Materiale suplimentare pentru pregătirea examenului de bacalaureat

Liviu Rebreanu, Ion – caracterizarea personajului principal

Ion este personajul titular şi central din roman, dominând întreaga operă. Celelalte
personaje gravitează în jurul său, punându-i în evidenţă trăsăturile. Este un personaj complex, cu
însuşiri contradictorii, viclenie şi naivitate, gingăşie şi brutalitate. Iniţial dotat cu o serie de
calităţi, personajul se dezumanizează treptat, moartea lui fiind expresia intenţiei moralizatoare a
scriitorului.
Este un personaj realist, tipic pentru o categorie socială, ţăranul sărac. George Călinescu
scria că „Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion”. Prin destinul său tragic, personajul îşi pierde
caracterul reprezentativ şi se individualizează. Exponent al ţărănimii, prin dragostea sa pentru
pământ, Ion este şi o individualitate, prin modul în care îl obţine. Căsătoria cu o fată cu zestre nu
este singulară, pentru că şi Vasile Baciu sau Ion Pop al Glanetaşului dobândiseră averea în
acelaşi mod, ci comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, apoi
umblă după nevasta lui George. În critica literară, părerile avansate despre personaj sunt variate,
deseori contradictori.
Eugen Lovinescu considera că „Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului,
în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu
deosebire, o voinţă imensă, nimic nu-i rezistă”. George Călinescu afirma că “Ion nu este însă
decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăcine. (…) Lăcomia lui de zestre e centrul
lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi dovedind o ingratitudine calmă. Nu din inteligenţă a ieşit ideea
seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse”.
Ion este un personaj urmărit în evoluţie. La început i se face un portret favorabil. Deşi
sărac, este harnic, “ca mă-sa”, iubeşte munca: ”Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră…”.
Lipsa pământului îi apare ca o nedreptate, iar dorinţa pătimaşă de a-l avea este motivată: ”Toată
isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ, mult, mult”. Pentru că îl ştiu
impulsiv şi violent, este respectat de flăcăii din sat. La horă, insultat de Vasile Baciu, beat, în faţa
satului, se simte mânios şi ruşinat, dorind să se răzbune. La început, tot satul este de partea lui şi
îl condamnă pe Vasile Baciu. Dar, după bătaia cu George, preotul îl dojeneşte la biserică, după
slujbă. După o scurtă ezitare, el alege zestrea Anei şi renunţă la iubirea Floricăi. Faptele sale sunt
tot atâtea trepte ale dezumanizării. Este viclean cu Ana: o seduce, apoi se înstrăinează de aceasta,
iar căsătoria o stabileşte cu Baciu când fata ajunsese de râsul satului.
Este naiv, crezând că nunta îi va aduce şi pământul râvnit, fără a face o foaie de zestre.
După nuntă, începe calvarul Anei, bătută şi alungată de cei doi bărbaţi. Prin intervenţia preotului,
Vasile Baciu îi dă pământul făgăduit lui Ion, la notar. Brutalitatea faţă de Ana este înlocuită de
indiferenţă. Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, se face simţit celălalt glas, al
iubirii. Viclenia îi dictează modul de apropiere de Florica, falsa prietenie cu George, în a cărui
casă poate veni oricând ca prieten.
Avertismentul Savistei aduce deznodământul. George îl ucide cu sapa pe Ion, venit
noaptea în curtea lui, după Florica. Dominat de instincte, în afara oricărei morale, încălcând
succesiv toate normele comunităţii, Ion este o victimă a lăcomiei şi a orgoliului său. Este
caracterizat direct (de către narator, de alte personaje, autocaracterizare) şi indirect (prin fapte,
limbaj, atitudini, comportament, relaţii cu alte personaje, vestimentaţie).
Caracterizarea directă, realizată de alte personaje se subordonează tehnicii pluralităţii
perspectivelor. „Ion e băit cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ” (doamna Herdelea),

1
„eşti un stricat şi-un bătăuş, ş-un om de nimic, te ţii mai deştept decât toţi, dar umbli numai după
blestemăţii” (preotul Belciug).
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior, „Mă
moleşesc ca o babă năroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie.”
Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile , iar vestimentaţia îi reflectă condiţia de ţăran, iar
numele îi devine emblematic. In relaţiile cu celelalte personaje este aspru, chiar brutal, iar relaţia
fundamentală se stabileşte între personaj şi pământ, personajul simbolic care-l domină,
Pământul- fortă stihială striveşte în final omul, care nu întâmplător este ucis cu o sapă.
Ion este un personaj memorabil, monumental, o adevărată ipostază a forţelor naturii dar
este supus de destinul său tragicşi de forţe mai puternice decât voinţa lui:pământul şi legile
nescrise ale satului tradiţional.