Moara cu noroc- Ioan Slavici

Ioan Slavici aparține epocii marilor clasici și reprezintă orientarea către

proza realistă cu caracter moralizator. El a contribuit esențial la dezvoltarea
literaturii române prin crearea romanului realist-obiectiv( Mara) și prin
inserarea elementelor de analiză psihologică în proză.
Moara cu noroc a fost publicată în anul 1881 în volumul Novele din
popor și este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu un singur fir narativ
central și o construcție epică riguroasă, cu un conflict concentrat.
Moara cu noroc este o nuvelă realistă prin: prezența personajelor
tipologice; construirea personajelor în relație cu mediul în care trăiesc; reperele
spațio-temporale precise; caracterul monografic; toponime reale; crearea iluziei
vieții (verosimilitate); valoarea moralizatoare, perspectiva etică asupra vieții;
narator omiscient, omniprezent; tehnica detaliului semnificativ; stilul sobru,
concis, impersonal; utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice; tematica
socială; prezentarea realității societății ardelenești de la sfârșitul secolului
alXIX-lea . Este o nuvelă psihologică prin: introspecție, analiza psihologică,
stilul indirect liber, prezența conflictului interior puternic, monolog interior.
Din punct de vedere estetic, nuvela Moara cu noroc se încadrează în
paradigma realismului, influența acestei estetici manifestându-se la toate
nivelurile textului.
O trăsătură semnificativă pentru încadrarea în estetica realismului este
prezența personajelor tipologice. Astfel, bătrâna reprezintă țăranca cumpătată,
apărătoare a tradițiilor, cu o perspectivă exclusiv morală a vieții. Bătrâna și
copiii sunt singurele ființe morale și inocente, de aceea supraviețuiesc
incendiului. Ana este un personaj introdus în narațiune cu scopul de a accentua
personalitatea și degradarea lui Ghiță, pe care ajunge să îl creadă o muiere
îmbrăcată în straie bărbătești. Ana este soția credincioasă, care își urmează
bărbatul. Lică este un personaj tipic prin condiția socială, care, pe parcursul
evenimentelor, rămâne egal cu sine, păstrându-și statutul de om rău și
primejdios. El se încadrează în tipologia sămădăului negustor infractor. Ghiță,
protagonistul nuvelei, este un personaj complex și rotund care surprinde în mod
convingător ( Forster) și care ilustrează tipul cârciumarului stăpânit de patima
pentru bani. Pe parcursul acțiunii, Ghiță evoluează de la statutul de personaj
tipic la cel de personaj individualizat sub aspect moral și psihologic.
O altă trăsătură reprezentativă pentru caracterul realist al nuvelei constă
în prezența reperelor spațio-temporale precise (se folosesc toponime reale ):
Arad, Oradea, Ineu, acțiunea petrecându-se între Sf. Gheorghe și Paște. Totuși,
autorul conștientizează că universul său este prea complex pentru a putea fi
reprezentat de câteva tipologii standard, că până și cele mai curate conștiințe
sunt contaminate de noua obsesie: banul. Astfel, în Moara cu noroc
complexitatea personajelor este demonstrată prin intermediul analizei
psihologice, care se realizează prin tehnici specifice: stil indirect liber, monolog
interior. Frământările interioare ale lui Ghiță și transformările interioare sunt
urmărite cu atenție, dezumanizarea lui fiind produsă de dorința de înavuțire.
Astfel, Moara cu noroc poate fi considerată o creație psihologică.
Tema nuvelei este dezumanizarea cauzată de patima banului și de
dorința de înavuțire. Tema poate fi privită din mai multe perspective: din
perspectivă socială, nuvela arată încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul
social( din cizmar vrea să devină cârciumar) și de a asigura familiei sale un trai
îndestulat, din perspectivă moralizatoare, scriitorul descrie consecințele nefaste
ale dorinței de înavuțire, iar din perspectivă psihologică, nuvela prezintă
conflictul interior trăit de Ghiță, care, dornic de prosperitate economică, își
pierde treptat încrederea în sine și în familie. Nuvela Moara cu noroc se
evidențiază prin complexitate tematică. Astfel, nuvela îmbină tema familiei cu
tema destinului și cea a fascinației răului, alături de tema dezumanizării cauzată
de patima banului și dorința de înavuțire.
O scenă relevantă pentru tema nuvelei este chiar incipitul acesteia,
realizat sub forma dialogului pe care îl poartă bătrâna cu Ghiță. Acesta pune în
evidență confruntarea dintre mentalitatea tradițională, cumpătată, ce pune în
prim-plan fericirea și liniștea colibei și mentalitatea capitalistă, așa-zis modernă
care pune în prim-plan banul. Întruchipare a înțelepciunii populare, bătrâna știe
că bogăția nu poate determina fericirea: Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa,
căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit. În schimb,
ginerele Ghiță, îi ironizează cumpătarea și reticența la schimbare a bătrânei,
anunțând conflictul exterior al operei. Considerându-se un om al faptei, Ghiță
întrerupe brutal discursul soacrei prin sintagma vorbă scurtă, iar hotărârea lui de
a lua în arendă cârciuma primește binecuvântarea bătrânei. Așadar, I. Slavici
dezvăluie sursele dezechilibrului societății românești de la sfârșitul secolului al
XIX-lea: organizarea tradițională este prea lipsită de energie pentru a rezista
presiunilor puternice produse de capitalism.
O altă scenă relevantă pentru tema nuvelei este cea din final care oferă,
totuși, o confirmare a valorii principiilor de viață ale societății patriarhale. Dacă
inițial alegerea tânărului se dovedește a fi productivă, excesele la care conduce
lăcomia de bani, confirmă îngrijorarea bătrânei, dezumanizarea lui Ghiță fiind
previzibilă. Așezată pe o piatră, în monologul său, aflat în simetrie cu incipitul
textului, bătrâna interpretează moartea fiicei și a ginerelui său ca fiind
predestinată: Așa le-a fost data. Personajele care au încălcat legile
morale( Ghiță, Ana, Lică) sunt aspru sancționate, destinul tragic fiind o
consecință a faptelor săvârșite, deoarece Sancționarea drastică a protagoniștilor
e pe măsura faptelor( Pompiliu Marcea) După ce își enunță observațiile
moralizatoare, bătrâna ia copiii și pleacă mai departe, drumul devenind o
metaforă a vieții. Finalul justițiar susține viziunea moralistă a lui Slavici asupra
lumii.
Un element relevant pentru construcția textului este titlul. Astfel, titlul
nuvelei este o antifrază ce nu confirmă așteptările inițiale ale cititorului. Moara
este un topos literar care desemnează un han aflat la răscruce de drumuri, în
pustietate. Locul imaginar este o fostă moară( simbol al trecerii, al
perisabilității), iar norocul pe care îl aduce este aparent, ea fiind în esență
purtătoare de ghinion. Așadar, titlul evidențiază ironia autorului față de soarta
protagonistului, Moara cu noroc fiind un loc nefast, care, prin influența negativă
exercitată în special de Sămădău, își va pune amprenta asupra lui Ghiță, care
parcurge toate treptele decăderii.Titlul are valoare de simbol care se luminează
în capitolul al II-lea. Imaginea celor două mori( cea adevărată, părăsită, cu
lopețile rupte și moara-cârciumă care prosperă după venirea lui Ghiță) reliefează
motivul locului blestemat. Dualitatea loc binecuvântat/loc blestemat este
evidențiată și prin imaginea celor cinci cruci care stau în fața morii și îl vestesc
pe drumeț că aici locul este binecuvântat. Cele două cruci de piatră și cele trei
din lemn de stejar pot simboliza destinele celor cinci membri ai familiei lui
Ghiță. Hanul prefăcut în cenușă, din final, fixează motivul spațiului malefic
purificat prin foc. Titlul are rolul de a anticipa conținutul textului și denumește
un topos.
Semnificativă pentru construcția textului este și relația dintre incipit și
final. Astfel, incipitul este simetric cu finalul prin cuvintele bătrânei, soacra lui
Ghiță, care vorbește despre sensul fericirii( Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa,
căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit) și puterea
destinului( Așa le-a fost data). Incipitul are valoarea unui prolog, reprezentând
simbolic corul din tragedia greacă și conține replica bătrânei, ce constituie
morala nuvelei. Bătrâna are statutul unui alter ego al autorului, iar vorbele ei
echivaleză cu un precept moral și au valoarea unui avertisment. De asemenea,
simetria se realizează prin descrierea drumului: în incipit, drumul care coboară
este completat, în final, cu sugestia drumului vieții care își urmează cursul și
după tragedia de la han: Apoi ea luă copiii și plecă mai departe. Drumul care
șerpuiește la stânga și la dreapta sugerează caracterul oscilant al personajului
între bine( la stânga…pădure verde) și rău( la dreapta…pădure arsă). Incipitul
are rolul de a introduce cititorul în universul operei, nu se suprapune peste
expoziție, fiind construit pe baza schimbului de replici dintre bătrână și ginere.
Modul de expunere este dialogul moralizator care anticipează destinele
personajelor principale și conține tema( setea de înavuțire), bătrâna devenind un
simbol al înțelepciunii populare. Ultima replică din incipit are valoare de
expresie a destinului( În ceas bun să fie zis, grăi bătrâna, și gând bun să ne dea
Dumnezeu în tot ceasul) și binecuvântare a bătrânei. Finalul scoate cititorul din
universul operei, nu se suprapune peste deznodământ, având valoarea unui
epilog constituit tot din vorbele bătrânei care confirmă temerea din incipit(
Simțeam eu că nu are să iasă bine: dar așa le-a fost data!...).Este un final închis,
dat de destinele personajelor care sunt aspru sancționate, pe măsura faptelor
săvârșite.
Un alt element important pentru construcția nuvelei este perspectiva
narativă. Aceasta este obiectivă, dată de impersonalitatea naratorului, relatarea
la persoana a III-a și atitudinea detașată față de acțiune. Naratorul este obiectiv,
omniscient, heterodiegetic, extradiegetic. De asemenea, poate fi identificată și
tehnica narativă a punctului de vedere, concretizată prin intervențiile bătrânei
din incipitul și finalul nuvelei.
Reperele spațio-temporale sunt relevante pentru construcția discursului
narativ, urmărind impresia de verosimilitate. Evenimentele se desfășoară într-un
spațiu real, din zona Ardealului, conturat prin diverse denumiri
geografice( Bihor, Ineu, Arad, Oradea ). Spațiul geografic real este pusta
arădeană. Locul în care se mută Ghiță împreună cu familia se află la întretăierea
mai multor drumuri, cârciuma fiind o moară părăsită aflată într-o vale care nu
atrage numai drumeții ce devin clienți ai hanului, ci și răufăcători. Moara cu
noroc se află la răscruce de drumuri( între drumuri bune și drumuri rele ),
izolată, înconjurată de pustietăți. Timpul este fixat prin raportare la două
sărbători religioase importante, acțiunea începând la Sf. Gheorghe și încheindu-
se cu sărbătoarea Paștelui. Sf. Gheorghe sugerează biruința( Gheorghe în gr.
însemna rob al pământului, iar în credința creștină este cel care înfruntă
balaurul/răul. Personajul principal poartă o variantă a acestui nume: el a devenit
rob al banului și nu învinge nici răul din el, nici din cei din jur ), iar Paștele
semnifică purificarea locului și începerea unei noi vieți( Sf. Paști este
sărbătoarea morții și a învierii; cei care au greșit mor, iar locul este purificat
prin foc ). Prezența acestor repere temporale evidențiază faptul că în lumea
satului oamenii își conduc existența în funcție de sărbătorile religioase. Într-un
cadru mai larg, acțiunea se petrece în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
perioadă în care în lumea satului pătrund noile relații de tip capitalist și apare o
nouă categorie socială, cea a târgoveților.
 Un alt element important în construcția textului este structura și
compoziția. Nuvela este alcătuită din 17 capitole, fără titlu, care urmăresc șirul
întâmplărilor în succesiune cronologică și are o compoziție clasică, caracterizată
prin rigoare și echilibru. Construcția este armonizată perfect, pentru că închide
drama existențială a eroilor între două cugetări ale personajului-reflector,
bătrâna. Structural, nuvela se organizează pe două planuri: un plan exterior,
obiectiv, al existenței sociale în care se acumulează întâmplări și momente de
mare tensiune. În acest plan este surprinsă existența socială a eroilor care le
influențează fenomenologia vieții sufletești. Al doilea plan este de tip analitic,
un plan interior, psihologic și urmărește dilemele morale și mișcările sufletești
care motivează actele personajelor. Cele două planuri sunt în echilibru la
început, când Ghiță respectă codul etic al colectivității și își apără valorile
morale, încercând să se împotrivească demn lui Lică. Se poate vorbi și de
existența unui plan-cadru al nuvelei, deoarece drama familiei lui Ghiță este
proiectată pe fundalul existenței unei lumi specifice pustei arădene, surprinse în
ample secvențe descriptive. Structura sferică, rotundă a discursului narative este
determinată de simetria dintre incipit și final, realizată prin intervențiile
bătrânei. În construirea discursului narativ sunt folosite următoarele principii și
tehnici compoziționale: principiul cronologic, al simetriei, tehnica punctului de
vedere, a înlănțuirii și alternanței. Uneori, narațiunea este înlocuită de dialog,
conceput ca o succesiune de replici scurte, tensionate, în acord cu starea
sufletească a personajelor. Secvențele dialogate au rolul de a dramatiza acțiunea
și de a caracteriza personajele. Descrierea este prezentă în toate formele sale, de
la prezentarea interioarelor și a obiectelor, la conturarea portretelor și la
surprinderea atmosferei. Secvența descriptivă în care se prezintă locul unde este
plasată cârciuma are valoare anticipativă în raport cu evoluția și destinul
personajelor( natura săracă de câmpie aridă, corbii singuratici, cele cinci cruci și
răscrucea drumului ).
Acțiunea este un element definitoriu în construcția discursului narativ.
Acțiunea operei se desfășoară pe un singur fir epic, evenimentele sunt
prezentate în ordine cronologică și se respectă momentele clasice ale
subiectului.
Expozițiunea( capitolul I și II ) este dezvoltată dialogic, sub forma unei
confruntări de idei, de valori și opțiuni existențiale, sau sub forma unor secvențe
descriptive de tip tablou/portret. În expozițiune este prezentată situația socială,
economică și familială a lui Ghiță care este nemulțumit de statutul său de
cizmar sărac, nu ascultă sfatul soacrei și ia în arendă cârciuma de la Moara cu
noroc.
 Intriga o constituie apariția lui Lică Sămădăul la Ghiță, căruia îi propune
complicitatea indirectă la fărădelegile sale și ale celorlalți porcari.
Desfășurarea acțiunii include o serie de fapte și dezvăluie complicitatea
dintre Ghiță și Lică, efectele acestei colaborări fiind degradarea morală și
sufletească a eroului, mustrările de conștiință și destrămarea familiei. Treptat,
Ghiță se închide în sine, se înstrăinează de Ana și de familie, face compromis
după compromis și ajunge să nu se mai recunoască el însuși.
Punctul culminant consemnează uciderea Anei de către Ghiță, uciderea
lui Ghiță de către Răuț și moartea lui Lică, ce se sinucide pentru a nu fi prins de
jandarmul Pintea. Cârciuma va fi arsă, focul însemnând purificarea locului..
Deznodământul o aduce în centrul atenției pe bătrână, care văzând
dezastrul, pune totul pe seama destinului.
Nuvela dezvoltă mai multe tipuri de conflicte. Astfel, se conturează atât
conflictul exterior, între Ghiță și Lică, cât și conflictul interior din conștiința
cârciumarului. Conflictul principal este de natură psihologică (rațiune-pasiune)
și morală (Ghiță oscilează între dorința de a rămâne om cinstit și setea de
îmbogățire; Ana oscilează între devotament și infidelitate). Personajul principal
trăiește un conflict interior, determinat de opoziția între fondul lui de cinste și
omenie și dorința de bogăție și parvenire socială. Treptat, personajul se
degradează moral și se dezumanizează, moartea lui fiind o consecință a faptelor
sale și a încălcării unor norme morale. Conflictul interior dictează afirmarea
celui exterior, stadiul în care se află făcându-l pe Ghiță să-și dorească o
confruntare cu Lică. Însă, cel care cade în propria capcană este Ghiță care,
ajungând la han o omoară pe Ana pentru fapta sa necugetată de a se fi aruncat în
brațele lui Lică, iar apoi este omorât de Răuț.
Conflictul exterior dintre Ghiță și Lică este generat de interese materiale
și de confruntarea orgoliilor bărbătești. Setea de înavuțire își pune amprenta din
ce în ce mai mult asupra lui Ghiță, care este văzut într-o continuă evoluție,
îndepărtându-se de familie și implicându-se în afacerile necurate ale
sămădăului. Lică îl manipulează în așa fel pe cârciumar, încât îl convinge să fie
de acord ca Ana să-l înșele. Când realizează gravitatea faptelor, merge la Pintea
cu gândul de a-l demasca pe Lică, ceea ce și face.

Stilul nuvelei este concis, sobru, obiectiv, specific prozei realiste. Narațiunea
este obiectivă și se realizează din perspectiva unui narator obiectiv și
omniscient, care anticipează destinul personajelor. Secvențele descriptive
conturează atmosfera, portretele și locul acțiunii, iar dialogul are rol în
caracterizare și veridicitatea faptelor.
Oralitatea este susținută prin amestecul registrului popular cu cel
ardelenesc, proverbele și zicătorile susținând caracterul moralizator al nuvelei.
Consider că nuvela lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, idee
susținută
Nuvela lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, idee susținută de
scriitor prin diverse mijloace. În primul rând, intervenția bătrânei la
începutul operei fixează legi morale care ar trebui respectate („sărăcia” și
„liniștea colibei”) și are valoarea unui avertisment prin referirea la un
aspect care ar putea tulbura echilibrul interior al individului
(„bogăția”). În al doilea rând, personajele care au încălcat legile morale (Ghiță,
Ana, Lică) sunt aspru sancționate în finalul nuvelei, destinul tragic fiind o
consecință a faptelor săvârșite („așa le-a fost dat”), deoarece „Sancționarea
drastică a protagoniștilor e pe măsura faptelor” (Pompiliu Marcea). Finalul
justițiar susține viziunea moralistă a lui Slavici asupra lumii.
În concluzie, opera „Moara cu noroc” este o nuvelă realistă de factură
psihologică, în care scriitorul surprinde cu finețe dezumanizarea individului din
cauza patimii pentru bani și din cauza îndepărtării de valorile morale și de
virtuțile esențiale pentru firea umană – cinstea, sinceritatea și cumpătarea.