CARACTERIZARE ION

+Introducere
+Tema si motive
Critica literară a avut reacții contradictorii. Eugen Lovinescu afirma că Ion
este „expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căreia pune o
inteligență ascuțită, o viclenie procedurală și ,cu deosebire, o voință imensă”.
George Călinescu susține că „autorul exaltă pe Ion” și „vede în el o ființă
măreață a câmpului”, flăcăul fiind în realitate „un animal plin de candoare,
egoist, am zice lipsit de scrupule (...) Nu din inteligență a folosit ideea
seducerii, ci din viclenie instinctuală caracteristică unei ființe reduse... In
planul creației, Ion e o o brută”.
Nicolae Balotă vede în el un „posedat al pământului. Demonul care a pus
stăpânire pe el este tocmai acela al posesiunii”.
Nicolae Manolescu afirma ca „A vedea în Ion viclenia ambițioasă(...) sau
brutalitatea condamnabilă e la fel de greșit, căci implică un criteriu moral. Ion
trăiește în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud. El e așa-zicând, bruta
ingenuă”.
Ion este un personaj realist, tipologic (țăranul sărac care dorește pământ)
(„toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion”, dupa cum afirmă George Călinescu).
Este un personaj arhetipal și principal ( datorită ocurenței sale pe tot parcursul
discursului narativ și datorită faptului că dezvoltă relații cu majoritatea
personajelor), eponim ( deoarece de numele romanului), protagonist (deoarece
diegeza gravitează în jurul lui), central (deoarece el transmite mesajul operei),
tridimensional (personaj complex cu trăsături contradictorii), rotund (deoarece
evoluează) și tragic (eșuează încercarea de a-și împlinit cele două aspirații).
La începutul romanului, Ion apare ca un țăran tânăr și harnic ,,iute și harnic ca
ma-sa’’ (caracterizare făcută de narator), implicat în orice activitate a
pământului, de care se simte apropiat instinctiv ,,pământul îi era mai drag ca o
mamă’’, ,,pământul îi era drag ca ochii din cap’’. Din dragoste pentru pământ,
Ion abandonează școala, deși învațătorul Herdelea îl consideră isteț și cuminte și
îl sfătuiește să continuie școala în Armadia ,,să devină domn’’. In sat, deși nu
are pământ, este apreciat de ceilalți tineri, care îi admiră curajul și
impulsivitatea.
 Liviu Rebreanu folosește în construcția acestui personaj și tehnici moderne:
monologul interior („Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște
vorbe...”) și introspecția, pluriperspectivismul (relativizarea perspectivelor
asupra personajului: Vasile Baciu îl disprețuiește și îl consideră sărăntoc,
Zaharia Herdelea îl apreciază pentru că este harnic și isteț, Ana îl iubește,
comunitatea sătească întâi îl laudă, apoi îl sancționează).
Imaginea personajului este realizată prin tehnica narativă a basoreliefului
(Ion domină prin acțiunile sale scenariul narativ al romanului, în opoziție cu
celelalte personaje).
Construcția personajului principal se desfășoară pe trei planuri distincte.
În ceea ce privește statutul social, Ion este fiul Zenobiei și al lui Alexandru
Pop al Glanetasului. Este un țăran tânăr sărac, dornic de a avea cât mai mult
pământ. De aceea, el optează pentru o căsătorie cu Ana lui Vasile Baciu, ceea ce
duce la o schimbare a statutului său social, devenind un țăran înstărit, proprietar
al tuturor pământurilor lui Vasile Baciu. Are împreună cu Ana un copil, Petrișor,
care moare după ce Ana se spânzură.
Statutul psihologic individualizează drama interioară a personajului, care se
naște din neputința de a unifica cele „două glasuri” într-o singură „voce”,
respectiv de a-și realizați cele două obsesii: patima pentru pământ și patima
pentru Florica. Ion resimte imposibilitatea de a-și împlinit cele două visuri
simultan. Atunci când este pe punctul de a satisface ambele glasuri (revenind la
Florica) este ucis de George.
În ceea ce privește statutul moral, Ion este un personaj complex și rotund, a
cărui personalitate este construită din calități și defecte. La începutul romanului
Ion apare într-o lumină favorabilă însă, treptat, personajul involuează caracterial
și moral, sub impulsul obsesiei de a avea pământ. Profilul moral este realizat
prin caracterizarea directă (făcută de narator, de celelalte personaje sau
autocaracterizare) sau indirectă (dezumanizarea progresivă a lui Ion ilustrată
prin comportament, relația cu celelalte personaje, raportarea la pământ etc).
O trăsătură esențială a personajului este iubirea pentru pământul care l-a
născut, perceput simultan ca terra mater (“de mic i-a fost mai drag decât o
mamă”).
Aceasta este conturată cel mai clar în secvența intrării cu plugul pe lotul lui
Simion Lungu. Frustrarea lui Ion – aceea de a se fi născut într-o familie săracă îl
face să intre cu plugul în pământul vecinului său. Acest gest este născut din
dorința acestuia de a recupera pământul pierdut de părinții săi în timp: „Măcar o
brazdă să-mi iau înapoi din pământul meu”. Monologul este dublat de notația
naratorială ce dezvăluie intensitatea dorinței sale „cu obrajii aprinși de o poftă
nestăpânită”.
O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul
apare în capitolul Sărutarea. Este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile
ancestrale ale relaţiei ţăranului cu pământul său. Pământul, personaj stihial, are
în sine o uriaşă “anima”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută “cu voluptate’’.
Împlinit, îşi vede puterile hiperbolizate: “Se vedea acum mare şi puternic, ca un
uriaş din basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.
Un element de structură relevant pentru construcția personajului îl reprezintă
modalitățile de caracterizare. Acestea sunt multiple, atât directe, cât și indirecte.
Ion este caracterizat atât direct (din perspectiva naratorului, a altor personaje
și a personajului însuși) cât și indirect (prin fapte, întâmplări, comportament,
atitudini, limbaj, nume etc).
Caracterizarea directă este făcută de către Vasile Baciu, care îl numește pe
Ion „sărăntoc”, „fleandură”, „tâlhar”, „hoț”. Naratorul afirmă că „feciorul
Glanetașului era mai deștept decât toți flăcăii din Pripas”, „aprins ca un balaur”,
„era iute și harnic ca mă-sa”, „unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila”,
„iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”, „sprinten”, „osos”, „șiret”, „avea
ceva straniu în priviri, parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut”. Este
caracerizat de preotul Belciug ca fiind „becisnic”, „stricat”, „bătăuș”, „om de
nimic”, de catre Titu Herdelea „al dracului mai ești, mă Ioane!”, „perseverent”
si de doamna Herdelea „Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor,
isteț”( la început), „mare ticălos” (ulterior). George îl consideră „arțăgos ca un
lup nemâncat”.
Autocaracterizarea reiese din replicile personajului („...și să rămân tot
calic... pentru o muiere”, „...ce folos de pământuri, dacă cine ti-e drag pe lume
nu-i al tău”). Critica literară a avut reacții contradictorii. Eugen Lovinescu
afirma ca Ion este „expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba
căreia pune o inteligență ascuțită, o viclenie procedurală și ,cu deosebire, o
voință imensă”.
Portretul lui fizic îl întruchipează drept un model de frumusețe, fiind înalt,
slab, uscățiv, dar chipeș și râvnit, pe ascuns, de fete. Naratorul insistă asupra
privirii lui Ion.
Portretul moral însumează atât calitățile, cât și defecte. Ion este o natură
psihică plină de contradicții, complexă, vicleană, inteligentă. La hora este
impunător, autoritar, sigur pe sine, este deopotrivă temut și respectat de ceilalți.
Acționează lucid, își întocmește un plan pentru a o seduce pe Ana, nu este
impresionat de suferințele Anei, este lipsit de instincte paterne (nu este
emoționat de suferința copilului), își bate crunt tatăl, pe Ana. Zbaterea
permanentă între „glasul pământului” și „glasul iubirii” îl va sfâșia. Caracterial,
se diferențiază prin voință și egoism.
Comportamentul personalului reprezintă maniera principală prin care i se
dezvăluie caracterul. Pentru a-și îndeplini scopul, calcă peste orice principiu, se
dezice de credință (după ce se bate cu Simion Lungu, scuipă cu dispreț, strigând
că nu îi pasă nici de Dumnezeu).
În relația cu celelalte personaje, eroul adoptă atitudini diferite: față de Ana
manifestă la început gingășie („o strânge la piept cu gingășie”), blândețe,
răbdare pentru că vede în ea mijlocul prin care își poate depăși condiția. Iși
modifică comportamentul în funcție de interesele personale, de exigențele
interioare și de obsesii. Este tandru și afectuos la joc, dându-i Anei impresia că o
place. Este carismatic, seducător, manipulator sub nuc, după ce dansează
împreună, dar și când o vizitează noaptea cu intenția de a o lăsa însărcinată Când
își atinge scopul, Ion se schimbă radical: Ana îi inspiră dispreț, repulsie, este
nepăsător la suferințele ei, o bate, o împinge spre moarte. După ce ii planului
reușește, devine indiferent și disprețuitor, iar când află că Baciu o maltratează
devine cinic și insensibil.
Față de Florica are comportamente contradictorii: o iubește sincer, dar o
umilește fără să își dea seama, îi făgăduiește să o ia de nevastă „macar de ar fi
orice” și încearcă să se apropie de ea după moartea Anei.
Față de George se află mereu într-un raport de rivalitate ( Intre cei doi se
manifestă un conflict atât în planul iubirii, cât și în planul social). Ion își
disimulează adevăratele intenții față de George și îl folosește drept instrument
pentru a se apropia de Florica (George își asumă rolul justițiar). Ion dovedeste
agresivitate după hora când se bate cu George, iar in final manifestă viclenie și
disimulare, pretinzând că este prietenul lui George, pentru a putea fi în preajma
soției sale, fiind ucis din gelozie cu sapa.
Cu Vasile Baciu se aseamănă (îndârjire, violență, încăpățânare), dar și se
diferențiază. E primul personaj prin care e introdusă în roman tema iubirii de
pământ ca patimă. Vasile Baciu il disprețuiește pentru statutul său economic
precar, îi intuiește adevăratele intenții față de Ana, îl jignește la horă, îl face de
râsul satului și îi trezește dorința de răzbunare
(,,hoț’’, ,,fleandura’’, ,,sarantoc’’).
 Preotul Belciug îl vede și el într-o lumină negativă. Acesta, în urma bătăii lui
Ion cu George la cârciuma lui Avrum, îl apostrofează în biserică, stârnind
revoltă în sufletul lui Ion.
+Elemente de structură