Moromeții de Marin Preda

Marin Preda debutează cu un volum de nuvele inspirat din universul rural,

intitulat „Întâlnirea din pământuri” (1948) prin care sunt anticipate romanele
ulterioare. Nuvelele „În ceață”, „Dimineață de iarnă”, „O adunare liniștită”, dar mai
ales schița „Salcâmul” cuprind motive, întâmplări și personaje care vor fi amplificate
în romanul „Moromeții”, roman publicat în două volume, primul în 1955, iar al
doilea în 1967. Mai târziu, Marin Preda avea să afirme că intenționează să scrie o
tetralogie formată din „Moromeții” (I + II), „Delirul” (1975) având drept epilog
„Marele singuratic” (1972).
Prin „Moromeții” Marin Preda continuă tradiția romanului românesc de
inspirație rurală, dar se distanțează de acesta, propunând o viziune nouă, modernă,
asupra universului rural și asupra țăranului român. Moromete este un alt fel de țăran,
un individ care se bucură de autonomie și se construiește pe sine în deplină libertate.
Pentru construirea universului ficțional, Marin Preda folosește amintiri din
perioada copilăriei proprii petrecută în satul Siliștea-Gumești, nume păstrat
nemodificat în roman. De asemenea, autorul mărturisește că Ilie Moromete „era tatăl
meu” (Tudor Călărașu). „Era un om pe care n-aș putea să spun dacă l-am iubit mai
mult sau l-am admirat mai mult”. Nicolae, fiul mai mic al lui Moromete poate fi
perceput ca un alter – ego al lui Marin Preda.
„Moromeții” este un roman realist obiectiv, cu elemente tradiționaliste și
moderniste, este un roman polemic (intră în dialog cu opere consacrate ale lui Liviu
Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu etc), al unei familii (titlul subliniază
intenția de a urmări destinul unei familii) si al unei colectivități (surprinde satul din
Câmpia Dunării înainte și după cel de-al Doilea Război Mondial, până în anii ’50).
De asemenea, este un roman de observație socială și de analiză psihologică; este o
sinteză între o temă tradițională (problematica pământului) și analiza psihologică
modernă.
În primul rând, prin reprezentarea unui univers fărâmițat, „Moromeții” se află
în contratimp față de scrierile romanului realist socialist, cât și față de tradiția
romanului românesc cu temă rurală („Mara” lui Ioan Slavici, „Ion” al lui Liviu
Rebreanu, „Baltagul” lui Mihail Sadoveanu). În „Moromeții” tranziția de la lumea
patriarhală spre cea capitalistă provoacă destrămarea valorilor vechi și o neîncredere
în valorile noi. Astfel, critica literară vorbește prin raportare la „Moromeții” despre o
altă vârstă a romanului realist-obiectiv. Lumea rurală a lui Marin Preda, supusă atâtor
transformări, nu mai poate fi înțeleasă pe deplin nici de instanța care o creează, nici
de oamenii ce o populează. Astfel, în cele două volume sunt abordate atât teme
tradiționale (familia, timpul, istoria, paternitatea), cât și teme moderne (criza
comunicării, singurătatea, înstrăinarea). Pentru a da o imagine cât mai sugestivă atât a
fărâmițărilor, cât și a tensiunilor prin care trece lumea din Siliștea-Gumești,
prozatorul decupează o serie de episoade semnificative din viața satului și a familiei
Moromete. Marin Preda folosește o sumă de strategii compoziționale: volumul întâi,
alcătuite din trei părți, se construiește pe baza dilatării/comprimării timpului și
spațiului narativ (prima parte cuprinde evenimentele de sâmbătă seara până duminică
noaptea; a doua parte cuprinde evenimente petrecute pe parcursul a două săptămâni,
iar a treia parte conține întâmplări din momentul în care începe secerișul până când
Paraschiv și Nilă fug la București, la sfârșitul verii). Viața familiei Moromete e
descrisă fragmentar, planurile narative dedicate existenței din casa lui Ilie alternează
cu secvențe epice menite să înfățișeze destinul lui Tudor Bălosu și al familiei sale, al
lui Cocosită, Traian Pisică, Țurgulean, Birică, Boțoghină etc.
În al doilea rând, romanul prezintă o perspectivă idilică și donquijotească
asupra existenței. Reprezentativi sunt Ilie Moromete și tovarășii săi de taclale de la
Poiana lui Iocan: Cocosită, Dumitru al lui Nae, Din Vasilescu, Ion al lui Miai. Lipsa
de omogenitate a lumii în care trăiesc pare că nu-i afectează. Schimbările istorice
pălesc în fața plăcerii de a povesti, de a se întâlni, de a filtra întregul univers prin
codul lor țărănesc de valori: pentru prima dată în romanul românesc cu tematică
rurală, respectul social este câștigat datorită abilităților intelectuale deținute nu prin
poziția materială superioară (Victor și Tudor Bălosu sunt frecvent ironizați) sau prin
rangul moștenit (boieroaică de la Cotigeoaia ori regele se aseamănă, în viziunea lor,
cu niște țărani mai înstăriți). Ilie Moromete se bucură de admirația celor din jur,
deoarece este deștept și îți face plăcere să vorbești cu el. Totuși, felul său de a fi îl
transformă într-un însingurat.
În consecință, se poate vorbi despre două lumi: una reală (decăzută, fărâmițată,
marcată de transformări capitaliste) și una utopică (credința generației lui Ilie
Moromete în stabilitatea și omogenitatea universului). Combinarea celor două
perspective asupra lumii determină modernitatea romanului realist-obiectiv. În
această lume decăzută personajele nu mai sunt tipologii perfect integrate într-un rol
social, ci se revoltă împotriva tuturor formelor de autoritate tradițională: bărbații sunt
atei avant la lettre, doar femeile merg la biserică, generația tânără (Nilă, Achim,
Paraschiv, Niculae, Polina, Birica) adoptă concepții revoluționare despre viață, mitul
învățătorului de țară se alterează (învățătorul nu se mai preocupa de educația
copiilor), pomana mortului devine prilej de chef.
Romanul abordează o temă fundamentală a creației lui Marin Preda: destrămarea
civilizației tradiționale țărănești și a familiei tradiționale țărănești; familia și
paternitatea; viața și moartea (condiția umană); timpul și istoria (condiția
individualului care se confruntă cu istoria); libertatea și constrângerile; solidaritatea
umană și exilul interior; cunoașterea; iubirea; imposibilitatea comunicării; tema
socială este nuanțată prin relația dintre individ și istorie, libertatea și constrângere,
solidaritate umană și exil interior etc.
O scenă relevantă pentru tema romanului este scena cinei care prin ceremonial
parcă surprinde un moment din existența familiei tradiționale. Masa de sâmbătă seara
are loc în tinda casei Moromeților și surprinde toată familia adunată în jurul mesei
joase rotunde, dominată de statura tatălui așezat pe pragul odăii. Această secvență
conține semnele destrămării vechii orânduieli. Ea pune în valoare relațiile de simpatie
sau de opoziție prin observarea locului pe care îl are la masă fiecare membru al
familiei. Tot aici pot fi intuite și următoarele conflicte. Astfel, spre ieșire, stau grupați
cei trei frați mai mari (Paraschiv, Nilă, Achim), în timp ce în partea opusă se află
copiii din căsătoria cu Catrina (Niculae, Tita, Ilinca), adunați în preajma mamei.
Scriitorul apelează la un paralelism epic modern, deoarece spre finalul primului
volum al romanului există o altă scenă, tot sâmbătă. Acum la masă stă doar tatăl,
aplecat îndărjit spre farfurie, în timp ce copii își mănâncă bucata de pâine „trântiți
prin colțurile tindei”. Ilie Moromete domină, în incipit, o familie numeroasă, formată
din copii proveniți din două căsătorii. El stă „deasupra tuturor”, pe pragul odăii,
încercând să păstreze echilibrul familiei cu autoritate (pater familias). Clasica
fotografie de familie rămâne doar un decupaj cu străini așezați la masă.
O altă scenă relevantă pentru tema romanului o constituie cea a tăierii
salcâmului, scena cu funcție simbolică și premonitorie. În lumea lui Moromete,
condusă de un sistem arhaic de valori (pământ, recolte, animale), taxele presupun
bani, deci transformarea acestor bunuri. Moromete taie salcâmul pentru a achita o
parte din datoriile familiei. Tăierea copacului, duminica în zori, în timp ce în cimitir
femeile își plâng morții, prefigurează destrămarea familiei, prăbușirea satului
tradițional, risipirea iluziilor lui Moromete. Sceneta este construită în manieră
comportamentistă, pentru că sunt redate doar gesturile și replicile personajului. Abia
în momentul în care familia și vecini îl întreabă pe Moromete de ce a tăiat salcâmul,
și dezvăluie latura tragică a actului tăierii și semnificația deosebită a acestuia pentru
toți locuitorii satului: copacul are valoare de axis mundi, un centru de stabilitate.
Chiar și păsările sunt dezorientate din cauza lipsei salcâmului, iar oamenii simt, fără a
conștientiza, că ceva grav este pe cale să se producă. Moromete este singurul care
înțelege gravitatea actului său, pe care încearcă să o ascundă sub ironia acelui „să se
mire proștii”. Salcâmul este simbolul verticalității lumii în care trăiește Ilie. El pare o
ființă magică, face parte atât din viața familiei cât și din viața satului („Toata lumea
cunoștea acest salcâm”). Eugen Simion consideră că „Salcâmul reprezintă dublul
vegetal al lui Moromete. Destinul unuia este anticipat de destinul celuilalt”. Scena
dezvoltă elemente de analiză psihologică, fiind realizată prin monolog și stil indirect
liber.
 Titlul „Moromeții” este sintetic, eponim, alcătuit din substantiv propriu
„Moromeții”, articulat. El pune în centrul romanului tema familiei, desemnează
membrii familiei, văzută ca un grup lipsit de coeziune (membrii familiei se urăsc și
sunt complet diferiți, prin aspirații), sugerează ideea că de la „Moromete” la
„Moromeții” e drumul de la individual la familie si sugerează faptul că în prim –
planul romanului se află familia Moromete
Un element relevant in constructia textului sunt reperele spațio – temporale.
Acțiunea romanului are loc într-un topos individualizat literar: satul Siliștea-
Gumești din Câmpia Dunării (prezent și în „Marele singuratic” și „Delirul”.), iar
timpul este istoric, al crizei: vara și toamna lui 1937.
Timpul bivalent, ordonează evenimentele pe două axe temporale: un timp
obiectiv, real, amenințător – vara și toamna anului 1937 – și o durată subiectivă (un
timp iluzoriu care pare a „avea nesfârșită răbdare”).
„În Câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial
se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără
conflicte mari. Era începutul verii. Familia Moromete se întorsese mai devreme de la
câmp”.
„Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai
avea răbdare”.
Un alt element important pentru opera este discursul narativ care consta in
tehnica contrastului (scena tăierii salcâmului) si tehnica planurilor paralele (pl.
destinului familiei, pl. destinului individual, pl. destinului comunității țărănești);
tehnica contrapunctului (În timp ce în poiana fierăriei lui Iocan țăranii se delectează
discutând politică, în altă parte a satului, flăcăii fac exerciții premilitare); tehnica
simetriilor epice inverse (scena cinei care adună toată familia în tinda casei are drept
corespondent cu semn invers tabloul altei cine de sâmbătă seara, când doar Moromete
rămâne, însingurat și absent parcă, la masă, ceilalți fiind risipite prin colțuri); tehnica
acumulării (Volumul I); tehnica alternanței ( Ilie Moromete, personaj comun
planurilor, ajută la schimbarea centrului de interes); tehnica înlănțuirii secvențelor
narative în cadrul aceluiași plan; tehnica modernă a colajului (alătură scene
diverse de viață din existența câtorva familii: Bălosu, Boțoghină, Țugurlan, Pisică,
Moromete); tehnica detaliului semnificativ; tehnica decupajului (discursul narativ
include multe scene cu valoare de simbol).
Subiectul romanului este construit pe conflictul dintre tată și fiii mai mari.
Desenul epic se bazează pe paralelismul narativ generat de cele două axe temporale:
timpul real și durata interioară. Momentele subiectului sunt ordonate cronologic
expozițiunea (timpul, spațiul, personajele), intriga (hotărârea celor trei fii mai mari ai
lui Ilie Moromete de a fugi la București), desfășurarea acțiunii (eforturile făcute de
Ilie pentru a-și menține unită familia), punctul culminant (revolta fiilor, urmată de
pedeapsa drastică), deznodământul (destrămarea familiei prin fuga lui Nilă și
Paraschiv la București după Achim).
Evenimentele se succed cronologic curgând dinspre un timp „răbdător” spre
unul necunoscut, străin, amenințător.
Relavant in constructia romanului este si conflictul. Familia lui Moromete va fi
destrămată de un triplu conflict.
Primul conflict este între tată și fiii din prima căsătorie (Paraschiv, Nilă și
Achim). Este un conflict de principii și de interese, un conflict de ordin moral între
generații: Ilie Moromete apară valorile morale autentice, eterne, el nu transformă în
bani roadele pământului, în timp ce Paraschiv, Nilă, Achim aderă la „valorile”
materiale ale unei lumi rapace și agresive. Acest conflict exterior este dublat și de un
conflict interior, psihologic: Ilie Moromete trăiește drama paternității înșelate.
Al doilea conflict (exterior) izbucnește între Catrina și Ilie Moromete. Soțul a
vândut în timpul secetei un pogon din lotul Catrinei și i-a promis acesteia că va trece
casa pe numele ei, dar amână îndeplinirea promisiunii din cauza temerii fiilor mari
care își urau mama vitregă. Nemulțumită, Catrina își găsește refugiul, inițial, în
biserică, iar în al doilea volum îl părăsește pe Ilie după ce află de vizita acestuia la
București.
Al treilea conflict se desfășoară între Moromete și sora lui, Maria (poreclită
Guica). Maria îl învinovățește că s-a căsătorit, ea sperând să se mute în casa fratelui
său pentru a avea grijă de el și de copii. Ura și-o transmite nepoților, influențându-i
negativ și contribuind, astfel, la destrămarea familiei.
Un alt conflict, secundar, în primul volum, dar principal în cel de-al doilea
este cel dintre Ilie Moromete și Niculae. Băiatul își dorește să meargă la școală și să-
și depășească statutul de țăran, în timp ce pentru Moromete școala nu aduce niciun
„beneficiu”.
Structura romanului impune trei planuri narative: planul destinului familiei,
având drept centru de iradiere familia lui Ilie Moromete, este un plan narativ
principal. Ilie Moromete este apărătorul unor valori morale autentice, eterne, în
vreme ce fiii săi mai mari (Paraschiv, Nilă, Achim) aderă la „valorile” materiale ale
unei lumi rapace și agresive. Acest plan este dominat de un conflict de principii și de
interese, un conflict de ordin moral între generații, conflict exterior.
Planul secund este un plan epic și analitic, planul destinului individual, al
devenirii interioare. Acest plan urmărește universul lăuntric al lui Ilie Moromete, care
trăiește drama paternității înșelate. Acest plan evidențiază un conflict interior,
psihologic.
 Al treilea plan este planul destinului comunității țărănești, dinamizat de
conflicte puternice de ordin politic, economic și moral.
Planurile secundare completează acțiunea romanului, conferindu-i caracterul de
frescă socială: boala lui Boțoghină, revolta țăranului sărac Țugurlan, dragostea dintre
Polina și Birică, discuțiile din fierăria lui Iocan, rolul instituțiilor și al autorităților în
satul interbelic.
Romanul este alcătuit din două părți corespunzătoare celor două volume.
Compoziția volumului I este ordonată de axa timpului, volumul I este alcătuit
din trei părți (29, 18, 28 de capitole) cu ritmuri diferite determinate de timpul
înșelător, enigmatic.
Prima parte (29 capitole) are un ritm lent care dilată o durată relativ mică: de
sâmbătă seara când Moromeții se întorc de la câmp, până duminică noaptea, când
Polina fuge de acasă cu Birică). Această parte conține scene care ilustrează
monografic viața rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din poiana
fierăriei lui Iocan, hora.
Partea a doua (18 capitole) se derulează pe parcursul a două săptămâni,
începând cu plecarea lui Achim cu oile, la București. Această parte alătură, printr-o
tehnică modernă a colajului (mozaicului) scris diverse de viață din existența câtorva
familii de silișteni. În centrul familiei se menține familia Moromeților alături de alte
familii: Tudor Bălosu, Traian Pisică, Țugurlan, Boțoghină).
Partea a treia (28 capitole) de la seceriș până ăa sfârșitul verii se încheie cu
fuga băieților la București. Această parte cuprinde două mari episoade epice:
secerișul și conflictul dintre Ilie Moromete și fiii săi mai mari.
Cele trei părți conferă echilibrul compoziției. Fiecare parte începe cu o
prezentare de ansamblu: masa, prispa, secerișul. Cele trei secvențe epice cuprinse în
volumul I au fost intitulate simbolic de Eugen Simion „Cina”, „Prispa”, „Secerișul”.
De asemenea, definitorie in constryctia textului este si relația dintre incipit și
final . Incipitul este modern, cu intrări multiple, descriptive și de tipul „punerii în
ABIS’’. El textualizează tema timpului si tema familiei.
Tema timpului se formulează din incipit prin motivul timpului bivalent: un
timp obiectiv, real, amenințător (vara și toamna anului 1937) și un timp subiectiv,
interior (timp iluzoriu care are „nesfârșită răbdare”).
„În Câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial
se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără
conflicte mari. Era începutul verii. Familia Moromete se întorsese mai devreme de la
câmp”
 Incipitul este simetric cu finalul prin referirile la tema timpului din primul și
ultimul paragraf al volumului. La început, „timpul era foarte răbdător cu oamenii;
viața se scurgea fără conflicte mari” iar în final „timpul nu mai avea răbdare”.
În incipit este prezentată și familia Moromete, adunată în scena cinei. Familia
Moromete este formată din Ilie Moromete, soția sa, Catrina, trei băieți din prima
căsătorie a lui Ilie (Paraschiv, Nilă, Achim) și trei copii din căsătoria cu Catrina (Tita,
Ilinca, Niculae).
Finalul reia, contrapunctic, tema timpului (un timp al „târziului” și al crizei).
„Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai
avea răbdare”.
In plus, finalul îl surprinde pe Ilie Moromete tăcut, abătut și părăsit de toți,
dominat de schimbările societății și de incapacitatea de a înțelege cursul pe care îl
urmează istoria.
În privința perspectivei narative se remarcă „renunțarea parțială la
omnisciență” (Nicolae Manolescu), întrucât perspectiva naratorului obiectiv, care
povestește întâmplările la persoana a III-a, este completată de perspectiva
personajelor-reflector (Ilie Moromete în volumul I și Niculae în volumul al II-lea) și a
personajului-martor (Parizianu personaj informator). În volumul I Ilie Moromete
relatează într-o seară evenimente anterioare momentului: călătoria la munte pentru a
vinde pământ. Parizianu îi povestește Catrinei vizita lui Ilie Moromete la București.
Perspectiva narativă este obiectivă, auctorială; viziunea „din spate”/
„dindărăt”, „focalizarea este zero” .
Moduri de expunere intalnite in roman sunt: narațiunea (are rol în relatarea
evenimentelor din prisma înlănțuirii temporal/cauzal), descrierea are rol în detalierea
(tehnica detaliului semnificativ conferă veridicitate) spațiului (satul Siliștea Sumești,
Câmpia Dunării) și a personajelor. Dialogul are rol în individualizarea personajelor,
evidențierea psihologiei lor, caracterizarea indirectă a personajelor, dinamizarea
acțiunii.
Moromeții este un roman al deruralizării satului ce surprinde realitatea satului
tradițional, și totodată complexitatea acestuia, urmărind dramele petrecute în micile și
aparent liniștitele comunități ale satului. Criza ordinii sociale se reflectă în criza
valorilor morale, în criza unei familii, în criza comunicării.