pusă
sub semnul întrebării chiar din interior de existenţa unor specii mai dificil de clasificat. E
greu, de exemplu, de spus cărui gen aparţin poezia didactică sau poezia de idei, satira şi
fabula. Unii cercetători ai genurilor au inclus poezia didactică în categoria epicului, sau au
considerat-o ca ilustrând un al patrulea gen distinct.
Există opinia potrivit căreia romanul n-ar fi o specie epică, ci un gen distinct, sintetic. Se
vorbeşte şi despre unele genuri hibride: lirico-epic (cuprinzând romanul în versuri, balada,
fabula) sau despre genul istorico-artistic, în care ar intra speciile neartistice: jurnalul,
reportajul etc. Faptul că o teorie unitară şi consecventă a genurilor nu a fost instituită nici pănă
astăzi se explică prin mai multe cauze. Prima dintre ele e de căutat în perioadele literare în
care problema genurilor era privită normativ şi prohibitiv: în clasicismul antic şi în
neoclasicism. Am văzut că Platon şi Aristotel erau preocupaţi în primul rând nu de genuri, ci
de modurile situării în discurs. În al doilea rând, însăşi evoluţia literaturii de la romantism
încoace face astăzi sistematizarea imposibilă.
VIII. GENUL CA ARHITEXT
Romanticii şi postromanticii lasă în planul secund al interesului modurile de enunţare şi
privilegiază dimensiunea tematică şi ontologică a genurilor. Ei vorbesc despre o vârstă lirică,
despre o lume epică, despre un mediu dramatic sau despre nişte atitudini fundamentale ale
fiinţei umane. Genurile sunt nişte categorii estetice (tematice), modurile sunt nişte categorii
lingvistice (pragmatice). Spre deosebire de genuri (romanul, comedia etc.) şi specii (romanul
cavaleresc, romanul picaresc etc.; comedia de caractere; farsa, vodevilurile etc.) din punct de
vedere al conţinutului lor, arhigenurile (epicul aici, pe linia exemplelor date) au cel mult un
mai mare grad de generalitate, o mai mare extindere culturală.
Genul rămâne însă o realitate implacabilă a literaturii. Genul e pentru text (opera literară) un
arhitext. Orice operă e implicată intr-o relaţie de arhitextualitate, chiar şi atunci când
neagă explicit categoria genului. Amestecul genurilor, dispreţul faţă de genuri, conduc –
consideră Genette – la apariţia unui gen nou, care sfârşeşte prin a deveni un gen între altele.
Începuturile criticii literare româneşti datează din perioada paşoptistă, când actul critic are
un caracter ocazional şi este practicat de scriitori care au rolul de îndrumători culturali: I. H.
Rădulescu, Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, Vasile Alecsandri etc.
Apariţia criticii literare este în strânsă legătură cu presa literară şi culturală, unde se
schiţează opere teoretice având ca scop modernizarea literaturii române.
 Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași – d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un om
politic, gazetar și scriitor român. Kogălniceanu este o personalitate emblematică a istoriei
româneşti din secolul al XIX-lea. El s-a ilustrat ca om politic, scriitor, istoric şi gânditor de
prim rang, având o contribuţie decisivă în momentele cruciale pe care le-a parcurs societatea
românească în secolul XIX. Este unul dintre ctitorii statului român modern, fără îndoială unul
dintre cele mai lucide şi clarvăzătoare spirite pe care le-a avut neamul românesc.
 Opere/ Activitate publicistică
După studii făcute la Berlin se întoarce în Moldova, unde se angajează într-o intensă
activitate culturală şi ştiinţifică, înfiinţează revistele Dacia literară (1840), Arhiva românească
(1841-1845), Propăşirea (1844), Steaua Dunării (1855-1860). În 1843 Kogălniceanu
inaugurează primul curs de istorie naţională la Academia Mihăileană din Iaşi (cuvântul
introductiv a fost publicat de autor sub titlul: Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie
naţională).
Pentru concepţia lui socială şi istorică sunt relevante şi alte scrieri, precum introducerea
din 1841 la revista Arhiva românească, prefaţa din 1852 la Letopiseţele Ţării Moldovei,
studiile Despre civilizaţie (1845), Sclavie, vecinătate şi boieresc (1855), dar mai ales dorinţele
partidei naţionale din Moldova (din 1848) în care propune un amplu program de reforme
politice şi sociale.
 Critica
Pentru epoca sa, Kogălniceanu a îndeplinit rolul unui îndrumător cultural, în sens larg
(comparabil cu rolul exercitat de Maiorescu după 1866), fiind un strateg al acţiunii culturale,
primul exponent al spiritului critic şi primul teoretician modern al specificului naţional în
cultura română. El introduce de la început criteriul valoric în aprecierea operelor şi criteriul
unităţii naţionale a culturii, precizând că revista va publica „producţiile româneşti fie din
orice parte a Daciei, numai să fie bune“. În faţa unei producţii literare abundente, dar inegale,
într-o cultură ce abia a păşit pe calea modernizării, Kogălniceanu conştientizează necesitatea
spiritului critic, nepărtinitor, care să cerceteze toate creaţiile şi „ca într-un ciur să le vânture,
lăudând cele bune şi aruncând în noianul uitării pe cele rele“. Criteriul estetic este clar
disociat de cel politic sau moral, prin afirmaţia că lucrările literare vor fi judecate printr-o
critică imparţială şi constructivă („vom critica cartea, iar nu persoana”).
Titu Maiorescu (1840- 1917), este o personalitate reprezentativă a culturii române în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, considerat pe bună dreptate un ctitor al culturii române
moderne, un strateg al modernizării noastre culturale, un spirit clarvăzător şi un director de
conştiinţă pentru multe generaţii de intelectuali români. El a impus spiritul critic în mediul
cultural şi politic românesc, fiind apreciat ca reprezentantul tipic al „culturii critice“
româneşti, creatorul faimoasei teorii a „formelor fără fond“, teorie care a avut o carieră de
excepţie în cultura română modernă.
 Opera:
 O cercetare critică asupra poeziei române (1867)
 În contra direcției de astăzi în cultura română (1868)
 Direcția nouă în poezia și proza română (1872)
 Comediile domnului Caragiale (1885)
 Eminescu și poeziile sale (1889)
 Povestirile lui Sadoveanu (1906)
 Poeziile lui Octavian Goga (1906)
 Retori, oratori, limbuți
 Beția de cuvinte
 Despre scrierea limbei române
 Limba română în jurnalele din Austria
 Neologismele
Operele publicate postum
 Jurnal, se întinde pe zece volume, e cel mai lung jurnal intim din literatura română
 Scrieri de logică, restituite de Alexndru Surdu, Editura științifică și enciclopedică,
1988
 Istoria politică a României sub domnia lui Carol I ediție de Stelian Neagoe, București,
Editura Humanitas, 1994
 Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia
lui Carol I, vol.I-V, studiu introductiv, îngrijire de ediție, note și comentarii de
Constantin Schifirneț, Editura Albatros, 2001-2003

 Critica
Începuturile activității de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiași despărțiri
de generația anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluției de la 1848, când o
nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri
entuziaste pentru scrieri românești, deceniul al șaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască
o relativă afluență de poeți și prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult
disproporționate față de idealurile și de pretențiile lor. Se punea acum problema unei selectări
a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice și o asemenea sarcină își asumă Maiorescu.
Adversarii de idei i-au numit depreciativ acțiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile
și articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conțin mai mult sentințe
asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur și pe impresionante
intuiții. Însuși mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă)
necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalitățile ei de realizare să se
nuanțeze mai târziu, într-o viață literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic și,
implicit, vor fi făcut să sporească exigența publicului.
Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă
Maiorescu întreaga viață, împărțită între activitatea politică (în care avea să ajungă până la
funcția de prim-ministru, dar și să piardă un prieten din tinerețe, pe P.P. Carp), universitară
(ca profesor a avut și a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-Motru, P.P.
Negulescu, Pompiliu Eliade și alții), de avocat și de critic literar. I s-a reproșat lui Maiorescu
faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic
marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române:
perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuși, este legat de creația și
impunerea în conștiința publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici,
Duiliu Zamfirescu și alții.
BIBLIOGRAFIE:
1. Gheorghe Crăciun, Introducere în teoria literaturii, editura Cartier.
2.René Wellek. Austin Warren. Teoria literaturii, Bucuresti, 1967, capitolul: Teoria, critica si
istoria literara, pag. 66.
3. https://www.referatele.com/referate/noi/romana/etape-din-evolutia-l61022161010.php
4. https://ro.scribd.com/doc/54069214/Evolu%C5%A3ia-criticii-romane%C5%9Fti