Basmul cult- ESEU

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

R1

Junimismul este o mișcare ideologică și culturală concentrată în jurul societății

ieșene „Junimea” și a revistei „Convorbiri literare” (1 martie 1867) vizând în esență
revigorarea culturii naționale, fundamentarea limbii literare unitare, inițierea publicului în
receptarea valorilor autentice și autonomia esteticului.

Publicat în revista „Convorbiri literare”, la 1 august 1877, textul ”Povestea lui Harap-
Alb”este un basm cult, de factură folclorică. Originalitatea eposului savant limitează
posibilitatea încadrării operei lui Creangă într-o școală artistică sau curent literar.

Ion Creangă tratează fabulosul în mod realist, basmul fiind caracterizat prin
„originala alăturare a miraculosului cu cea mai specifică realitate” (G. Călinescu). Textul
subscrie esteticii realiste prin tipicitatea personajelor, detaliile semnificative, cauzalitatea,
umanizarea fantasticului și desenarea traiectoriei personajului în evoluție.

Fiind un element esențial al esteticii romantice, reîntoarcerea la mitologie trebuie

privită drept o dominantă sui generis. Așadar, structura mito-folclorică a basmului, de
sorginte romantică, combină elementul autohton și cel universal. Reținem elemente
autohtone în superioritatea mezinului, pedeapsa, pețirea și căsătoria. Dintre motivele de
circulație universală se impun proba focului care trimite la muncile lui Heracles, unitatea
contrariilor (Răsărit-Apus, Harap-Alb)

R2

La nivel tematic, scenariul narativ consacrat în narațiunile populare este însă

valorificat original, prin trei tipuri de călătorii al căror protagonist este Harap–Alb: călătoria
iniţiatică (pe parcursul căreia personajul se defineşte mai degrabă ca un antierou, „boboc în
felul său”), călătoria de verificare (în care eroul probează acumularea unei experienţe şi

1
cristalizarea unei personalităţi care permite încadrarea în model eroic) şi călătoria de
înapoiere încheiată cu recunoaşterea, moartea simbolică, învierea ritualică şi învestitura ce
consfinţeşte statutul de erou al personajului.
Tiparul narativ preluat din basmul popular este cel identificat de cercetătorul rus
Vladimir Propp („Morfologia basmului”), care se referă la o construcţie stereotipă a
subiectului, ilustrată prin cinci secvenţe inegale ca lungime. Prima parte urmăreşte
pregătirile pentru plecare în călătoria explorativă, cu cele trei probe canonice (proba
labirintului, a întâlnirii cu Spânul şi a schimbării rolurilor, proba procurării salatei din grădina
ursului şi proba uciderii cerbului fermecat).

O secvență relevantă pentru tema inițierii protagonistului o reprezintă coborârea în

fântână. După parcurgerea probei labirintului, Spânul se folosește de abilitățile de
convingere și-l determină pe Harap-Alb să coboare în fântână pentru a umple plosca cu
apă rece. Pretextul acesta este , de fapt, metoda prin care se va uzurpa statutul fiului de
crai care jură credință Spânului sub amenințarea paloșului. Implicațiile mitologice fac
referire la coborârea în Infern a lui Orfeu. Tânărul trebuie să ia contact cu răul în formă pură
pentru a învăța să-l distingă de bine.
O altă secvenţă narativă semnificativă pentru tematica basmului este însă cea a
probelor depăşite la curtea lui Roş-Împărat. Ea este urmată de călătoria de înapoiere, la
capătul căreia va avea loc înfruntarea finală dintre protagonist şi antagonist (dezvăluirea
adevăratei identităţi a prinţului, moartea ritualică şi învierea lui Harap-Alb, uciderea Spânului
de către calul năzdrăvan). Călătoria de întoarcere surprinde idila dintre fata de împărat şi
Harap-Alb, deznodământul implicând elemente mitologice: calul îl ucide pe Spân,
aruncându-l din înaltul cerului, în vreme ce fata împăratului Roş îl învie pe fiul craiului cu
ajutorul obiectelor magice aduse de cal şi de turturică (apa vie şi apa moartă sunt, ca şi în
basmul popular, dublu valorizate). Renașterea încheie, simetric, aventura iniţiatică a
protagonistului.

R3
Titlul basmului reflectă tematica, altfel spus , caracterul de bildungsroman al textului
și face referire la numele protagonistului primit de la Spân. Harapul este un om cu pielea şi

2
părul negru, fiind asociat în mentalitatea populară cu un sclav. Astfel sintagma “rob alb”
ajunge să fie o contradicţie, un oximoron, autorul dorind să exprime punctul cel mai de jos în
care eroul ajunge din cauza nerespectării interdicțiilor. Conform opiniei lui Vasile Lovinescu,
alăturarea negrului (”Arap”) cu albul (”Alb”) ar înseamna unirea celor două principii orientale
Ying și Yang.

Construcția personajului relevă arta desăvârșită a portretului, prin împletirea

bestiarului medieval cu fabulosul savant, a portretului clasic cu cel romantic. Acest aspect se
validează în multitudinea descrierilor pitorești ale personajelor : Gerilă - „o dihanie de om”,
Flămânzilă - „o namilă de om”.

Harap-Alb reprezintă un personaj complex, urmărit în evoluție (de la „boboc” la

împărat), pe un drum inițiatic marcat de două transformari: ieșirea din fântână echivalează
cu a doua naștere; învierea dupa ce Spânul i-a retezat capul semnifică a treia naștere,
purificarea absolută, refacerea echilibrului inițial. Harap-Alb, novicele aflat pe calea iniţierii,
se confruntă cu Răul din lumea oamenilor, nu cu fiinţe fabuloase (zmei, căpcăuni etc.).
Conform credinţelor populare, omul demonizat poartă semn pe chip, aşadar, omul spân şi
omul roş întruchipează răutatea, viclenia, cruzimea, lăcomia. Lor li se opune prinţul care
devine un adevărat erou, deşi nu în maniera clasică a lui Făt-Frumos din basmul canonic.

Personajele adjuvante iau parte la acțiuni cărora li se pot atribui funcții tipice:
încercarea grea (Flămânzilă, Setilă etc), deplasarea spațială, călăuzirea (calul îl duce în zbor la
locul unde se află obiectul căutării), înzestrarea (obținerea aripii de la crăiasa albinelor,
personaj donator).

De sorginte folclorică sunt structurarea timpului narativ (comprimarea și extensia

unor episoade) și a spațiului epic (sugerat prin recurența unor sintagme, paralelism
sintactic). O caracteristică fundamentală este oralitatea care se realizează prin prezenţa
vorbirii personajelor (stil direct şi stil indirect), a formulelor de adresare („Ce-mi pasă mie?
Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi!”).

Altă particularitate a stilului scriiturii lui Creangă este erudiția paremiologică,

proverbe și zicători frecvent înlănţuite ca în „Povestea vorbei” de Anton Pann (Vorba ceea:
Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale”). Finalitatea estetică a „zicerilor” populare

3
este aceea de a caracteriza plastic un personaj sau o situaţie, ori aceea de a esenţializa un
mesaj etic.

Așadar, creația lui Ion Creangă, „Povestea lui Harap-Alb”, este un basm cult atât la
nivel structural, cât și la nivel compozițional , prin construcția antieroului, umanizarea
fantasticului și umorul savant de tip rabelaisian, astfel încât proza devine un basm de tip
nuvelistic.