POVESTEA LUI HARAP-ALB

Încadrat de G. Călinescu ,,Marilor prozatori’’ , alături de I.L. Caragiale și

Ioan Slavici, Ion Creangă este ,,expresia monumentală a naturii umane în ipostaza
ei istorică ce se numește poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuși,
surprins într-un moment de genială expansiune’’.( Ion Creangă. ,,Viața și opera’’).
G. Ibrăileanu realiza analogii cu opera lui La Fontaine, pe coordonata stilului oral,
Creangă devenind un ,,Homer al nostru’’.

Publicat în revista ,,Convorbiri literare’’, 1 august 1877, textul se încadrează

basmului cult de factură folclorică, alături de ,,Povestea porcului’’ , ,,Ivan
Turbinca’’, ,, Soacra cu trei nurori’’, ,,Capra cu trei iezi’’, ,,Fata babei și fata
moșneagului’’. Autorul pornește de la un model folcloric caracterizat prin
stereotipie, realizează teme universale, însă le organizează conform propriei
viziuni, realizând un text narativ mai complex decât al basmelor populare.
Basmele culte respectă tiparul celor populare, dar se individualizează prin stilul
elaborat, prin viziunea personală a autorului asupra lumii și prin adeziunea acestuia
la o anumită orientare literar-artistică.

Capodoperă a prozei de inspirație folclorică ,,însăși sinteza basmului

românesc’’( P. Constantinescu), ,,Povestea lui Harap-Alb’’ reprezintă ,,o
oglindire a vieții în noduri fabuloase’’ (G. Călinescu), ,,o sinteză de realism și
fabulos’’ (G. Călinescu).

Trăsăturile fundamentale ale basmului sunt existența unui singur fir

narativ care urmărește o schema tradițională cu cinci secvențe(sitația inițială
stabile, factorul perturbator, călătoria reparatorie cu probele, restabilirea
echilibrului, răsplata eroului), formulele specifice(inițiale, mediane, finale). Timpul
este mitic, trecutul îndepărtat, illo tempore, spațiul include două tărâmuri,
personajele sunt construite în antiteză, apar cifre și obiecte magice, motive
specifice(superioritatea mezinului, călătoria, probele), stilul se caracterizează prin
oralitate. Fabulosul este o categorie a fantasticului, ce caracterizează lumea
basmului, pentru că desemnează fapte sau personaje incredibile, de domeniul
fanteziei, fără corespondent în lumea reală.
 ,,Povestea lui Harap-Alb’’ este un basm cult, realist prin: construirea unui
personaj fără puteri supranaturale, fără calități excepționale; individualizarea
personajelor prin comportament, limbaj, atitudine, gestică, mimică, psihologie;
digresiuni care întrerup firul povestirii(ritmul alert al desfășurării acțiunii este
întrerupt prin pasaje descriptive); complexitatea personajelor care nu se încadrează
în opozițiile de tipul real/supranatural, pozitiv/negative; sporirea numărului de
probe la care este supus eroul(motivul triplicării); dimensiunile ample rezultate din
prelungirea conflictului(spațiul desfășurării acțiunii este vast); tratarea fabulosului
într-un mod realist-umanizarea fantasticului; are autor cunoscut; naratorul
omniscient alternează cu ipostaza uniscientă; discursul elaborat cu mărci stilistice
particulare(umor, oralitate); register stilistice diferite(discursul naratorului este
diferit de cel al personajelor). Realismul lui Creangă se reflect și în imaginea
carnavalescă a lumii și în tendința de hiperbolizare a unor defecte umane. În
monologul personajului Ochilă este sintetizată viziunea lumii pe dos, acest
personaj întruchipând iopstaza scriitorului care are darul de a vedea altfel lucrurile
vede toți și pe toate altfel de cum vede lumea cealaltă.

O primă trăsătură prin care ,,Povestea Lui Harap-Alb’’ se încadrează în

specia basmului cult cu caracter realist este umanizarea fantasticului . Dacă în
basmele populare personajele sunt creaturi înzestrate cu puteri supranaturale, se pot
metamorfoza, dețin o forță cel puțin egală cu cea a zmeilor, în Povestea lui Harap-
Alb critica literară vorbește despre umanizarea fantasticului. Protagonistul se
comportă adesea ca un flăcău din mediul rural: lovește calul cu căpăstrul, poartă
căciulă țărănească din care le va face cuib albinelor. De asemenea, Împăratul Roș
se comportă nepotrivit statutului său social: se uită ,, de-a mirarea la pețitori’’ ,
caută în așternuturi ,,să vadă ce i-a stricat somnul ‘’ după ce furnicile îl pedepsesc.
Chiar și ființele himerice (Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă)
își depășesc condiția, câștigând o consistență realistă, de țărani cu însușiri
exagerate.

O altă trăsătură ce influențeză viziunea realistă a basmului cult este

diversitatea modurilor de expunere. Chiar dacă în ,,Povestea lui Harap-Alb’’
apare și mijlocul clasic de expunere al basmului – narațiunea, există pasaje întregi
în care predomină dialogul și descrierea ce au drept rol principal de a reliefa
înclinația basmului cult spre crearea iluziei vieții. Digresiunile descriptive ajută la
caracterizarea personajelor (portretele celor cinci personaje grotești), ori la
tensionarea acțiunii, oferindu-i naratorului posibilitatea de a se adresa cititorului.
Dialogul are rol în individualizarea personajelor, evidențierea psihologiei acestora.
Discuția dintre cei cinci tovarăși din camera ,,roșă cum e jăratecul’’ seamănă cu o
ceartă realistă între țărani, pentru că nu are vreun scop în evoluția narațiunii.

Tema pune în lumină lupta dintre bine și rău, care încadrează textul în
tradiția populară. În basmul cult această luptă nu este atât de clară, antagonistul
transformându-se într-un ,,rău necesar’’, fără de care maturizarea eroului nu poate
avea loc. Textul se deschide cu o dezbatere asupra binelui și răului, nedespărțite în
viața omului, după cu se exprimă Craiul ,, În călătoria ta ai să ai trebuință și de răi,
și de buni.’’. Pe parcurs, semnificațiile se adâncesc, iar căutarea binelui înseamnă,
de fapt, împlinirea destinului. Prin analogie, învingerea răului reprezintă
cunoașterea piedicilor care stau în calea împlinirii destinului și trecerea peste
acestea. Lupta dintre bine și rău generează alte cupluri subordonate de termeni:
împărat-supus, naiv-matur, curajos-fricos, adevăr-aparență, între care evoluează
protagonistul. Astfel, textul se transformă într-un bildungsroman ce urmărește
modul în care eroul parcurge un traseu inițiatic la finalul căruia trece într-un plan
superior de existență. De asemenea, tema basmului vizează inițierea în viață a
unui tânăr, prin asumarea unor experiențe exemplare.

Motivele literare specifive operei sunt : m. călătoriei, m. încercării puterilor,

m. existenței animalelor recunoscătoare (furnica, albina), m. tovarășilor devotați,
m. apei vii și al apei moarte, m. omului spân sau roș, m. superiorității mezinului,
m. pedepsei, m. probei focului, m. petrecerii, m. călătoriei, m. cifrelor magice, m.
obiectelor magice, m.triplicării, m. cuplului, m. jurământului, m. schimbării
destinației, m. probelor, m. nunții etc.

O scenă semnificativă pentru tema basmului o reprezintă cea a fântânii,

scenă care pune în evidență unul dintre motivele literare ale basmului, cel al
supunerii prin vicleșug. Deși, inițial, Harap-Alb ascultă sfatul părintesc și refuză
oferta Spânului de a-l însoți, la o a treia apariție a acestuia, nefiind capabil să vadă
dincolo de aparență, tânărul îi acceptă tovărășia, căzându-i în capcană și
devenindu-i slugă. Este momentul în care fiul mic al Craiului primește o nouă
identitate. Spânul îi nuanțează traseul existențial, fiul Craiului slujindu-l până va
muri și iarăși va învia. De aici începe un traseu al umilinței pentru erou, deoarece
el va devein un împărat puternic, iubit și slăvit, dar mai întâi trebuie să fie slab,
urât și umilit. Spânul îl trimite să aducă ,,sălăți’’ din Grădina Ursului, pielea
încrustată cu pietre prețioase a Cerbului și pe fata împăratului Roș. Pentru Harap-
Alb, ultima încercare este cea mai dificilă, deoarece pe drum se îndrăgostește de
fată, dar, onest fiind, își păstrează jurământul și nu-i dezvăluie adevărata
identitate.

O altă scenă semnificativă pentru tema basmului este cea din final când
fata, ,,o farmazoană’’ cunoaște adevărul și îl demască pe Spân, care îl acuză pe
Harap-Alb că a divulgat secretul și îi taie capul. Această scenă este relevantă,
deoarece reprezintă încheierea inițierii fiului de crai. Astfel, jurământul este rupt,
calul fiind cel care ucide întruchiparea răului. Fata îl învie cu obiectele magice, iar
Harap-Alb reintră în posesia paloșului și a împărației unchiului său. Nunta și
schimbarea statutului său ( devine împărat) confirma maturizarea
protagonistului, care aduce victorios binele și restabilește armonia lumii.

Un element relevant pentru construcția textului este titlul . ,,Povestea lui

Harap-Alb’’ ilustrează numele eroului care comportă interpretări multiple. Pe de
o parte, termenul Harap (care din punct de vedere semantic implică sugestia
robiei) trimite la una dintre ipostazele eroului, aceea de slugă a Spânului, în timp
ce al doilea termen al numelui, Alb , păstrează amintirea originii sale nobile. Pe de
altă parte, Harap include sugetii cromatice –negru- eroul, în urma drumului
inițiatic, trebuie să devină întruparea arhetipului androginului. Alăturarea celor
doua culori (alb-negru) este simbolică și reprezintă coincidența contrariilor.
Aceasta desemnează în mod metaforizat umanizarea eroului, căruia îi lipsește
perfecțiunea, fiind înzestrat atât cu virtuți cât și cu defecte. Alăturarea celor două
culori poate sugera inerenta coexistență a binelui cu răul, complexitatea vieții, ce
nu permite o separare netă a adevărului de minciună, a aparenței de esență.
Asocierea acestor doi termeni este oximoronică și evocă inerenta coexistență a
binelui cu răul în orice personalitate. Eroul primește acest nume în scena în care
debutează procesul lui de formare (coboară în fântână ca fiu de crai și iese ca rob)
și îl pierde atunci când traseul inițiatic se închiei ( recompensa și nunta).
 Semnificativă în construcția discursului narativ este și perspectiva narativă,
cea a naratorului omniscient și omniprezent, dar nu și obiectiv în totalitate,
deoarece intervine prin comentarii la adresa personajelor (,, boboc în felul lui la
trebi de aieste’’ , ,, o dihanie de om’’ , ,,spânului îi mergea gura ca pupăza’’) ,
pasaje de relatare la persoana I (,, Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba, și să
începem a depăna firul poveștii’’), enunțuri exclamative, iar viziunea este ,, din
spate’’/,,dindărăt’’.

Reperele spatio-temporale prezente în incipitul basmului sunt vagi,

nedeterminate. ,, Amu cică era odată într-o țară un crai care avea trei feciori’’
acțiunea începând ,, la o margine a lumii’’ și continuând la cealaltă. Întamplarile se
desfășoară în trei împărății: la curtea Craiului, a Împăratului Verde și a Împăratului
Roș, unele repere dobândind valoarea de simbol. Casa părintească își păstrează
funcția ocrotitoare și pentru cei care nu trec probele inițiatice. Pădurea reprezintă
un labirint al cunoașterii , iar fântâna sugerează metamorfoza, deoarece ieșind din
ea, Harap-Alb primește o nouă identitate. Grădina Ursului și Pădurea Cerbului
sunt locuri stăpânite de animale emblematice: ursul este păzitor al roadelor
pământului, iar cerbul( care are pielea încrustată cu nestemate) este o ființă
solară, purtătoare de lumină. Cele două animale simbolizează forța delurică și cea
cosmică.

Importantă în construcția textului este și relația dintre incipit și final.

Incipitul basmului este supraîncărcat printr-o dublă ,, intrare’’ în universul
ficțional. Fiecare ,,prag’’ al intrării în lumea basmului este textualizat prin
sintagma ,,Amu, cică...’’ (,, Amu , cică era odată într-o țară un craiu, care avea trei
feciori’’ și ,, Amu cică împăratul acela...’’). Formula inițială este inovată prin
regionalismul ,,amu’’ și adverbul ,,cică’’. Ea are rol în marcarea raportului dintre
realitate și ficțiune, introduce cititorul în universul operei, plasează acțiunea în
atemporal, într-un timp mitic ( ,,odată’’ , ,, pe vremurile acele’’), dezvăluie
cititorului convenția ficțiunii.

Finalul este fericit și evidențiază victoria binelui asupra forțelor răului.

Mezinul este eliberat de sub jurământul făcut în fântână, își recapătă statutul,
răufăcătorul este pedepsit (calul îi dă drumul Spânului deri înaltul cerului), eroul
este răsplătit ( H-A se căsătorește cu fata Împăratului Roș). Nunta reprezintă
sfârșitul drumului inițiatic, de maturizare.(,, (…) se începe nunta(…). Cine se duce
acolo bea și mănâncă , iar cine nu, se uită și rabdă). Finalul este fără formula
clasica de încheiere. El folosește formula umorului, scoțând cititorul din universul
ficțional si readucându-l în realitate amintidu-i de obligațiile financiare.

Acțiunea se desfășoară linear, cronologic, prin înlănțuirea episoadelor

narative ce ilustrează structura stereotipică și ciclică a basmului: o situație inițiala
de echilibru( Craiul avea trei feciori), un eveniment care dereglează echilibrul
inițial( primirea scrisorii de la Verde Împărat, prin care îi cere acestuia să-i trimită
pe unul dintre feciori să-i urmeze la tron, deoarece el nu avea moștenitori pe linie
masculină) , acțiunea de recuperare a echilibrului( fiul cel mic al Craiului pleacă
spre împărăția unchiului său, în drumul său fiind supus unor probe diferite și
primind o lecție de viață), restabilirea echilibrului și răsplata eroului( învierea lui
Harap-Alb și victoria binelui).

Subiectul basmului nu este original. El este întâlnit în șase versiunui

românești și basme din spațiul balcanic și central-european. I. Creangă se
diferențiază de acestea prin ,,Intrarea în subiect(primele trei probe), prezența
spânului și tema însoțitorilor năzdrăvani’’ ( Jean Boutière). Astfel, ,, Povestea lui
Harap-Alb’’ a fost interpretat ca un ,,basm al ființei’’ sau ca un bildungsroman în
regimul fabulosului.

La nivelul compozițional, ,, Povestes lui Harap-Alb’’ își structurează epicul pe

două motive ordonatoare: m. călătoriei inițiatice a eroului și m. probelor depășite.
Se pot identifica două mari părți compoziționale( opt episoade narative). Prima
parte urmărește pregătirile pentru plecarea în călătorie, călătoria explorativă cu
cele trei probe canonice( proba labirintului, a întâlnirii cu Spânul și a schimbării
rolurilor, proba procurării sălății și proba uciderii cerbului). În prima parte,
protagonistul se află în ipostaza unui neinițiat, antierou. Partea a doua conține tot
patru episoade narative în care Harap-Alb se confruntă cu o altă forță malefică,
omul roș: apare fata Împăratului Roș(eroul pleacă într-o călătorie de verificare)
eroul trece proba altruismului și a prieteniei( furnicile și albinuțele) Harap-Alb este
supus la câteva probe de către Împ. Roș( casa de aramă încinsă, ospățul
pantagruelic, alegerea macului de nisip, păzirea fetei, ghicirea miresei adevărate,
întrecerea dintre cal și turturică), proba iubirii, a recuperării identității și a
paloșului( despărțirea de cei cinci prieteni, idila dintre H-A și fata de împărat,
dezvăluirea adevărului despre Spân, moartea ritualică, uciderea Spânului de către
cal, răsplătirea eroului).

Structura este specifică basmului popular: planul realului și cel al fabulosului se

suprapun(,, fabulosul este umanizat, este coborât în realitatea lumii țărănești’’).

Conflictul este generat de scrisoarea primită de Verde Împărat. Eșecul fraților

generează conflictul lăuntric/ interior al mezinului. Acesta este un conflict
secundar. Conflictul exterior reunește mai multe opoziții: fiul mic al Craiului/
Harap-Alb și Spân ; Harap-Alb și Împăratul Roș; Harap-Alb și fiica Împăratului Roș.

Cateva dintre particularitățile stilului lui Creangă marcate în text sunt

discursul personajelor și discursul naratorului, care ilustrează un registru stilistic
popular, marcat oral și regional. O caracteristică fundamentală a stiulului lui
Creangă este oralitatea( stil direct, still indirect, formulele de adresare, enunțuiri
la persoana 1 si a II-a, frecvența interjecțiilor, exclamațiilor și interogațiilor, a
formelor neliterare a expresiilor caracteristice comunicării orale și stilului
colocvial, utilizarea regionalismelor lexicale sau fonetice). O alta particularitate o
reprezinta bogăția paremiologică (proverbe, zicători, vorbe de duh introduse prin
,,Vorba aceea...’’) De asemenea, își face simțită prezența categoria estetică a
comicului : comicul de situație ( cearta dintre uriași’’ din casa de aramă; apariția la
curtea Împ. Roș a cetei lui Harap-Alb), comicul de caracter (portretul făcut
Împăratului Roș ,,om pâclișit și răutăcios la culme’’), comicul de nume( modalitate
importantă de caracter a persoanei), comicul de limbaj( jocuri de cuvinte,
enumerări hilare, truisme, tautologii, pleonasme, exagerare comică, diminutivare
hazlie, asocieri inedite de tip oximoronic).

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult care prelucrează teme și motive ale
basmului universal, rămânând o creație reprezentativă a unui povestitor genial.