Dobroiu Ionut-Gabriel

Facultatea de Litere
Studii de limba si literatura romana
Master, anul I
Colocviu-Practica de specialitate

Recenzie-Alexandru Cioranescu, ’’Principii de literatura comparata’’

Comparatismul românesc are în Alexandru Ciorănescu pe unul dintre reprezentanții lui de

seamă, în pofida faptului că, mai bine de jumătate din viață (n. 15 noiembrie 1911, Moroeni, j.
Dâmbovița-25 noiembrie 1999, Santa Cruz de Tenerife, Spania) și cea mai mare parte a
activității sale de cercetare de istorie literară, s-au desfășurat în străinătate, începând din anul
1946, departe de patria natală, ca spațiu geografic (Franța și Spania), dar nu și ca orientare
tematică (studii de istorie și publicări de documente, contribuții de istoria literaturii și
bibliografii, deopotrivă, pentru literatura română și literaturile franceză, italiană, spaniolă). A
fost un mesager avizat și dezinteresat al spiritualității românești. Ce a scris el, în anul 1942,
referitor la spiritul european în cultura românească și, invers, privind contribuția lui Ioan și
Matei Corvin, Nicolae Olahul, Petru Movilă, Nicolae Milescu, Dimitrie și Antioh Cantemir, la
spiritualitatea altor neamuri, i se potrivește de minune: „Dintre națiunile mai puțin numeroase,
niciuna n-a dat schimburilor internaționale mai mult decât România. Lista oamenilor de
seamă cu care sunt datoare neamurile învecinate a fost făcută de multe ori. Niciodată nu s-a
atras însă luarea aminte asupra împrejurării că aceste energii împrumutate se numără printre
cei care au deschis în patria lor nouă orizonturile largi europene.“ (A. C., Literatură
comparată, Studii și schițe. București, Casa Școalelor, p. 40).
Făcuse studii temeinice, mai întâi, în localitatea de naștere, cu părinții săi – amândoi
învățători, apoi la Liceul „Spiru Haret“ (1922-1930) și Universitatea din București (1930-
1933), unde a trecut examenele de bacalaureat și, respectiv, licența în Litere, pentru
specialitățile istoria literaturii române vechi și moderne, istoria românilor (iunie 1933), pentru
limba și literatura franceză, limba și literatura italiană și istoria artelor (octombrie 1933) și
obține titlul de diplomat al Școlii Superioare de Arhivistică și Paleogeografie din București
(1933).
A debutat cu studiul Biblio grafia unei polemici, în revista „Capri corn“, I, 1, noiembrie
1930, pp. 25-29, al cărei director era G. Căli nescu, tratând despre lupta dintre gene rații.
Pentru elaborarea acestui prim studiu, autorul (care nu avea, pe atunci, nici douăzeci de ani,
fiind student de-abia în primul an!) a consultat lucrări semnate de nume prestigioase: V.
Băncilă, G. Căli nescu, Ș. Cioculescu, Nichifor Crainic, Al. Dima, Mircea Eliade, E. Lovi -
nescu, Cezar Petrescu, Ion Petrovici, M. Ralea, Eug. Speranția, precum și Manifestul Crinului
alb (autori: P. Marcu-Balș alias Petre Pandrea, I. Nistor, S. Pavel), de la care pornește, de
altfel, demersul său. Studiul combate mai multe idei pe tema luptei generațiilor, distingând,
pentru țara noastră, doar trei aspecte: tradiționalismul, misticismul ortodoxist și
transformaționismul. Această temă s-a dovedit a fi perenă. Zece ani mai târziu, filosoful P. P.
Negulescu a tratat-o în discursul său de recepție la intrarea în rândurile membrilor Academiei
Române, intitulat Conflictul generațiilor și factorii progresului (25 mai 1941).

1
Debutul său a fost de bun augur. În perioada anilor de studenție, a mai publicat alte șase
studii, găzduite, în majoritatea lor, în paginile revistelor „Viața românească“ și „Revista
istorică“, tratând teme predilect literare (Scriitorii români și Italia, Comentarii eminesciene,
„Rolla“ de Musset, în literatura română) ori strict de istorie națională (Un proiect de
aventură în Muntenia în 1571), de pe atunci anunțându-și apetența pentru comparativism.
Lucrarea esteticianului și istoricului literar Alexandru Dima (1905 – 1979), Principii de
literatură comparată, este prima de acest gen în literatura romănă și poate fi comparată cu
lucrări similare existente în limba franceză, scrise de Paul von Tieghem, M. F. Guyard,
Claude Pichois și Andre M. Rousseau. Lucrarea conține de fapt o inițiere în domeniul
literaturii comparate, o expunere sistematică a problematicii disciplinei și a principalelor
soluții enunțate până în prezent.
În opinia oamenilor de știință, cercetarea comparatistă de exemplu se separă în trei parți:
studiul relațiilor internaționale directe, studiul paralelismului fenomenelor literare și
cercetarea caracterelor diferențiate ale literaturilor particulare, determinate la rândul lor de
procedee de comparație. Dezvoltările sistematice  – care se întind pe cea mai mare parte a
lucrării – sunt însoțite de două expuneri istorice mari (capitolele II și III ) care descriu
evoluția mondială a disciplinei din sec. al VIII-lea până în zilele noastreși, începând cu
sfârșitul secolului trecut în România.
Primul capitol prezintă locul literaturii comparate între disciplinele științei literare. Au fost
expuse aici rând pe rând relațiile literaturii comparate cu critica literară, cu teoria și istoria
literară, în sfârșit cu literatura universală, fără a o limita aici în raport cu aceste discipline.
Autorul subliniază mai ales caracterul istoric al literaturii comparate, fără să omită
caracterul sistematic cu ajutorul căruia comparatismul tinde către tipologie și deci către
estetica literară.
Pe parcursul primului capitol se continuă evoluția disciplinei în timpul ultimului secol,
către cele două direcții fundamentale: către studiul aspectelor comune și către cel al
diferențierilor, două tendințe care de altfel se și întâlnesc. Se înregistrează primele
manisfestări comparatiste ale începutului de secol, punându-se accentul mai ales pe
contribuția franceză. A sosit epoca pentru care se stabilesc bazele disciplinei. Odată sosită în
secolul nostru, se prevede existența unui ansamblu al celor mai importante contribuții, având
ca punct de plecare contribuțiile franceze care au dominat până la apariția contribuțiilor
germane, italiene, americane și până la apariția celor sovietice și ale țărilor socialiste.
Sfârșitul secolului al XIX-lea constituie punctul de plecare în capitolul dedicat
comparatismului românesc. Este momentul în care apare studiul lui Pompiliu Eliade, intitulat
„Influența franceză asupra spiritului public în România” și primele istorii literare românești,
care tratează și probleme comparatiste. În sfârșit se demonstrează dificultățile
comparatismului românesc care solicită un cunoștințe de limbi mai complicate, în afara
limbilor occidentale și pe cele ale Orientului: greaca, turca, limbile, slave,etc. Apoi sunt
expuse principalele studii raportându-se influențele suportate de literatura română în epoca
feudală, în cea a sec. a XIX-lea și a secolului XX, începând cu influența franceză, care a fost
cea mai extinsă și cea mai profundă.
Într-un alt capitol, autorul se ocupă de clarificarea domeniului, propunând înlocuirea
termenului de „ relații” – utilizat până în prezent pentru toate cercetările de literatură
comparată – cu cel de „ raporturi”, termen considerat mai adecvat, deoarece cuprinde toate
sferele obiectului. Descrierea detaliată a obiectului prin „ domeniile sale” oferă două aspecte
fundamentale: „ materia” și „forma” domeniilor sau modalitățile raporturilor internaționale.
Prin „ materie” înțelegem cercetarea comparatistă a aspectelor structurii, plecând de la
teme, idei și sentimente ale speciilor până la compoziția, metrica, limba, stilul, care toate pot
fi studiate în cadrul disciplinei. În cadrul  delimitării „ relațiilor”, se enumeră factorii care
vehiculează „ materiile”: posesiunea directă a limbilor străine, agenții individuali (scriitorii și

2
alte personalități), agenții colectivi, cursuri, cenahluri, saloane), traduceri și probleme
fundamentale, adaptări ale textelor. În final, paragraful cărții este consacrat imaginii străinului
în diferite literaturi naționale, insistându-se pe portretul românului trasat prin literatura
franceză.
A doua modalitate a raporturilor este constituită din „paralelisme”, cărora li se consacră un
alt capitol. Se întreprind analize ale diferitelor categorii de paralelisme, rezultate atât din
examenul  „materiei” , cât și din cele care exprimă asemănările spirituale sau „afinitățile
elective”. Se constată existența paralelismelor din cadrul marilor curente literare manifestate
în divese țări, a paralelismelor diferențiate temporar și în sfârșit a paralelismelor fenomenelor
separate în timp și în spațiu,  precum cele ale preromantismului și ale poeziei chineze înainte
de era noastră.
A treia modalitate a raporturilor se referă la psihologia popoarelor și a determinării
spiritualității lor distincte reflectate în literatură examinând mai ales aspectul național al
curentelor internaționale, în special romantismul.
Capitolele următoare, „Spre o istorie a literaturilor europene”, „Utilitatea teoretică și
practică a literaturii comparate” și „Obiectivele comparatismului român” are în întregime un
caracter practic și se raportează mai ales la perspectivele de viitor ale disciplinei. Se
subliniază aici importanța stimulării prin intermediul Asociației Internaționale de Literatură
comparată prezidată de profesorul Jacques Voisine. În cadrul acestui congres s-a decis
începerea lucrărilor care trebuie să realizeze o istorie a literaturii europene văzută în
ansamblu.
Pe parcursul capitolului „Utilitatea teoretică și practică a literaturii comparate” se
demonstrează contribuția „națiunilor mici”, contribuție ignorată aproape total până în prezent
și se accentuează solidarittea creată între națiuni prin lanțul care leagă literaturile între ele.
Ultimul capitol se referă la obiectivele comparatismului românesc.

3
Bibliografie generala:
1. Alexandru Cioranescu, ‚Disctionarul Etimologic a Literaturii Romane”, sau DER,
Editura Saeculum, 2017.
2. Alexandru Cioranescu, „Principii de literatura comparata”, Bucuresti, Editura Cartea
Romaneasca, 1997.
3. Paul Von Tieghem, „La littérature comparée”, Paris, Editions André Collin, 1939.

Site-uri:
https://romanialiterara.com/2020/10/un-mare-carturar-alexandru-cioranescu/