Dobroiu Ionut-Gabriel

Facultatea de Litere
Master-Anul I-Studii de limba si literatura romana
Colocviu-Folclor comparat

Mircea Eliade și folclorul

Mircea Eliade, considerat de unii drept cel mai mare „mit cultural” al României, s-a născut
în 13 martie 1907 la București. Setea lui de lectură, interesul pe care l-a avut mai ales pentru
științele naturii, alchimie, folclor sau religie, au fost evidente încă din 1921 cu primele articole
publicate.
Eliade credea cu tărie în faptul că, așa cum secolul al XIX-lea a fost secolul istoriei,
secolul al XX-lea a fost/trebuia să fie/ unul al sociologiei și al etnografiei prin redescoperirea
simbolurilor, ritualurilor și a universului spiritual al omului arhaic: «secolul al XIX-lea a fost,
cum se spune, secolul istoriei, secolul al XX-lea este secolul sociologiei și al etnografiei »1.
Interesant ni se pare și faptul că, într-o scrisoare datată 5 octombrie 1937, tânărul cercetător îi
scria lui Lucian Blaga: « dacă Leonardo ar fi trăit în secolul al XIX-lea, ar fi făcut, fără voia
lui, istorie-și istorie. Iar dacă ar fi voit să-și depășească timpul, ar fi făcut preistorie sau
folclor.»2 În același an, Eliade afirma într-un alt articol din Fragmentarium că etnografia,
folclorul, sociologia, antropologia depășesc abordarea istoristă, trec dincolo de eveniment,
căutând categoria, și mai mult, destinul și mai ales simbolul restaurat ca mijloc de cunoaștere :
«interesul s-a deplasat de la istorie la protoistorie […] rămâne semnul, simbolul […], simbolul
se întâlnește, alături de alte fenomene originare, uneori mai pur și mai bogat exprimat, în zone
fără istorie, dar cu foarte multă preistorie… »3. Despre importanţa descoperirii unui simbol,
Eliade scrie : « originea unui simbol prețuiește cât descoperirea unei dinastii de faraoni. »4.
Interesul pentru istorie « trebuie corectat cu promovarea urgentă a studiilor de
antropogeografie, preistorie, protoistorie și folclor », revine Eliade, menționând că România,
dacă n-a avut un Ev Mediu glorios, « a avut o preistorie egală, dacă nu superioară neamurilor
din fruntea Europei și creatoare de cultură. ».5
În momentul scrierii studiului Folclorul ca instrument de cunoaștere, și, prin extensie, în
perioada 1932-1943, (coincizând cu elaborarea și publicarea celor trei volume de eseuri de
tinerețe, Oceanografie, Insula lui Euthanasius și Fragmentarium), Eliade afirma deja o
viziune proprie care va evolua de la aceste eseuri mai mult sau mai puțin sistematice înspre
viziunea integratoare de mai târziu a lui hommo religiosus și chiar la hermeneutica creatoare
pe care o va dezvolta ulterior. Aceste texte constituie laboratorul din care se vor decanta
marile teorii ale operei savante ulterioare. Ele conțin de asemenea in nuce marile idei despre
teoria camuflării sacrului în profan, cu consecințe peremptorii asupra scrierilor literare și în
special a formulei de fantastic pe care o va dezvolta scriitorul.

1 Mircea Eliade «Clipa din urmă » in vol. Fragmentarium, 1937, republicat la Editura Destin,
Deva, 1990, p. 113.
2 Mircea Eliade Scrisoare către Lucian Blaga, București, 5 octombrie, 1937, în vol. Mircea
Eliade, Europa, Asia, America, Corespondență, Vol. I, Editura Humanitas, București, 2004, p.
67.
3 Mircea Eliade, « Proistorie sau Ev Mediu », in vol. Fragmentarium, ed.cit., p.45.
4 Ibidem, pag. 47
5 Ibidem, pag. 45 Pagină 1
 Meritul cel mai mare al folclorului este acela că a păstrat forme de manifestare din mai
multe ere, reprezentând etape mentale diferite, care, studiate cu atenţie, pot oferi clarificări cu
privire la evoluţia civilizației umane de-a lungul timpului, pentru că a păstrat documente
autentice relatând experienţe mentale pe care actuala condiţie umană le face nu numai
imposibile, dar chiar imposibil de crezut. Prin interesul pe care îl prezintă pentru studierea
lumii arhaice, acestea oferă șansa explicării fenomenelor uneori paradoxale care marchează
existenţa umană în diferitele ei etape de evoluție.
Eliade atinge aici și anumite aspecte ale folcloristicii: origini, istoric, interpretare, culegeri,
traduceri, studii comparate, surse de inspirație etc. În toate studiile dedicate folclorului este
relevată cu fermitate genialitatea folclorului românesc, prin raportare la manifestările similare
ale altor popoare, în pertinente pagini de analiză cum sunt cele închinate celor două balade –
capodoperă a folclorului românesc Miorița sau Meșterul Manole care afirmă un specific
național pregnant, consonant cu sufletul românesc. Eliade face referire cu precădere la
spiritualitatea popoarelor balcanice, exprimată în special în elementele de « viață asociată » a
populațiilor rurale din regiune și insistă mai ales asupra solidarității oamenilor cu ritmurile
cosmice, cu ieșirea de sub teroarea istoriei corespunzînd regăsirii și recuperării vechilor valori
ale culturilor tradiționale.
În Prefața la Comentarii la Legenda Meșterului Manole (1943), Eliade vorbește despre o «
filosofie a culturilor populare» care trebuie să valorizeze universul mental prin care se
reactualizează structurile transpersonale și atemporale specifice creațiilor folclorice. În acest
demers al creării unei noi discipline, Eliade subliniază faptul că, în afara culegerii și
interpretării creațiilor vechi, se impune sublinierea sensului metafizic care determină ceea ce
el numește consistența intimă a unui produs folcloric. Dincolo de simpla culegere și
interpretare a documentelor spiritualității arhaice, se impune, în viziunea filosofului religiilor,
descoperirea sensului metafizic primordial care ordonează « consistența intimă a unui produs
folkloric. Ceea ce se impune în orice analiză, crede Eliade, este « intrarea în rezonanță cu
sentimentul metafizic și cu gesturile arhetipale, mitice »6. Noutatea interpretărilor eliadești
constă în reconstituirea teoriei metafizice și a gesturilor arhetipale prin care prind viață
creațiile folclorice. Avându-și rădăcinile în miezul experienței concrete, aceste fosile vii
rămân deasupra curgerii timpului, pe un nivel ontologic prin care ființa intră în rezonanță cu
structuri ale realității ultime. Spre deosebire de operele literaților și artiștilor moderni, care
exprimă viziuni personale asupra lumii, creațiile folclorice « participă la emoția unei întregi
colectivități, ajungând la rădăcinile lucrurilor. Datorită contactului viu cu esența vieții,
izvoarele folclorice reprezintă valoroase instrumente de cunoaștere care trebuie redescoperite
de oamenii de știință. După cum credeau oamenii societăților arhaice, realitatea este fluidă,
interconectată, asemeni unei plase din care fiecare parte conține informația întregului.
Folclorul ca instrument de cunoaștere a fost publicat în anul 1937 în Revista Fundațiilor
Regale și republicat în volumul Insula lui Euthanasius în anul 1943. Interesant ni se pare
faptul că acest studiu a fost republicat târziu de Eliade în Franța, mai precis în anul 1978 în
Cahiers de l’Herne. Faptul republicării unui studiu de tinerețe la o atât de mare distanță
temporală ne poate face să credem că, pe de o parte, ipoteza și apoi convingerile formulate în
el au fost păstrate de-a lungul timpului, dar și că, pe de altă parte, autorul credea că acest
studiu a avut/ are o importanță majoră pentru evoluția propriei perspective atât sub aspectul
ideilor, adică al ipotezei, cât și sub cel al metodei de lucru propuse. Eliade relevă faptul că
teoria pe care-și propune să o descifreze în faptele analizate depășește nivelul filosofiei
culturii, orientându-se spre zone ale spiritului care nu pot fi cunoscute doar prin intelect,
căutând legi generale și uniforme pentru explicarea tuturor formelor de viață sufletească ale
omenirii, din toate timpurile și din toate locurile.

Pagină 2
 Studiul își propune să răspundă la întrebarea: dacă, și în ce măsură, documentele
etnografice și folclorice pot sluji ca instrument de cunoaștere. Observația pe care o face
Eliade de îndată este aceea că în abordare nu este preocupat de problemele și metodele
filosofiei culturii, pentru că, pentru această disciplină, orice document etnografic și orice
creație folclorică poate sluji, în cadrele filosofiei culturii, la cunoașterea unui stil sau la
descifrarea unui simbol. În acest context, Eliade se disociază de diletantismul gânditorilor
tradiționaliști precum René Guénon și Julius Evola, care pierd din vedere totalitatea aspectelor
realității religioase, propunându-și să demonstreze unitatea tradițiilor care stau la baza
civilizațiilor orientale, amerindiene și occidentale și chiar a culturilor etnografice. Acești
cercetători restaurează poziția intelectualistă căutând legi generale și uniforme pentru
explicarea tuturor formelor de viață sufletească ale omenirii din toate timpurile și din toate
locurile refuzând însă criterii de explicație uniformă, refuzând să plece de jos în sus, adică de
la fapte, mulțumindu-se să caute semnificația unui simbol, a unei forme de viață sau a unui
ritual.
Eliade este convins că această perspectivă trebuie depășită pentru că materialele folclorice
pot sluji și la o altfel de cunoaștere decât cea pe care ne-o oferă filosofia culturii. Și anume,
credem că probleme în directă legătură cu omul, cu structura și limitele cunoștinței sale pot fi
lucrate până aproape de dezlegarea lor finală, pornind de la datele folclorice și etnografice. Cu
alte cuvinte, nu șovăim să acordăm acestor manifestări ale sufletului popular sau ale așa-
numitei mentalități primitive, valoarea pe care o au majoritatea faptelor ce alcătuiesc
experiența umană în genere. Cu alte cuvinte, este vorba despre faptul că fenomenele descrise
în documentele etnografice ar putea constitui dovezi în demonstrarea unor teorii asupra unor
capacități umane care depășesc limitele verosimilului, dar care sunt bazate pe experiențe. În
sprijinul acestei afirmații Eliade invocă experimente contemporane, fenomene documentate
științific care atestă fără dubiu acest tip de experiență la care trimit documentele folclorice.
Exemplul imediat pe care îl oferă este fenomenul magiei contagioase descris de Frazer,
care demonstrează fără putință de tăgadă prezența facultăților psihometrice la anumiți
subiecți.
Pentru Mircea Eliade, materialele folclorice reprezintă surse importante în definirea și
identificarea mentalității societății arhaice, folclorul comportând și păstrând mărturii scrise
sau orale, care trădează structura și spiritualitatea lui homo religiosus. Iar aceste mărturii sunt,
conform istoricului religiilor, „variante degradate” ale mitului. Mitul cosmogonic românesc a
fost abordat de Mircea Eliade în De la Zalmoxis la Genghis-Han, unul din volumele sale
reprezentative, care însumează studii asupra folclorului românesc. Pornind, prin metodă
comparată, de la studiile predecesorilor săi folcloriști, Eliade identifică unele elemente în
cosmogonia românească: prezența lui deus otiosus – zeul care, după ce a creat lumea, s-a
retras –, principiul apelor primordiale – de origine indiană – și scufundarea cosmogonică a
Diavolului.
În concepția lui Mircea Eliade, mitul cosmogonic reprezintă un model pentru toate
miturile, deoarece el povestește creația, cum a luat ființă lumea. Celelalte mituri sunt numite
de origine, iar ele reiau povestea creației celorlalte elemente ale umanității: plante, animale,
construcții, legături sociale ș.a.m.d. Subcapitolul dedicat zalmoxismului își propune situarea
interpretării lui Mircea Eliade a mitului lui Zalmoxis în contextul opiniilor formulate de
predecesorii săi. Interesul pentru cultul lui Zalmoxis este unul proeminent în studiile
istoricului religiilor, acesta reflectându-se inclusiv în titlul revistei (apărută doar în trei
numere) Zalmoxis, un proiect unic în România, inițiat de istoricul religiilor.

Pagină 3
 „Zâne, iele, călușari” aduce în prim-plan interesul lui Mircea Eliade pentru personajele
mitologiei românești. Pornind de la imaginea pe care acestea o au în societatea tradiţională,
reconstituită din variantele culese de diverşi folclorişti, Mircea Eliade identifică o posibilă
origine a lor în cultul zeiței Diana și le plasează în contextul dezbaterii vrăjitoriei în Europa,
în volumul Ocultism, vrăjitorie și mode culturale. Eseuri de religie comparată. Motivul
ielelor, al zânelor, este unul, s-ar putea spune, obsesiv pentru istoricul religiilor, el
manifestându-se inclusiv în planul literaturii sale. Același lucru se observă și în cazul
călușarilor – considerați, în folclorul poporului român, ca fiind cei care vindecă oamenii de
blestemul rusaliilor, zânele rele, motivul fiind prezent, după cum se va vedea în următorul
capitol, în nuvela Nouăsprezece trandafiri. Le urmează, motivelor de mai sus, interpretarea
lui Mircea Eliade asupra celor două mituri fundamentale ale poporului român, cristalizate
artistic în baladele Miorița și Meșterul Manole. Analiza variantelor acestora se întâlnește
frecvent în opera istoricului religiilor, care, în interpretarea lor, pornește de la studiile unor
folcloriști ca Dumitru Caracostea, Constantin Brăiloiu, B.P. Hasdeu etc. În cazul Mioriței,
este întâlnită atitudinea în fața morții, pe când în cazul baladei Meșterului Manole, jertfa
zidirii, care este plasată în contextul universal al ritualurilor de construcție.
La fel de importante sunt opiniile lui Eliade cu privire la folclorul medical românesc, la
medicina magică, unde un loc deosebit îl ocupă studiul cultului mătrăgunei. Interesul pentru
medicina tradițională s-a manifestat încă din primele sale scrieri, Eliade întreținând o
corespondență cu ilustrul medic clujean Valeriu Bologa. La fel s-a întâmplat și în cazul
mătrăgunei, planta care avea să îl fascineze tot timpul și căreia îi planificase un volum, La
Mandragore, un proiect ce va rămâne însă nefinalizat. Concluzia studiului este că
documentele etnografice și folclorice pot pătrunde în zone noi de cunoaștere, prin care
cunoașterea umană capătă noi instrumente de investigație care sunt « cu atât mai prețioase cu
cât nici un alt instrument din cele folosite până acum nu putea să pătrundă în asemenea zone
ale realității. Concluzia noastră este că în acest studiu Eliade forțează limitele cunoașterii prin
adăugarea la surse a acestor prețioase documente magice, folclorice sau etnologice care se
bazează uneori nu pe istorii fictive ci pe experiențe nemijlocite aferente unor stadii mentale
puțin cunoscute ale evoluției omului.
Oricum, interesul pentru spiritualitatea omului primitiv este evidentă acum la Eliade iar
eseurile importante care vor urma vor atrage discuția asupra capodoperelor folclorului nostru
literar - Miorița și Meșterul Manole- dar și asupra folclorului ancestral in De la Zalmoxis la
Gengis Han. Tânărul Eliade dovedește resurse prometeice forțând limitele posibilului,
transgresând practic condiția umană actuală și alăturând-o aceleia a omului arhaic, ființând
într-o condiție paradisiacă ca stare originară a ființei umane. Doar reconstituind condiția
umană primordială, omul poate cunoaște intuitiv adevărul originar al ființării pentru că, așa
cum afirmă Mihai Gheorghiu omul autentic se găsește deci în primordii și nu în viitor pentru
că doar omul arhaic a avut acel contact genuin cu sacrul, adică cu ființarea, cu esse, asat. Iar
coincidența dintre esse și non esse, redată prin formula coincidentia oppositorum este de
ordinul evidenței în ritualul religios, dar și în momentele de plenitudine ale ființei când, așa
cum spune Eliade, « transcendentul coincide cu imanentul, absolutul cu relativul, esse cu non-
esse.7
După cât se poate observa, Mircea Eliade îşi iubea ţara. În fond, vârsta căutărilor şi-a trăit-o aici.
Experienţele ulterioare acesteia au fost, mai degrabă, nişte „specializări”, sau, dacă vreţi, nişte
confirmări a unor răspunsuri deja intuite.
Conştient fiind de potenţialul său încă de tânăr, Eliade a profitat de toate oportunităţile
oferite de viaţă pentru a-şi îndeplini destinul. Hotărârea sa de a rămâne în occident, nu face
decât să confirme acest lucru. Întorcându-se în ţară, pe lângă faptul că ar fi  riscat nişte ani de
închisoare, datorită noului regim politic instaurat, şansele de a trece în anonimat erau destul
de mari. România acelor ani era una a limitelor, în care niciun spirit liber nu a supravieţuit

Pagină 4
fără a face compromisuri. Ori, pentru un om care nu-şi putea tolera somnul în adolescenţă,
concesiile făcute noii doctrine ar fi fost cam mult. Bineînţeles, unii pot susţine că Eliade a fost
totuşi un om al compromisului, nu negăm asta. Numai că el îşi făcea concesii numai lui însuşi,
nu şi pentru ceilalţi. În fond, ca să fii liderul unei generaţii, trebuie să fii un egoist foarte bine
temperat.
În cele din urmă, important pentru noi ca popor este că Mircea Eliade nu a renunţat la a fi
român. Astfel, opera sa aparţine în primul rând culturii române şi mai apoi culturii universale,
ca parte integrată a acesteia din urmă. Despre el şi opera sa, autorul afirmă: „De foarte mulţi
ani mă consider un scriitor român postum: viu n-a rămas decât autorul cărţilor care apar în
limba română.”

Pagină 5
Bibliografie:

1. Culianu, I. P. Mircea Eliade, Editura Humanitas, București, 1994.

2. Fundația Regală pentru Literatură și Artă, Insula lui Euthanasius, 1943, reeditare Editura
Humanitas, București, 2008.
3. Gheorghiu, M. Reversul istoriei, Eseu despre opera lui Mircea Eliade, Editura Eikon,
București, 2015.
4. Eliade, M. Europa, Asia, America, Corespondență, Vol. I, Editura Humanitas, București,
2004.
5. Eliade, M. Fragmentarium, 1937, volum republicat la Editura Destin, Deva, 1990.
6. Eliade, M. Insula lui Euthanasius, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1943,
reeditare Editura Humanitas, București, 2008.
7. Eliade, M. Meșterul Manole, Editura Junimea, Iași, 1992.
8. Eliade, M. Scrisoare către Lucian Blaga, București, 5 octombrie, 1937, în vol. Mircea
Eliade, Europa, Asia, America, Corespondență, Vol. I, Editura Humanitas, București, 2004, p.
67.
9. Zalmoxis. Revistă de studii religioase. Volumele I-III (1938-1942). Publicată sub direcția
lui Mircea Eliade, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note și addenda de Eugen Ciurtin,
traducere de Eugen Ciurtin, Mihaela Timuș și Andrei Timotin, Iaşi, Editura Polirom, 2000.

Pagină 6