ION

de Liviu Rebreanu
Caracterizarea lui Ion

Liviu Rebreanu a fost un prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei

Române. În 1920 publică „Ion“, care îi aduce consacrarea ca romancier. Această operă
marchează un moment decisiv in evolutia literaturii romane, prin formula realismului
obiectiv, care prezinta satul si taranul roman intr-o maniera diferita fata de ceilalti autori.

Textul are ca teme principale patima pentru pământ și iubirea, suprinse în special prin
intermediul protagonistului, al carui nume reprezinta insusi titlul operei. Ion Pop al
Glanetașului este un baiat harnic, muncitor, care provine dintr-o familie săracă. In satul
traditional, omul era apreciat in functie de avere, nu dupa calitati, de aceea Ion echivaleaza
saracia cu umilinta. El doreste sa aiba pamant, insa intelege ca nu va avea niciodata banii
necesari ca sa il cumpere. Astfel, este nevoit sa se foloseasca de metode imorale pentru a se
imbogăți.

Este un personaj realist, imaginar, invidivual, complex, cu trăsături multiple, prezentat prin
modalități de caracterizare numeroase, cu un conflict interior dar și exterior puternic si care
se bucură de o analiza psihologi amplă. Ion reprezintă tipul omului avar, parvenit, puternic
modelat de societatea în care trăiește.

Ion este caracterizat in mod direct de către narator, la început, în scena horei: „Avea ceva
straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, anticipându-se astfel,
comportamentul personajului. În același timp, naratorul ii subliniază și calităţile: „Era iute şi
harnic, ca mă-sa“. Pentru Vasile Baciu, Ion este „hoţul”, „sărăntocul” şi „tâlharul”, în timp
ce pentru Ana este „Ionică, norocul meu”. Preotul Belciug îl numeşte „stricat şi-un bătăuş,
ş-un om de nimic”, un „obraznic” ce trebuie să primească „o lecţie”. Judecătorul îl numeşte
„câine ticălos”, „mişel şi netrebnic”, considerându-l şi „spaima satului”. Pentru Titu
Herdelea este „o canalie”. Până şi mama sa îl crede „proclet şi sălhui”. Se conturează astfel
portretul unui om dur, violent, egoist.

Totodată, Ion este caracterizat si in mod indirect, prin prezentarea vorbelor, a faptelor si a
atitudinii personajului. Faptele săvârşite de ţăranul obsedat de ideea stăpânirii a cât mai mult
pământ îl arată pe acesta ca fiind lipsit de scrupule (o batjocoreşte pe Ana şi o lasă de râsul
satului), cinic (atunci când află că tânăra este bătută crunt de tatăl ei, spunând: „Lasă că
bine-i face!.Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade”). Gândurile personajului, redate prin
1
intermediul monologului prezintă intentia lui Ion de a fugi cu Florica. Glasul pământului, ii
eclipsează „glasul iubirii“ si renunță repede la acest gand. „Ce-ar fi daca as lua-o pe florica
si am fugi amândoi să scap de pocitania asta?“ „Si sa raman tot calic… pentru o mere! Apoi
sa nu ma trăzneasca dumnezeu din senin? Cele doua glasuri reprezentate si in titlurile celor
doua volume surprind conflictul interior al autorului, conflict ce il insoteste pe tot parcursul
operei. Legatura cu pamantul este definitorie pentru personaj, el asigura bună starea, pozitie
sociala in comunitate, respectul. Se simte nedreptatit cand preotul il dojeneste. Pentru Ion,
saracia il face sa fie frustrat, recalcitrant. Dorinta de a avea pamant este fundamentala, iar
legatura cu pamantul se vede in cele doua scene memorabile: in capitolul „Svarcolirea“ cand
pare a capata forta pentru a-si implini planul si in capitloul „Sarutarea“ unde gestul sau arata
clar conexiunea si dependenta personajului de pamanant, prezentat prin intermediul unei
personificari, acesta devenind o ibovnica.

Relatia sa cu celelalte personaje este in principal una conflictuala ceea ce subliniază

impulsivitatea şi violenţa firii sale. O bate pe Ana, ripostează insultelor aduse de Vasile
Baciu, arătând un orgoliu exacerbat, fie că se bate cu Simion Lungu, care, - pe bună dreptate
– îl face hoţ, fie că îl agresează pe George, pentru a se „răcori”, la gândul că acesta i-ar
putea-o lua pe Ana, care era doar un „mijloc” lui de îmbogăţire. Când relaţia cu soţia sa se
dovedeşte dezastruoasă, bărbatul izbucneşte cu ură: „Da’ omoară-te dracului, că poate aşa
am să scap de tine”. Revine la Florica, obligând-o într-un fel, să-l accepte, fără să se
gândească la răul pe care i l-ar fi putut face, dacă în sat s-ar fi aflat despre necredinţa ei, nici
la suferinţa lui George, bărbatul înşelat. Totodata, moartea Anei nu ii va trezi niciun
sentiment acestuia, lipsa sa de empatie fiind evidentiata.

Asadar, avand in vedere cele relatate mai sus, putem spune ca prin caracterizarea directa si
indirecta s-a conturat porterul unui personaj avar, materialist, lacom, un personaj lipsit de
etica si valori morale, ale carui alegeri ii vor aduce sfârsitul tragic, platind cu pretul vietii
pentru acestea.