MITURI ASOCIATE IUBIRII

MITUL LUI ORFEU

• Orfeu era, la greci, un poet ce fermeca prin
cântecele sale acompaniate de liră toate
ființele, până și pietrele. După unii, era fiul lui
Apolo, zeul care i-ar fi dăruit şi lira. Venit din
Tracia, s-a îndrăgostit de nimfa Euridice, însă
fericirea lui nu a durat, fiindcă Euridice moare
mușcată de un şarpe. Orfeu a plâns-o mult și a
hotărất să meargă în infern şi să-l înduplece pe
Hades să i-o redea. Zeii i-au îndeplinit
rugămintea, punând totuşi o condiție: Orfeu să
nu o privească pe Euridice nicio clipă înainte să
ajungă la lumina zilei. Îndoindu-se că în spatele
lui era Euridice, chiar înainte de a face ultimul
pas pentru a ieși din infern, Orfeu întoarce
capul și astfel îşi pierde pentru totdeauna iubita.
ZBURĂTORUL
• În mediul folcloric, există și obiceiuri legate de
apariția sentimentului de iubire, cele mai
cunoscute fiind cele de Dragobete, sărbătorit la
24 februarie. Acesta este considerat un
protector al iubirii, la fel ca Eros. Dragobetele
este un obicei local și simbolizează renașterea
naturii primăvara, când păsările îşi găsesc
perechea. În această zi, prin tradiție, fetele și
băieții merg la pădure ca să adune flori. La
prânz, tinerii joacă „zburătoritul“. Fetele fug și
băieții aleargă să le prindă ca să le sărute. În
societatea contemporană, au apărut și obiceiuri
împrumutate din culturile occidentale, așa cum
este Ziua Îndrăgostiților, sărbătorită în 14
februarie, de Sfântul Valentin, cel care îi
căsătorea pe îndrăgostiți.
• Tradiția vine din zona anglo-saxonă, unde 14
februarie se numea „ziua căsătoriei păsărilor“,
anunțând primăvara. Încă de pe la 1800, tinerii
îşi trimiteau atunci, felicitări făcute din dantelă
 și satin, cu mesaje de dragoste. Sentiment uman
definitoriu, iubirea este un simbol al armoniei și
al cunoașterii lumii în cultura română și în cea
europeană.

MITUL ANDROGINULUI
• Există un mit grecesc prezentat de filosoful
Platon în lucrarea Banchetul, numit mitul
androginului. Se spune că, la începuturi,
oamenii arătau ca astăzi, fiind sferici ca aștrii și
reprezentând o unitate alcătuită din bărbat și
femeie. Puternice, aceste ființe i-au înfruntat pe
zei, așa că Zeus i-a cerut lui Apolo să-i separe,
pentru a fi mai slabi. Cele două jumătăți,
bărbatul și femeia, s-au pierdut în lume, tânjind
nefericite să refacă unitatea originară pierdută.
Zeii l-au trimis atunci pe Eros, zeul iubirii, să
ajute jumătățile pierdute să se regăsească.
Privind cele două jumătăți îmbrățișate,
Hefaistos este cel care le va uni, pentru că
„dragostea nu este altceva decât un nume
 pentru dorința noastră patimașă de a fi din nou
întregi“ (Platon, Banchetul).

MITUL TRAIAN ȘI DOCHIA

• Dochia a fost, se pare, sora lui Decebal, una
dintre acele femei dace care, cu vitejie și-au
apărat țara alături de bărbați. Înainte ca Traian
să înceapă războaiele cu dacii, Dochia a mers la
Roma alături de solii lui Decebal pentru a apăra
pacea poporului său. Se povestește că Dochia
era atât de frumoasă și înțeleaptă, încât
Hadrian, nepotul lui Traian și urmașul său la
conducerea imperiului s-ar fi îndrăgostit de ea.
După ce romanii victorioși au ars și dărâmat
cetatea, Dochia a plecat cu alte femei în
pribegie. Pe drum a aflat ca fratele ei, Decebal,
își pusese capăt zilelor. Atunci le-a sfătuit pe
femei să se întoarcă la casele lor și să trăiască în
pace cu romanii. Se spune că Hadrian, dorind-o
de soție, ar fi trimis să fie căutată și adusă la
 Roma. Astfel că pe Dochia au prins-o și au adus-
o în fața generalului roman.
• Hadrian i-a vorbit cu blândețe și prietenie.
Dochia nici nu a vrut să audă, ea prefera să
moară decât să fie soția unuia dintre ucigașii
fratelui său. Atunci Hadrian a lăsat-o să plece
liberă. Dochia și-a luat o turmă de mioare și a
rătăcit prin munți cu oile și câinii săi până ce a
ajuns pe muntele cel înalt, numit Ceahlăul.
Oamenii de prin sate veneau la sora regelui dac
să-i povestească ce mai era prin țară și să-i
ceară sfat. Cu timpul i-au zis Baba Dochia.
Tradiția spune că Dochia nu a murit niciodată, ci
s-a împietrit de durere împreună cu oile sale. Și
astăzi se vede stana de piatră, în mijlocul turmei
sale de stânci, pe muntele Ceahlău, aproape de
vârful Toaca.

MITUL MIORIȚEI
• Miorița este un poem folcloric românesc,
răspândit în peste 1400 de variante în toate
 regiunile României. Este o creație populară
specific românească, nefiind cunoscută la alte
popoare. Cântecul a fost zămislit în zona sudică
a Carpaților Orientali, la nordul Munților
Vrancei. În Transilvania având la bază un rit de
inițiere și interpretat sub forma de colindă, în
timpul sărbătorilor de iarnă. S-a transformat
în baladă (în regiunile din sudul și estul țării), în
această versiune fiind socotit un text literar
desăvârșit din punct de vedere compozițional și
stilistic. A fost analizat și comentat de cei mai de
seamă oameni de cultură români. Motivul
mioritic a constituit sursă de inspirație pentru
scriitori, compozitori și artiști plastici români și
străini. A fost tradus în peste 20 de limbi
străine. Este socotit unul din cele patru mituri
fundamentale ale literaturii românești.

SEMNIFICAȚIA TITLULUI
• Semnificație mitologică. Oaia este primul
animal domesticit de om, din rațiuni economice,
 crescut și sacrificat pentru hrană (carnea,
laptele și derivatele sale) și îmbrăcăminte (lâna,
pielea). Apare în mitologiile unor popoare,
ca simbol religios (creștinism), animal
totemic sau animal fantastic (mitologiile
caucaziene); ca animal oracular e semnalat
numai în mitologia românească (balada
Miorița). Oaia năzdrăvană din
balada Miorița denunță unui cioban complotul
urzit împotriva lui de alți doi fârtați.

• Semnificație culturală. Cântecul mioritic este

considerat una dintre cele mai reprezentative
creații folclorice românești de
factură pastorală și reprezintă un simbol al
perenității poporului român, păstoritul fiind o
îndeletnicire străveche. "Reconstituirea"
genezei cântecului permite incursiuni în cultura
și realitățile etnografice ale satului românesc
tradițional.
• Semnificația și istoria titlului. În Transilvania, e
numit generic Colinda păcurarului.
Episodul Oaia năzdrăvană a fost adăugat numai
după ce cântecul a traversat Carpații și s-a
transformat în baladă. Astfel, în sudul și estul
țării, rapsozii îl numeau generic Cântecul
mioarei. Titlul baladei, Miorița, a fost propus
pentru prima dată de către Vasile
Alecsandri (1850), în mod convențional și
ulterior acceptat unanim (la vremea respectivă
versiunea primară, Colinda păcurarului nu era
cunoscută de către folcloriști).