STUDIUL CRITIC

Critica literară reprezintă conștiința de sine a unei literaturi.

În secolul al XIX-lea, ştiinţa literaturii, disciplină separată de filologie, cuprinde în sfera
ei critica, istoria şi teoria literaturii. Între aceste discipline nu există rivalitate, ci conlucrare.
Criticul trebuie să cunoască principiile care guvernează actul literar, deci, teoria
literaturii, dar şi sistematizarea în timp a operelor literare, ceea ce ţine de istoria literaturii.
Istoricul literar nu poate opera fără un sistem de concepte şi fără cunoaşterea aprecierii
operei în epoca în care a fost creată.
Teoreticianul literar are nevoie de datele pe care le oferă studiul literaturii de-a lungul
timpurilor, precum şi de aprecierile de valoare pe care le formulează critica literară.
Teoria literară – studiază principiile, categoriile, criteriile creaţiilor literare, defineşte
genurile şi speciile, curentele, stilul, relaţiile în cadrul textului literar şi celelalte componente ale
operei. Teoria literară presupune, totodată, identificarea şi descrierea legilor pe baza cărora apare
şi funcţionează fenomenul literar.
Istoria literară reprezintă dezvoltarea literaturii unui popor în anumite perioade sau
chiar a literaturii de la origini şi până în prezent, în raport cu evoluţia generală a culturii.
Critica literară presupune judecata directă asupra operei literare pe baza, analizei. De
altfel, cuvântul critică provine din grecescul kritikos, care însemna a judeca. Opera literară este,
prin actul critic, caracterizată şi valorificată, cu precădere, din perspectivă estetică. Prin exerciţiul
critic, sunt urmărite valorile noi pe care le aduce opera literară, integrarea ei în creaţia
scriitorului, sistemul de relaţii cu alte opere, receptarea ei de către cititori.
Criticul literar trebuie să cunoască teoriile generale despre literatură, relaţia operei cu
lucrările precedente ei, influenţele venite din partea altor scriitori sau a altor literaturi. Actul
critic se exercită, de obicei, prin cronica literară şi sunt cunoscute în literatura română perioade,
când personalităţi ale criticii literare au contribuit la formarea unei opinii estetice, la orientarea
gustului unei epoci.
În literatura română, primele referiri teoretice despre opera literară datează de la
începutul secolului al XIX-lea şi aparţin lui Ienăchiţă Văcărescu, Ion Heliade Rădulescu, Alecu
Russo.
 Titu Maiorescu (1840-1917) este, alături de Vasile Pogor, Petre Carp, Theodor Rosetti și
Iacob Negruzzi, unul dintre membrii fondatori ai societății cultural-literare Junimea. În jurul
acesteia se formează o adevărată pleiadă de scriitori, care, prin propriile creații, modifică radical
fața literaturii române, de la Vasile Alecsandri, la cei patru mari clasici. Începând cu 1867,
Junimea beneficiază de o tipografie, editându-se astfel revista Convorbiri literare, în paginile
căreia sunt publicate creațiile autorilor formați în atmosfera junimistă, precum și studiile
teoretice maioresciene, care fundamentează o nouă viziune asupra literaturii.
Maiorescu, în calitate de spiritus rector al societății, observă un fapt la modă în contextul
literelor românești, și anume publicarea în paginile revistelor epocii a unei literaturi îndoielnice
sub raport axiologic, motiv pentru care redactează o serie de articole, cuprinse apoi în volumul
Critice, prin care încearcă să educe gustul public, atenționându-i pe tinerii scriitori asupra
principiilor literaturii ca artă. Aceste articole îl impun pe Titu Maiorescu drept primul nostru
critic literar, dar și ca îndrumător literar căruia îi revine sarcina de a susține cultura română
până la Primul Război Mondial. El a fost influenţat, în concepţiile sale de către şcoala germană,
în special de Hegel şi Schopenhauer. Primul studiu, O cercetare critică asupra poeziei române
la 1867, este actul de naştere al esteticii literare româneşti, iar, Direcţia nouă în poezia şi proza
română (1872) constituie prima recunoaştere critică a valorii poeziei lui Eminescu.
Studiul Eminescu si poeziile lui este cel mai important studiu maiorescian de istorie,
critică şi analiză literară. Ideea de la care porneşte criticul este că Eminescu a fost produsul
propriului său geniu care a învins prin creaţii toate vicisitudinile existenţei. Prin această viziune,
Maiorescu a pus bazele mitului eminescian.
În anul morţii lui Eminescu, 1889, Titu Maiorescu scria prima exegeză cuprinzătoare
aupra vieţii şi creaţiei marelui poet. Din acest studiu reiese limpede că opera eminesciană este
sinteza a trei surse fundamentale:
a. personalitatea psiho-intelectuală a poetului
b. cultura lui de o amploare şi profunzime europene
c. cunoaşterea în detaliu a literaturii naţionale de până la el, cu tot ce avea acesta reprezentativ:
lit cronicarilor, lit paşoptistă, lit folclorică.
Criticul intuia exact locul lui Eminescu în evoluţia lit române, încheindu-şi studiul cu
fraza profetică Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte
prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi
forma limbei naţionale, care şi,a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până
astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vesmântului cugetării
româneşti.
Prin obiectivitate, rigoare, clarviziune și detașare, criticul ne oferă o imagine
convingătoare, originală a personalității celui mai mare poet român.