Povestea lui Harap-Alb

de Ion Creangă

Primele basme au reprezentat o posibilitate de evadare spirituală dintr-o lume care nu

oferă rasplată binelui și nu promovează adevărul, cinstea, dreptatea. Numai astfel, prin puterea
imaginației si prin Logosul înzestrat cu forță demiurgică, taumaturgică, ființa umană, depașește
orice limită și iși facilitează accesul într-o poveste fara sfârșit. Povestea lui Harap-Alb” apare la 1
septembrie 1877 în revista „Convorbiri literare”. Opera este considerată un basm cult, pentru că
firul epic concentrează un traseu inițiatic, lupta dintre forțele binelui și forțele malefice,
organizând într-o manieră originală, motive și clișee itinerante și actualizând teme universale,
filtrate de o viziune inedită asupra existenței.

În spirit romantic, unul dintre cei patru mari clasici – Ion Creangă-se întoarce asupra
trecutului, asupra tradiției și asupra mitologiei românești, scriind poveștile, basme culte, pline de
simboluri, ce definesc concepția despre lume și viață specifică acestui popor( Weltanschauunng).

O primă trăsătură specifică mișcării culturale a timpului său este valorificarea modelului
folcloric al bamului românesc. Caracteristicile acestei specii literare sunt preluate din literatura
populară și transformate, amplificate, în ceea ce privește valențele lor expresive. Universul
basmului nu are coordonate spațio-temporale. Acțiunea se petrece într-un „illo tempore”, într-o
dimensiune mitică, ciclică, rotitoare la care omul obișnuit, are acces grație poveștii. Deixisul
spațial este definit prin alternanța teritoriilor stăpânite de forțele binelui ,respectiv de forțele
răului. Dacă în basmele populare, „lumea albă” se învecinează cu” lumea neagră” sau” țara cu
dor” este despărțită prin „nouă mari și nouă țări” de „ țara fără dor”,în povestea lui I. Creangă
aceste tărâmuri alternează arbitrar ,încercând parcă să reconstituie universul real care surprinde
prin succesiunea obișnuită a răului si a binelui. Împărăția craiului a lui „Verde Împărat”, casa Sf.
Duminici așezată pe un ostrov în mijlocul mării reprezintă teritorii ale binelui, încremenite parcă
într-un timp echinocţial, al armoniei, al echilibrului, al regăsirii.. Pădurea cerbului, grădina
ursului și curtea împăratului Roș constituie spații malefice în care eroul este supus încercărilor,
etape in procesul inițiatic fără de care nu ar avea acces la desăvârșire.

Formulele tradiționale accentuează rolul magic al ritualului narativ. Formula inițială

„Amu, cică era odată țara, un craiu care avea 3 feciori” funcționează ca un pact între autor si
cititor, introducându-ne într-o lume unde totul este posibil. Deicticele temporale („amu” și
„odată”) sunt alăturate paradoxal pentru a sugera ambianța ireală, imposibilitatea de a ancora
temporal firul epic. Adverbul „cică” este utilizat pentru a cultiva incertitudinea, si pentru a
declina responsabilitatea naratorială. Imperfectul („avea”, „era”) conferă un caracter durativ,
evocator si iterativ discursului narativ. Motivul craiului cu 3 feciori,( cifră fatidică), prezent in
incipit ,subliniază conexiunea cu basmul popular.

Formulele mediane prezente in acest text sunt de factură distinctivă („-Râzi, tu, Harap-
Alb”): unele marchează întâlnirea cu cei 5 „monștrii simpatici” (G. Călinescu), iar altele („și mai
merge el cât merge”) subliniază secvențe narative importante și atenționeză asupra trecerii,
asupra evoluției, asupra călătoriei in timpul și în spațiul povestit. Formula finală „Iar pe la noi,
cine are bani bea și mănâncă ,iar cine nu se uită si rabdă” atenționează asupra ieșirii din ficțiune.
Conjuncția adversativă („iar”), marchează o antiteză dureroasa între universului basmului fără
inegalități și realitatea care există sub semnul puterii materiale, financiare. Persoana I plural
reflectă trecerea de la un narator heterodiegetic la unul homodiegetic, necreditabil, incapabil de
ubicuitate, asemănător oamenilor demitizați, desacralizaţi. Prezentul gnomic („rabda”) conferă
enunțului caracter de adevăr general valabil. Naratorul pare că formulează o lege implacabilă a
destinului.
O altă trăsătură a basmului cult se reflectă în construirea personajelor. Eroilor le sunt
atribuite funcțiile menționate în „Logica povestirii” de Claude Bremond:neofitul(Harap-Alb),
mistagogul (Sf. Duminică; tatăl) personaje adjuvante, complementare (Setilă, Flămânzilă,
Gerilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă și calul), personaje donatoare (crăiasa furnicilor, crăiasa
albinelor), antieroul (antagonistul-Spânul; „ Împăratul Roș”). În construirea eroilor săi Ion
Creangă introduce tehnici inedite, specifice basmului cult. Harap-Alb este umanizat, el însuși
devine antierou, în sensul că se lamentează, plange („se vede că m-a nascut mama într-un ceas
rău”, „decât așa viață mai bine moarte de o mie de ori”), portret care îl diferențiază de
feții- frumoși din creațiile populare, ființe fără teamă, neobosite, cu un curaj fără limite.
Cele mai spectaculoase întâmplări aflate sub semnul irealului sunt metamorfozele, care
subliniază caracterul schimbător, aparențele ce pot fi înșelatoare, sau devin episoade, fără de
care, evoluția, inițierea nu ar fi posibilă. Calul iși schimbă înfățisarea (metamorfoză reversibilă)
și se transformă din „ghijoacă urâcioasă” intr-un cal cu „părul lins prelins”...( „de nu era alt
mânzac mai frumos”). Și răul are capacitatea de a se ascunde sub diverse înfățișări: Spânul apare
in pădure de 3 ori îmbracat altfel, „prefăcut in alte straie”, iar un element de identificare, pe
care-l ascunde este glasul („prefacându-și glasul”)
Fata împaratului Roș se transformă intr-o pasăre ce zboară în dosul pământului și chiar
după lună. Acțiunile tuturor personajelor nu par a avea limite impuse de realitate: pot călători
oriunde ca „gândul și ca vântul”, comunică într-o limbă universală plină paradoxal de
moldovenisme. Participă la ospețe pantagruelice, trec prin probe: proba focului, a răbdării, a
atenției, a dublului.
În slujba binelui sunt puse obiecte cu puteri supranaturale. Hainele si armele tatălui sunt
indispensabile în călătoria inițiatică; blana ursului, sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, apa vie, apa
moartă, smicelele de măr dulce sunt folosite pentru a depăși probele la care este supus și, in final,
pentru a cuceri eternitatea.
Tema este doar în aparență facilă, deoarece condiția eroului care are de parcurs un
traseu inițiatic fiindu-i necesară desăvârșirea pare , de fapt, condiția oricărui om pornit pe calea
destinului și obligat să caute și să dea un sens existenței sale, raportându-se la un anumit
cronotop și la toți aceia cu care împarte acest drum.

O secvență care surprinde orientarea tematică a basmului este aceea în care fiul cel mic
al craiului rătăcește prin pădure, după ce parcurge o perioadă intermediară( purgatorială) de 49
de zile( după plecarea de acasă). Motivele literare sunt obișnuite pentru lumea basmului
românesc, dar simbolurile pe care Ion Creangă le asociază acestora, transformă mesajul poveștii
într-o adevarată filosofie existențială: basmul devine o metaforă a vieții. Pădurea reprezintă un
spațiu misterios al căutarilor, al încercărilor. Aici sălăşluiesc forţe ale răului menite să intervină
în evoluția eroului. Peste acest simbol se suprapune motivul labirintului care reflectă ipostaza
novicelui care nu deține puterea călăuzitoare și simte ca încep „a i se încurca cărările”.Labirintul
pare că se extinde pe verticală prin motivul fântânii spre care coboară pe trepte ca spre sine, spre
dimensiunea primară, pură, de la care începe orice devenire.
O altă secvență care reflectă tema basmului surprinde dimensiunea socială a eroului: el
are nevoie de ceilalți, de semenii săi, de mistagog pentru a se desăvârși. În drumul spre Împăratul
Roșu îi întâlnește pe „monștrii simpatici”. În spirit umanist, profilul lui Harap-Alb este
completat de puterile celor 5 tovarăși, împreuna reusind sa definească acel „uomo universale”.
Se pare că autorul preia modelul fiecăruia dintre ei din lumea satului moldovenesc, iar viciile
sunt prezentate exacerbat. Fiecare este turnat în tipare omenești („dihanie”, „onanie”,
„schimonositură”, „bâzdâganie”, „namilă” „de om”), dar detaliile îl individualizează într-o
manieră cosmică și în relație cu alte figuri mitologice.
Antropomorfizarea devine astfel o coordonată a miraculosului :în viziunea lui I. Creangă,
parcă realul transferă însușirile sale asupra fantasticului, într-o contaminare perpetuă. Dilema
cititorului poate fi legată de reversibilitatea acestui proces, fiindcă nu este ştiut ce trece dinspre
lumea poveștii spre cronotopul povestirii.
Elementele de compoziție și de stil atribuie coordonate unice basmului. Titlul
funcționează ca un semnal narativ deoarece anticipează specia literară în care se înscrie textul și
numele personajului principal (personaj eponim). Construcția oximoronică este alcatuită dintr-un
substantiv, ce definește persoane cu statut inferior, cu piele de culoare inchisă (termen arhaic
pentru cuvantul „harap”) și adjectivul „alb” – epitetul cromatic subliniază originea nobilă și
condiție de neofit.

Simbolurile și numerele fatidice transmit un mesaj profund, izvorât din filosofia

ontologică .Podul apare de două ori și amintește de o legătură ce altădată unea Sacrul si Profanul,
într-o ascensiune spirituală. În basm marchează trecerea de la o etapă inițiatică la alta, de la un
teritoriu al binelui la un teritoriu malefic și surprinde obligativitatea de a lua o decizie care duce
spre mântuire sau spre pieire( primul pod este acela unde craiul iși testează fiii, iar al doilea este
acela pe care trece nunta furnicilor). 3, 12, 24 sunt câteva numere care au o influență misterioasă
asupra destinului, care definesc unitatea, perfecțiunea, un ciclu complet, perfect.
Scrierea lui I. Creangă se aseamănă cu acelea ale lui Francois Rabelais prin umor, prin
oralitate și prin caracterul paremiologic .
Oralitatea se manifestă prin interogații și exclamații retorice („mai știi cum vine
vremea?”, „Ce-mi pasă mie?”), prin utilizarea persoanei a II-a („vă rog să ascultați”, „credeți-mă
ce vă spun”).
Sursele umorului de limbaj sunt: numele personajelor, expresii și locuțiuni („încep a
mâna porcii la jir”), comparații sugestive („parcă-i o moara hodorogită”), urări cu sens ascuns,
ironic („Numai de nu i-ar muri mulți înainte/ Să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri” și citarea
unor proverbe, zicători: „Dă-mi Doamne ce n-am avut/ Să mă mir că m-a găsit”.
Deznodământul este fericit: după moartea ritualică, eroul câstigă eternitatea, se înscrie
prin nunta care durează incă, într-un timp fără sfârșit la care accesul este facilitat de acel
„povestariu fără bani în buzunariu”.