Comedia

O scrisoare pierdut
de Ion Luca Caragiale
Comedia este specia genului dramatic, al carei subiect si deznodamant provoaca rasul
si care ridiculizeaza relatii sociale si etice, tipuri umane, naravuri etc. Tinand cont de conditia
de opera dramatica, destinata reprezentarii scenice, spectacolului, textul literar al unei
comedii are trasaturi specifice: organizarea pe acte, scene, tablouri; modul de expunere este
dialogul, uneori monologul; prezenta didascaliilor, a indicatiilor scenice; semnificatiile
textului literar sunt sporite de arta interpretarii actoricesti. Specifice comediei ii sunt
subiectul, actiunea si conflictele care starnesc rasul (mai ales pe baza unor confuzii,
neintelegeri, exagerari ale unor intamplari, dar si ale unor situatii, reactii si comportamente),
personajele comice, precum si prezenta celor mai variate tipuri de comic (de situatie, de
caracter si de moravuri, de limbaj, de intentie, de nume), in diferite forme de manifestare
(aluzia ironica, ironia, persiflarea, caricatura, satira, sarcasmul etc). Comedia are scopul de a
indrepta defectele umane si sociale prin ras, avand, asadar, rol moralizator.
Ion Luca Caragiale a adus teatrului si prozei romanesti o stralucire deosebita, fiind cel
dintai mare scriitor obiectiv al nostru. Meritul lui e, in primul rand, acela de a fi un mare creator de
tipuri si scene de viata, prin care opera lui devine o adevarata comedie umana, un document
artistic al moravurilor unei epoci, scriitorul aparand ca un istoric umorist al parvenitismului
autohton.
Comediile lui Caragiale (O noapte furtunoasa, Oscrisoare pierduta,Conul Leonida fata
cu Reactiunea, D-ale carnavalului), scrise intre 1878-1885, sunt inspirate din viata burgheziei
romane din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, dramaturgul analizand formele parvenirii,
urmarind ambitia si orgoliul unei lumi concretizate istoric, in spatiul romanesc.
Piesa O scrisoare pierduta, unica in literatura romana prin actualitatea perpetua a
conflictului si prin calitatea comicului pe care il degaja, aparea in anul 1884, fiind jucata pe scena
Teatrului National. Dar, desi Caragiale a creat comediile sale la sfarsitul secolului al XIX-lea, el este
premergatorul teatrului absurd modern, dezvoltat in secolul al XX-lea, de la Samuel Beckett
(Asteptandu-l pe Godot) pana la Eugen Ionescu (Scaunele,Cantareata cheala), in care
evenimentele si personajele prezentate se inscriu in automatismele existentiale, intr-un spatiu
circular perfect inchis, din care nu se pot desprinde niciodata. Repetarea, pana la refuz, a situatiilor,
a tiparelor oamenilor provinciali, care se distreaza pe la colturi de strada sau prin cafenele,
discutand numai politica si banalitatea faptelor cotidiene, este un protest al scriitorului la adresa
monotoniei lumii, a insesi conditiei umane.
,,O scrisoare pierdut de I.L.Caragiale este o comedie de moravuri politice, ilustrnd
dorina de parvenire a burgheziei n timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputai. Pe
fondul agitatiei oamenilor politici aflati in campanie electorala, se nasc conflicte ntre
reprezentanii opoziiei Caavencu i grupul de intelectuali independeni - i membrii partidului
de guvernmnt tefan Tiptescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi si Branzovenescu.
Titlul pune in evidenta contrastul comic dintre aparenta si esenta. Pretinsa lipta pentru
putere politica se realizeaza, de fapt, prin lupta de culise, avand ca instrument al santajului politic o
scrisoare pierduta pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotarat indica atat banalitatea
intamplarii, cat si repetabilitatea ei (pierderile succesive ale scriorii, amplificae prin repetarea
intamplarii in alt context, dar cu acelasi efect).
1

Din punct de vedere structural, sunt patru acte, cu noua, paisprezece, sapte si, respectiv,
paisprezece scene.
Fiind destinata reprezentarii scenice, creatia dramatica impune anumite limite in ceea ce
priveste amploarea timpului si a spatiului de desfasurare a actiunii. Locul aciunii este capitala unui
jude de munte, iar timpul in care se petrec intamplarile este plasat la sfritul secolului XIX-lea,
in zilele noastre, dupa cum precizeaza autorul. Indicele spatial, destul de vag, face ca locul
faptelor sa se dilate, prin posibile identificari. Indicele temporal, stricto sensu, trimite la
contemporaneitatea lui Caragiale, iar in sens largit la prezentul, mereu altul, al lectorului. Timpul
rotitor (Constantin Noica) e mereu acelasi, caci mobilurile oamenilor, pasiunile si intrigile,
suferintele si izbanzile raman, in mare, neschimbate. De altfel, realismul comediei, pe care si Titu
Maiorescu il sesiza la vremea publicarii ei, impune caracterul reprezentativ al situatiilor de viata
ilustrate.
Toate evenimentele care compun actiunea se deruleaza de-a lungul a trei zile, la finalul
campaniei electorale si in perioada desfasurarii alegerilor din anul 1883. Fundalul interactiunii
personajelor devine astfel verosimil.
Actiunea poate fi rezumata pe momentele subiectului, principalele moduri de expunere
fiind dialogul si monologul. Ca mijloace artistice, subiectul este construit prin comicul de situatii in
care sunt puse personajele, conturate, la randul lor, prin comicul de caracter si comicul de limbaj.
Expozitiunea, scena initiala din actul I, il prezint pe Ghi Pristanda, poliaiul oraului, care
i raporteaz, servil, lui tefan Tiptescu, prefectul judeului, c i-a ndeplinit misiunea pe care o
avusese. El aflase c Nae Caavencu este n posesia unui document important, care va face posibil
alegerea acestuia n Camera Deputailor.
Intriga comediei este declanat de gsirea acestui document misterios scrisoarea de
amor a prefectului ctre Zoe, soia lui Zaharia Trahanache, eful filialei partidului din acel
jude. Nae Caavencu, avocat din opoziie i directorul ziarului ,,Rcnetul Carpailor, vrea s
obin, cu orice pre, candidatura de deputat. De aceea, el l antajeaz pe prefect cu ,,scrisorica de
amor furat de la Ceteanul turmentat, care o gsise pe strad.
Se declanseaza, astfel, desfasurarea actiunii. Dornic de a parveni, Caavencu amenin c va
publica scrisoarea n ziarul su, ns promite c o va napoia dac va fi ales deputat. tefan
Tiptescu, dup ce ordona percheziionarea i arestarea abuziva a lui Caavencu, ncearca s-i
ofere diferite funcii n stat, dar acesta refuza cu indarjire. n cele din urm, Caavencu reueste s
obin promisiunea Zoei Trahanache pentru candidatura ravnita, deoarece aceasta se temea c va fi
compromis moral n societate. Farfuridi i Brnzovenescu, doi membri marcanti ai partidului, se
tem de trdare i trimit ,,la centru o anonim, pe care prefectul reueste s o opreasc la timp.
Zaharia Trahanache rspunde la antaj cu antaj, deoarece descoper o poli falsificat de
Caavencu, prin care acesta i nsuea ilegal bani de la fundaia A.E.R., al carui presedinte
era.
Punctul culminant se declanseaza atunci cnd, de la ,,centru, vine o dispoziie ferma prin
care se cerea s fie trecut pe lista candidailor un oarecare Agamemnon Dandanache (actul III). n
aceste condiii, atmosfera este tensionat att ntre membrii partidului, ct i n opoziie, la care se
adaug i disperarea celor doi amani. In timpul unei incaierari, ce se isca la adunarea electoral de
anunare oficiala a numelui candidatului, incaierare pus la cale chiar de poliistul oraului,
Pristanda, Caavencu pierde plria n cptueala cruia se afla scrisoarea de amor.
Deznodamantul (actul IV) este construit printr-o succesiune rapida de situatii comice inedite.
Noul candidat, Agamemnon Dandanache, se dovedeste a fi mai ticlos dect Caavencu, deoarece
a ajuns pe list antajnd un politician important tot cu o scrisoare de amor, pe care o gasise

ntmpltor. Miselia personajului reiese din faptul ca el nu napoiaz scrisoarea pentru c

,,mai trebuie -altdat. Ceteanul turmentat gseste n cptueala plriei lui Caavencu
scrisoarea prefectului i o inmaneaza, in sfarsit, ,,andrisantului, adic Zoei Trahanache. Caavencu,
nemaiavnd obiectul antajului, devine umil i conduce festivitatea organizat n cinstea rivalului
su politic, Agamemnon Dandanache, care va ctiga postul de deputat. Dup alegeri , atmosfera
este vesel , cu toate c votarea fusese ,,o mascarad dirijat de interesele personale ale oamenilor
politici. Nae Caavencu este mulumit de ,,binefacerile unui sistem constituional !, iar Pristanda
confirm, ,,curat constituional, i comand s cnte muzica pentru a srbtori flagranta nclcare a
constituiei privind corectitudinea alegerilor pentru Camera Deputailor.
Piesa este remarcabil, n primul rnd, prin arta compoziiei. Tehnica este aceea a
amplificrii treptate a conflictului, conflictul fiind, ca in cazul oricarui text dramatic, axul vital al
operei. Iniial, apar n scen Tiptescu, Trahanache, Zoe care sunt alarmai de un eveniment petrecut
n afar i dezvluit parial. Apoi, n prim plan, apare Caavencu, antajistul, i astfel se realizeaz
conflictul fundamental al piesei. La acest conflict fundamental autorul adaug o serie de conflicte
noi, secundare, astfel nct aciunea se complic progresiv, modalitate cunoscut sub numele de
tehnica bulgrelui de zpad. O serie de procedee compozitionale (modificarea raporturilor dintre
personaje, rasturnari bruste de situatie, introducerea unor elemente surpriza, anticipari, amanari),
mentin tensiunea dramatica la un nivel ridicat, prin complicarea si multiplicarea situatiilor
conflictuale.
Personajele
Caragiale este cel mai mare creator de tipuri din literatura romana, personajele lui,
memorabile, de o pregnanta neobisnuita, fac concurenta starii civile (Garabet Ibraileanu), atat de
populare au devenit in constiinta publica prin vitalitatea lor fara egal. Ele sunt realizate in maniera
clasica, avand o dominanta de caracter. Dramaturgul nu simplifica insa imaginea omului,
reducand-o la o singura trasatura. In formula sa artistica intra si preocuparea pentru omul social,
pentru culoarea specifica locului si timpului, pentru particularitatile psihice si de limbaj, ceea ce
transforma personajele in individualitati de neconfundat.
Modalitatile de caracterizare sunt cele specifice genului dramatic. Primul contact al
lectorului cu personajele se face cu ajutorul listei personajelor si prin intermediul numelor.
Caragiale marturisea ca, inainte de a imagina liniile directoare ale unei opere, avea nevoie sa
stabileasca numele eroilor sai. Garabet Ibraileanu, in Numele proprii in opera comica a lui
Caragiale, remarca: Asadar, in deosebire de viata reala, unde numele e oricare, in literatura
personajul trebuie sa se nasca odata cu numele care convine naturii sale fizice si morale. In
comedia lui Caragiale, numele dau impresia ca fac parte din personjele pe care le denumesc
(Garabet Ibraileanu). Caracterizarea facuta de celelalte personaje propune oglindiri realiste dau,
din contra, false. Organizarea textului sub forma schimbului de replici face ca limbajul sa
contribuie intr-o masura semnificativa la construirea unei imagini asupra personalitatii eroilor.
Faptele personajelor, atitudinile lor, reactiile psihologice, gesturile ca modalitati de caracterizare
indirecta, nu fac decat sa sublinieze tiparul moral si comportamental liminar, dezvaluit prin nume
sau prin pozitia sociala, in lista personajelor, intrucat eroii nu evolueaza. La finalul experientei
care anima atatea vointe, fiecare este multumit de reasezarea lucrurilor in albia lor linistita si, ceea
ce este mult mai important, de conservarea propriului prestigiu, de satisafcerea orgoliului.

Avand convingerea ca oamenii sunt turnati dupa calapoade diferite, dramaturgul isi
inzestreaza eroii cu trasaturi distincte. Astfel, Zaharia Trahanache este tipul incornoratului, al
ticaitului, este un vanitos inselat si care se inseala asupra propriei persoane. Numele lui vine de la
trahana, o coca moale, simbolizand faptul ca este usor manevrabil, si de catre Zoe si Tipatescu, si
de la centru. Este unul din personajele cheie ale comediei lui Caragiale. In lista de personaje ne
este prezentat ca prezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului scolar,
Comitetului agricol si al altor comitete si comitii, tot atatea repere ale pozitiei sale politice
privilegiate.
Zaharia Trahanache completeaza lumea lui Caragiale, i se integreaza organic prin chiar
statutul sau existential, definibil printr-o formula ce se identifica personajului: ai putintica
rabdare. Avand o pozitie consolidata, ambitia sa este aceea de a mentine si veghea asupra unei
ordini stabilite, acceptand un joc ale carui reguli le stapaneste perfect pentru ca acumularea de
experiente ii permite privirea de la distanta a intregului mecanism. Dar apelul la putintica rabdare
este, in acelasi timp, un truc indelung verificat, o forma a autoapararii, a incetinelii, a amanarii, un
element strategic ce face parte din arsenalul abilitatilor sale politice. In spatele acestui truc se
ascunde nevoia de a castiga timp pentru a calcula atent si eficient pasul urmator. Trahanache este
dispus la orice siretlic pentru a ramane un cetatean onorabil, un om venerabil- echivalentul
pentru vietuirea comoda intre propriile sale limite.
Manifestarile personajului se dimensioneaza pe doua coordonate aflate intr-un evident
dezechilibru si chiar in raport de contradictie, de unde rezulta cea mai mare parte a trasaturilor sale
comice, vizibile si pe coordonata politica si pe cea familiala. Pentru a defini societatea vremii,
Zaharia Trahanache repeta spusele fiului sau: unde nu e moral, acolo e coruptie si o societate fara
printipuri, care va sa zica ca nu le are!. Dincolo de incapacitatea de a sesiza lipsa unui mesaj real,
dincolo de truismele, tautologiile si nonsensurile mesajelor sale la nivelul practicii vietii politice,
personajul admite ca nu e moral si, deci, e coruptie, el insusi consimtind sa fie implicat in
initiative mai putin oneste. La nivelul practicii vietii familiale, intime, Trahanache nu admite, totusi,
functionarea aceluiasi principiu. Aceasta dereglare de fond conduce in intregime comportamentul
personajului. Asfel ca Trahanache apare ca un om politic perfect adaptat societatii sale, dar este (sau
pare?) un naiv perfect in relatiile familiale.
Realizandu-si ambitiile politice, in a caror limita este fixat, personajul nu aspira decat la
mentinerea pozitiei. In acest scop, centrul este acceptat ca autoritate suprema, ca garantie a linistii
si a prosperitatii. De fapt, el nu face decat sa se conformeze lumii in care traieste, avand o uimitoare
capacitate de adaptabilitate la afaceri de culise. Abilitatatea sa politica, arsenalul sau de tertipuri ii
confera autoritate si-i consolideaza statutul de lider. Se dovedeste a fi un expert in
machiaverlacuri; de aceea amenintarea si santajul lui Catavencu nu-l sperie si primul sau gand
este acela de a gasi antidotul, ceea ce se si intampla, pentru ca, in scurt timp, descopera o polita prin
care plastograful si-a insusit cinci mii de lei de la societatea pe care o conducea. Episodul
dovedeste nu numai ingeniozitatea celui pus in situatia de a-si apara pozitia de om onorabil, ci si
insusirea unor practici curente, cunoasterea superioara a mecanismelor de transformare a
defensivelor in atac.
Fidelitatea sa fata de centru, pozitia sa, il determina sa sustina si sa regizeze cu
diplomatie intreaga farsa a alegerilor, mergand pana la masluirea voturilor, astfel incat il poate
asigura pe Dandanache ca nu majoritate, unanimitate o sa ai, stimabile.
Intr-o societate unde guverneaza enteresul si iar enteresul, Trahanache stie ca nimic nu
trebuie neglijat, insasi prietenia lui Tipatescu, prefectul judetului, fiind exploatata, caci, declara el
cu cinism, si mie, ca amic, mi-a facut si-mi face servicii. De altfel, sistemul de judecati, principii

si valori in jurul carora isi argumenteaza personajul existenta sau care, mai exact, ii organizeaza
comportamentul este unul pragmatic, profund egoist, asa cum se intampla cu majoritatea
personajelor caragialiene.
Puterea politica a lui Zaharia Trahanache nu este, in fond, decat o iluzie traita prin aservirea
la mecanism, prin acceptarea acestuia si chiar transformarea propriei persoane in mecanism.
Reintorcandu-ne la cea de a doua dimensiune a existentei personajului, cea a cercului intim,
vom observa ca, de aceasta data, principiul suprem este girat de ideea de sotie si amic. Trahanache
nu-si poate construi un univers sensibil, este o victima inconstienta a crizei sensibilitatii la care e
condamnata lumea comediilor lui Caragiale si care - asociata crizei comunicarii - creeaza in
constiinta cititorului sau a privitorului dimensiunea tragica a eroilor. Afectivitatea lui Trahanache
este imuna chiar si in fata evidentelor; dupa ce Catavencu ii arata scrisoarea de amor a lui Tipatescu
catre Zoe, el este impresoinat de perfecta asemanare cu grafia prefectului, dar, in interior, nu i se
deschide nici o clapeta sensibila, convins fiind ca este vorba de o plastografie care intra in
stratagema campaniei pentru alegerea ca deputat. In sistemul etic al lui Trahanache, Zoe este
simtitoare (sensibila), iar Tipatescu este amic, ceea ce pare sa-i excluda din lumea fara moral
si fara printip.
In discutiile asupra motivului comic al pacalitorului pacalit, comedia lui Caragiale a fost
interpretata mai ales prin Nae Catavencu, dar poate ca venerabilul Zaharia Trahanache este un
model mai de profunzime al acestui motiv. Abil, tenace, meticulos, calculat, el reuseste sa-si domine
oponentii, dar, in acelasi timp, naiv, opac, desensibilizat, (constient sau nu) este el insusi un inselat.
Stefan Tipatescu, prefectul judetului, este tipul junelui-prim, al amorezului, al
functionarului corupt, care accepta coruptia inferiorilor (Pristanda si numararea steagurilor). El este
orgolios, cu o gandire de stapan medieval, care isi foloseste avantajele functiei in scopuri personale.
Face abuzuri in serviciu, cenzurand depesele de la telegraf, dandu-i mana libera lui Pristanda,
oferindu-i lui Catavencu diverse functii importante; este impulsiv cu acesta, numindu-l misel.
Fiind constient ca alegerile sunt o farsa, cedeaza pretentiilor Zoei, semn al lipsei de fermitate, de
verticalitate: Domnule Catavencu, esti candidatul Zoei, esti candidatul lui nenea Zaharia, prin
urmare si al meu! Poimaine esti deputat!.... Tipatescu stapaneste o subtila tehnica a disimularii:
cand Trahanache ii aduce scrisoarea, el se preface ca nu stie despre ce e vorba, in fata lui Farfuridi si
Branzovenescu ia poza de victima, pomenind de sacrificiul facut pentru a ramane sa organizeze
filiala partidului din oraselul de provincie. El este printre putinii sensibili din comediile lui
Caragiale, pasiunea lui pentru Zoe parand sincera. Fire nervoasa, impulsiva, desi vrea sa para calm
la adapostul functiei de prefect al judetului, el reuseste sa se descurce, pana la urma, pe cararile
intortocheate ale campaniei electorale. Prin acest personaj, Caragiale incearca sa salveze ce mai era
de salvat intr-un univers uman viciat in esenta sa. Tipatescu nu mai are ambitii politice, postul de
prefect oferindu-i suficient confort, vorba lui Pristanda: mosia-mosie, fonctia-fonctie, coana
Joitica-coana Joitica: trai, neneo, cu banii lui Trahanache. Conceput ca un personaj de echilibru
dramatic, el este ferit de caricatura, avand acces la anumite calitati intelectuale si afective, facand
totusi parte din lumea fara moral si fara printip despre care vorbeste Trahanache.
Zoe Trahanache este cea mai distinsa intre femeile teatrului lui Caragiale, reprezentand
tipul cochetei, al adulterinei, al femeii voluntare, care joaca insa comedia slabiciunii feminine.
Speriata de santajul lui Catavencu si pentru a pastra aparentele, Zoe incearca sa-l convinga pe
Tipatescu sa accepte conditiile avocatului, facand uz de lacrimi, lesinuri si alte arme din arsenalul
lamentatiei feminine. Nereusind, pune piciorul in prag si-si dovedeste firea autoritara, strigand: Eu
il aleg, eu si cu barabatu-meu!. Penduland intre sot si amant, Zoe conduce din umbra toate sforile
politicii din judet. Comportamentul ei este totusi surprinzator: invins, Catavencu e consolat de d-na

Trahanache cu perspectiva altei camere; gestul acesta, savarsit cu naturalete si fara ranchiuna, este
explicatia puterii de seductie pe care o exercita asupra tuturor celor din jur, inclusiv a Cetateanului
turmentat, care vede in ea o dama buna.
Nae Catavencu este tipul demagogului politic; avocat, director-proprietar al ziarului
Racnetul Carpatilor, este un arivist, care umbla cu machiaverlacuri si este constient de acest
lucru pentru ca citeaza deseori propozitia lui Machiavelli scopul scuza mijloacele, pe care insa o
atribuie nemuritorului Gambetta. Demagog, parvenit, santajist grosolan, si totusi ambitios, dar
fara tenacitate, are o evolutie inversa fata de momentul initial. Atta vreme ct are scrisoarea, este
orgolios, agresiv, inflexibil. Dup ce pierde instrumentul de santaj, devine umil, linguitor, supus.
Principala trstur a lui Caavencu este capacitatea de a se adapta la orice situaie. El este mereu
pregtit s schimbe masca. Discursurile sale pun n eviden demagogia, incultura, lipsa de logic.
El tie s emoioneze, s plng, s influeneze asculttorii. Caavencu este un actor desvrit: cnd
se urc la tribun, el i intr n rol. Caavencu tie s simuleze orice emoie, orice sentiment.
Noiunile de ar, popor, progres, reprezint pentru el simple lozinci n lupta electoral. Expresie
complexa a politicianului necinstit, incult, nedemn, impostor, el profita de sistemul curat
constitutional pentru a-si atinge scopurile machiavelice. Firea sa latratoare si prefacuta reiese si din
nume, cataveica fiind o haina cu doua fete.
Ghi Pristanda este tipul servitorului, al slugarnicului, numele sau venind de la un joc
popular din Moldova, in care se bate pasul intr-o parte si-n alta, fiind sugestiv pentru siretenia
primitiva a lui Pristanda, acesta conducandu-se dupa principiul sotiei sale: Ghita, Ghita, pupa-l in
bot si papa tot, ca satulul nu crede la al flamand. Marioneta in mana puternicilor zilei, cu o etica
dictata de interes: famelie mare, renumeratie dupa buget mica, se deda la afaceri marunte, dupa o
deviza practica: daca nu curge, pica. Personajul este admirabil caracterizat verbal: foloseste
frecvent termeni populari (mai ales regionalisme), deformeaza neologismele (bampir, famelie,
catrindala,scrofulosi, renumeratie), si incalca, fara complexe, regulile gramaticale, tradandusi incultura, lipsa de instructie. Ticul sau verbal: curat produce asociatii comice (curat murdar,
curat condei) sau pune sub semnul ridicolului toata mascarada electorala a timpului: curat
constitutional.
Farfuridi si Branzovenescu alcatuiesc un cuplu de imbecilitate, intruchipare a
ramolismentului comic, avand nume cu rezonante culinare. Farfuridi este tipul prostului fudul,
coleric, iar Branzovenescu umbra lui, placid, moale. Temandu-se de tradare, ei concep o depesa,
aceasta scena memorabila dezvaluindu-ne un Farfuridi demagog, antranat in jurul prostiei si
absurdului declansat de Branzovenescu: Batem o depesa la Bucuresti...Tradare! Prefectul si
oamenii lui tradeaza partidul!; E prea tare, n-o iscalesc.; Trebuie sa ai curaj, ca mine! Trebuie so iscalesti: o dam anonima!; Asa da, o iscalesc. Un alt exemplu de enunt ilogic si aberant, de
incoerenta si prostie, este prerea lui Farfuridi despre revizuirea constituiei: Din dou una, dai-mi
voie: ori s revizuieasc, primesc! dar s nu se schimbe nimica; ori s nu se revizuiasc, primesc!
dar atunci s se schimbe pe ici pe colo, i anume n punctele eseniale. Prins o clipa de mirajul
deputatiei, Farfuridi va apare, spre final , ca un resemnat, ca un actor care si-a jucat rolul.
Agamemnon Dandanache este un ticalos demagog, o intruchipare a raului celui mai rau:
mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu (dupa marturisirea autorului). Spre
deosebire de acesta din urma, el este suficient de perfid si josnic pentru a nu inapoia scrisoarea de
amor, care reprezinta o garantie a unei existente comode, linistite. Agamita e un stupid peltic, lovit
de amnezie, mandru insa de familia sa de la patruzsopt. Portretul sau e caricatural-grotesc,
starnind deopotriva rasul si dezaprobarea; are un nume format din asocierea unui nume solemn in
istorie, cu unul peiorativ, derizoriu, ce vine de la dandana.

Cetateanul turmentat este tipul cetateanului, naiv, simpatic, dar nu inocent, caci, desi duce
scrisoarea andrisantului, el o citeste mai intai sub felinar, savarsind una din gravele abateri etice
ale lucratorului postal. Bulversat, el asteapta sa fie indrumat cu cine sa voteze, avand prin acest act
sentimentul integrarii intr-o lume superioara, neavand constiinta propriei decizii ( Eu cu cine
votez?). El este turmentat si la figurat de demagogia politicienilor, de goana dupa voturi.
Principala modalitate artistica de construire a subiectului si a personajelor o constituie
comicul, care, la Caragiale, imbraca cele mai variate forme de manifestare. Personajele sunt create
cu sarcasmul si satira specifice acestui dramaturg, care-l fac unic si neegalat inca in intreaga
literatura.
Natura si mijloacele comicului
Comicul de situatie rezulta din fapte neprevazute si din prezenta unor grupuri inedite:
Farfuridi-Branzovenescu, triunghiul conjugal Zoe-Trahanache-Tipatescu, diversele combinatii de
adversari. Caragiale foloseste scheme tipice, modaliatati cunoscute in literatura comica universala,
cum ar fi: incurcatura, confuzia, coincidenta, echivocul, substituirea (qui pro quo), acumularea
progresiva, repetitia, evolutia inversa, interferenta.
Comicul de intentie reiese din atitudinea scriitorului fata de evenimente si oameni. Caragiale
este un scriitor obiectiv, in sensul capacitatii de a crea viata, dar nu este un scriitor indiferent. El
pare ca-si iubeste personajele, este ingaduitor cu ele, dar nu iarta trasaturile care-i fac pe oameni
ridicoli, tratandu-i cu umor (pe Cetateanul turmentat), cu ironie (pe Zoe), cu sarcasm (pe Farfuridi
sau pe Catavencu), evidentiind grotescul (in cazul lui Dandanache).
Comicul de caracter- ca si in comedia clasica, personajele tipice in comedia lui Cargiale
sunt: fanfaronul (demagogul), orgoliosul, ipocritul, pacalitorul pacalit, prostul fudul, arivistul,
mincinosul, laudarosul. Cu toate acestea, eroii lui Caragiale au intotdeauna elemente care-i
particularizeaza, beneficiind fiecare de individualitatea sa, de o specificitate inconfundabila.
Comicul de limbaj este cel mai expresiv nivel al comicului la Caragiale. Rasul, in acest caz,
este starnit de:
a) prezenta numeroaselor greseli de vocabular; cuvintele (mai ales neologismele) sunt deformate
prin pronuntie gresita (famelie, renumeratie, andrisant, plebicist) sau prin etimologie
populara (scrofulosi, capitalisti-locuitori ai Capitalei), dar si prin lipsa de proprietate a
termenilor (liber-schimbist- inseamna pentru Catavencu elastic in conceptii).
b) incalcarea regulilor gramaticale si a logicii, cele mai obisnuite abateri fiind: polisemia (ne-am
racit impreuna), contradictia in termeni (dupa lupte seculare care au durat aproape treizeci
ani sau 12 trecute fix), asociatii incompatibile (Industria romana este admirabila, e sublima,
putem zice, dar lipseste cu desavarsire), nonsensul (din doua una, dati-mi voie, ori sa se
revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! Dar atunci
sa se schimbe pe ici pe colo, prin punctele esentiale...), truismele, adevaruri evidente (un
popor care nu merge inainte sta pe loc), expresiile tautologice (intrigi proaste) sau
constructiile prolixe (confuze, incoerente) ( eu, care familia mea de la patuzsopt in Camera, si
eu ca rumanul impartial, care va sa zicacum am zitein sfarsit sa traiasca).
c) repetitia aproape obsedanta a unei specificitati de limbaj, care deplaseaza atentia de la fondul
comunicarii la forma ei. La multe personaje, nu mai e important ce spun, ci cum spun, ticurile
lor, rapiditatea sau incetineala enuntului, incoerenta gramaticala.

d) nepotrivirea rezultata din interferenta stilurilor; multe personaje folosesc un registru al

limbajului, un stil, in totala contradictie cu situatia concreta a momentului (ex. discursul lui
Dandanache).
Comicul de nume are o savoare inimitabila. Caragiale dovedeste rafinament si alege nume
care sa sugereze dominanta de caracter a personajelor, originea sau rolul lor in desfasurarea
evenimentelor.
Geniul comic al celui mai mare dramaturg roman este profund original si rezultatele lui tin
de o combinare inimitabila a tuturor mijloacelor. George Calinescu aprecia ca umorul lui Caragiale
e inefabil, ca si lirismul eminescian, constand in caragialism, adica intr-o maniera proprie de a
vorbi.
Inzestrat cu un spirit de observatie si o luciditate extreme, Caragiale panorameaza in
maniera realismului critic realitatile unei societati care, dincolo de momentul istoric concret,
sintetizeaza, pe coordonate de profunzime, o anume tendinta dominanta a spiritualitatii romanesti
citadine. In studiul dedicat comediilor lui Caragiale, Maiorescu observa ca indaratul oricarei
comedii se ascunde o tragedie. Se intelege de aici ca zambetul dramaturgului este amar, iar
situatiile ilare construite de el, personajele sarjate, replicile stereotipe deconspira un mecansim
social grav avariat, o lipsa acuta de principii morale ordonatoare, un vid sufletesc ingrijorator. Rasul
devine, la Caragiale, o forma de protest, exprimarea unui dezacord transant cu o lume romaneasca
neasezata, plina de contraste, supusa interesului personal, cinismului si vulgaritatii.
Ca si Eminescu, el a impietrit pentru eternitate o coordonata fundamentala a mentalitatii
psihice si intelectuale romanesti. Vom caragailiza pururi spre a fi spirituali, cum
eminescianizam involuntar, aflandu-ne in dispozitie lirica.
Concluzie
Opera O scrisoare pierduta de I.L.Caragiale apartine genului dramatic si se
incadreaza in specia comedie, deoarece autorul satirizeaza cu sarcasm intamplari, aspecte
sociale, moravuri si defecte caricaturale prin intermediul personajelor ridicole, starnind rasul cu
scopul de a le indrepta. Principalele moduri de expunere sunt dialogul si monologul, iar
caracterizarea personajelor se face in mod indirect, prin vorbele, faptele si gandurile lor, ori direct,
de catre celelalte personaje. O modalitate aparte o constituie referirile lui Caragiale, cuprinse intre
paranteze, ca indicatii scenice, prin care autorul isi misca personajele, le da viata, folosind
comicul, ca principal mijloc artistic.