CARACTERIZAREA LUI ION

Primul roman publicat de L. Rebreanu (1920), “Ion“este considerat “cea mai puternică creație
obiectivă a literaturii române”(E. Lovinescu). El deschide seria marilor romane din literatura română
interbelică.
Roman de inspirație rurală, ”Ion” prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământ și
consecințele actelor sale. Criticul Nicolae Manolescu afirmă că “în centrul romanului se află patima lui
Ion, ca formă a instinctului de posesiune”.
Acțiunea romanului se desfășoară pe mai multe planuri narative, având personaje numeroase.
Romanul, ca specie, privilegiază personajul. Acesta e construit din trăsături prezentate în mod direct
(portret, biografie) și indirect (prin fapte, gesturi, atitudini, limbaj, relațiile cu celelalte
personaje). Naratorul obiectiv și omniscient își lasă personajele să-și dezvăluie trăsăturile în
momente de încordare, consemnându-le atitudinile.
Ion este personajul principal al romanului, dominând întreaga lume, prezentat prin tehnica
basoreliefului. Celelalte personaje gravitează în jurul său, punându-i în lumină trăsăturile.
Romanul este alcătuit din două părți, coordonate ale evoluției interioare a personajului
principal: “Glasul pământului” și “Glasul iubirii”. Cele doua femei, conturate antitetic și complementar,
Ana și Florica, reprezintă cele doua patimi ale personajului principal, pământul și iubirea.
Ion este un personaj complex, ”rotund”, cu însușiri contradictorii: viclenie și
naivitate, gingașie și brutalitate, insistență și cinism. Inițial este dotat cu o serie de calități, dar în goana
sa după avere se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenției moralizatoare a
scriitorului ardelean.
Este personaj realist, deci tipic pentru o categorie sociala, este țăranul sărac care dorește
pământ. “Toti flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”, apreciază criticul literar George Călinescu.
Personajul realist este influențat de mediul în care trăiește, Ion trăiește obsesia pământului pentru că în
satul tradițional cei săraci erau umiliți, desconsiderați. Ion este exponent al țărănimii, personaj
reprezentativ pentru o categorie socială, dar prin destinul său tragic depășește caracterul tipic și se
individualizează prin modul în care obține pământul. Nu era singurul caz de fecior sărac ce se
îmbogățește prin căsătoria cu o fată bogată, așa au procedat și Vasile Baciu, și Alexandru Glanetașu.
Condamnabil este comportamentul său: o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi
umblă după Florica, căsătorită între timp cu George Bulbuc.
Diversele receptări critice, contradictorii uneori, reflectă complexitatea personajului.
 Eugen Lovinescu apreciază că “Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba
căruia pune o inteligență ascuțită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală și, cu deosebire, o
voință imensă: nimic nu-i rezistă…” ; ”suflet unitar, simplu, frust și masiv, el pare crescut din
pământul iubit cu frenezie.”
 George Călinescu afirmă că “Ion nu e decât o brută, căreia șiretenia îi ține loc de deșteptăciune.
(…)Lăcomia lui de zestre e centrul lumii și el cere cu inocență sfaturi, dovedind o ingratitudine calmă.
Nu din inteligență a ieșit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală caracteristică oricărei ființe
reduse.”
 Nicolae Manolescu îl numește “brută ingenuă”.

Fiind un personaj urmărit în evoluție, calitățile inițiale alimentează paradoxal dezumanizarea lui
Ion. Destinul său reflectă eșecul în planul valorilor umane, iar moartea îi este dictată de un destin
implacabil.
 La începutul romanului i se construiește un portret favorabil. Deși sărac, este “iute și harnic ca
mă-sa”, iubește munca : “Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare”.
Iubește cu ardoare și pământul: “pământul îi era drag ca ochii din cap”, este înfrățit cu pământul prin
muncă : ”sudoarea…căzând, se frământa în humă, înfrățind parcă mai puternic omul cu lutul.” De
aceea lipsa pământului îi apare ca o nedreptate, iar dorința pătimașă de a-l avea este motivată : ”Toată
istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult, mult....”. 
Isteț, silitor și cuminte, trezește simpatia învățătorului care îl consideră capabil să-și schimbe
condiția, să devină “domn”. A fost cel mai iubit elev al învățătorului și de aceea a insistat să meargă la
școală mai departe. Ion renunță însă la școală pentru că pământul îi este mai drag decât cartea.
Călinescu vorbește aici despre lipsa de ambiție, dar Rebreanu laudă în gestul personajului său condiția
omului teluric, ”veșnic însoțit cu pământul”.
Pentru că îl știu impulsiv și violent, este respectat de flăcăii din sat și temut de țigani, care cântă
la comanda lui și îl însoțesc la cârciumă, după horă, deși George este cel care le plătește.
Insultat de Vasile Baciu beat, în fața satului, la horă, Ion se simte rușinat și mânios, dorind să se
răzbune. Vasile îl umilește, numindu-l  sărăntoc, hoț și tâlhar, fiindcă este sărac și îndrăznește să
umble după fata lui. Orgolios, posesiunea pământului îi apare ca o condiție a dobândirii demnității
umane. La început, satul este de partea lui Ion și îl condamnă pe Vasile Baciu, care fusese beat. Dupa
bătaia cu George însă, preotul îl dojenește în biserică, iar Ion se hotărăște “să fie cu adevărat
netrebnic”. 
Lăcomia de pământ se manifestă și când intră cu plugul pe pământul lui Simion Lungu, pentru
că acesta fusese înainte al Glanetașilor, dar și când, după o scurtă ezitare, alege zestrea Anei și renunță
la iubirea Floricăi. Faptele sale sunt tot atâtea trepte spre dezumanizare.
De la Simion Lungu a luat doar câteva brazde de pământ, dar el își dorește mai mult și căsătoria cu Ana
este soluția. Întrebarea întâmplătoare a lui Titu Herdelea ”Poți să-l silești ?” este luată de Ion ca un
sfat, care îi va dicta mijlocul prin care să-l determine pe Baciu să accepte căsătoria și să-i dea pământul.
Este viclean cu Ana, o seduce, apoi se îndepărtează, iar căsătoria o stabilește cu Vasile Baciu
după ce fata ajunge de râsul satului. Este naiv, crezând ca nunta îi aduce și pământ, fără a face o foaie
de zestre. Baciu acceptă într-un final să-i dea toate pământurile lui Ion, la un notar. Toată încordarea lui
Ion, ambiția și dorința de a avea pământ se domolesc. Brutalitatea față de Ana se transformă în
indiferență. Sinuciderea ei nu-i trezește vreun sentiment de vinovăție sau remușcare.
Când instinctul de posesie asupra pământului a fost satisfăcut, lăcomia lui răspunde unei alte
nevoi lăuntrice: pasiunea pentru Florica. Așa cum râvnise la averea altuia, acum râvnește la nevasta lui
George. Viclenia îi dictează modul de apropiere de Florica: se preface prieten cu George pentru a putea
intra oricând în casa acestuia. Astfel, George îl ucide cu lovituri de sapă pe Ion, venit noaptea în curtea
lui, după Florica. Dominat de instincte, în afara oricărei morale, încălcând succesiv toate normele
satului, Ion este victima lăcomiei și a orgoliului său.
Personajul este caracterizat în mod direct, de către narator, de alte personaje și prin
autocaracterizare, dar și indirect, prin fapte, limbaj, atitudini, nume și relațiile cu celelalte personaje.
Naratorul prezintă inițial, în mod direct, biografia personajului, iar pe parcursul romanului,
elemente de portret moral. Celelalte personaje au opinii diferite asupra lui Ion. (tehnica pluralității
perspectivelor).  Doamna Herdelea, soția învățătorului, consideră că Ion ”e muncitor, e harnic, e
săritor, e isteț” sau “băiat cumsecade”. Preotul Belciug crede că Ion este “un stricat și un bătăuș, ș-un
om de nimic”. 
Autocaracterizarea evidențiază frământările sufletești, prin monolog interior: ”Mă moleșesc
ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie......Las că-i bună Anuța. Aș fi o
nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe”.
 Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele sale, prin gesturi și mimică: o urmărește pe
Ana, cu o privire stranie. Importante sunt și relațiile cu celelalte personaje. La horă, o strânge la piept
pe Ana mai lung și cu gingășie, apoi este batjocoritor, indiferent sau o lovește brutal. Față de ea simte
mai întâi milă, apoi dezgust și indiferență. E respectuos cu învățătorul și preotul, dar ironic cu Vasile
Baciu; George îi este rival, dar se preface că-i e prieten; pe tatăl său îl acuză că i-a băut averea.
Personajul lui Rebreanu este un personaj memorabil și monumental. Ion este supus destinului
tragic de a fi strivit de forțe mai presus de voința lui neînfrântă: pământul-stihie și legile nescrise ale
satului tradițional.