„Enigma Otiliei”

de G.Călinescu
Romanul apare în anul 1938 și se înscrie în realismul de factură balzaciană, prin tematica
abordată, prin principiile estetice promovate și prin tehnicile narative utilizate.
O primă caracteristică specifică acestui curent literar este tehnica detaliului exterior, pe
care G.Călinescu o valorifică şi în definirea Otiliei,când îi descrie camera , din perspectiva lui
Felix.( ,, Un pantof era in pat, pe o carte deschisa “, ,, Covorul era semanat cu note muzicale
“, ,, In cutia in care trebuia sa caute degetarul, erau aruncate laolalta ace, batiste subtiri, carti
de visita, bucati de ciocolata muscate cu dintii. “ In aceasta atmosfera, Felix ,, se simti mai
aproape de Otilia”, deoarece camera devine o oglinda in care sufletul de artista al fetei se
reflecta, amplificat in latura lui originala.Dezordinea redă firea ei nonconformistă, lipsa de
prejudecăţi şi detaşarea de sfera materială şi de norme.
O altă caracteristică a acestui tip de scriere este reflectarea poliedrică Otilia este
prezentata ca o rezultantă a mai multor opinii divergente carora li se adauga propria parere
( autocaracterizarea). Se contureaza doi poli care o definesc pe fata: pe de o parte, Felix si
Pascalopol releva latura ei pozitiva ( ,, Otilia e foarte frumoasa, si apoi e culta, talentata “, ,,
canta minunat, e o artista “, ,, e o mare strengarita “ ), iar pe de alta parte Aurica si Aglae au
opinii contradictorii, insinuante, jignitoare, izvorate din invidie si frustrare ( ,, o destrabalata ca
Otilia “ ; ,,Otilia e sireata, cauta numai barbati in varsta, bogati “, ,, n-ar fi rea Otilia daca n-ar
fi falsa “ ).
Detaliul de fizionomie nu este doar un element al portretului fizic, ci atenţionează asupra
unor trăsături morale: nasul „elinesc“ al lui Felix redă caracterul lui puternic, ambiţia,
consecvenţa şi superioritatea;nasul acvilin , ochii mici şi buzele subţiri ale Aglaei sunt semnele
răutăţii şi ale caracterului ei intrigant.
Personajele sunt definite printr-o calitate sau printr-un defect și înscrise astfel într-o
tipologie: Costache Giurgiuveanu ( avarul), Aglae( „baba absolută”), Aurica(„fata bătrână”),
Stănică Rațiu(parvenitul/arivistul).
Titlul iniţial al romanului, „Părinţii Otiliei”, anticipează tema unei scrieri realiste de
factură balzaciană. G. Călinescu îşi propune să abordeze un subiect complex, legat de paternitate,
de moştenire; urmărește dezumanizarea provocată de goana după îmbogățire și analizează
condiția a doi orfani (Felix și Otilia), formarea și evoluția lor în perioada 1909-1919. Numele
personajului eponim este, după mărturisirea autorului, influenţat de existenţa unei verişoare mai
mare decât el, pe care a considerat-o un model de feminitate.
Titlul final, „Enigma Otiliei”, este clarificat de replica lui Pascalopol care mărturiseşte că
Otilia, pentru el, „e o enigmă”, iar Felix însuși acceptă această opinie, gândindu-se că destinul
însuși este o enigmă. Se poate înţelege că femeia a păstrat mereu un farmec aparte, spontaneitate,
mister incitant, un caracter imprevizibil, aventurier. Toate acestea au reprezentat forţa ei de
atracţie.
O primă secvență în care se reflectă tema romanului este redată în primul capitol, când
tânărul Felix Sima sosește la București pentru a susține examenul de admitere la Facultatea de
Medicină. Într-o casă întunecoasă, cu mobile grele, în jurul unei mese la care se joacă table, cu
chipurile luminate bizar de o lampă, descoperă pe rând pe Aglae ( cu o coafură japoneză, cu
ochii bulbucați, ca ai bătrânului, peste care pleoapele coboară lent), pe Aurica( cu barba ascuțită
ca un ac și cozile răsucite lateral), pe Leonida Pascalopol (moșierul cu o față rotundă, cărare pe
mijloc, un aspect îngrijit, cu un parfum fin, cu note de tabac). Simion Tulea stă deoparte și
coase , cu o broboadă pe umeri și cu un chip obosit. Sunt redate detaliile fizice care marchează
legăturile ereditare și subliniate relațiile dintre personaje (Felix este verișorul primar al Otiliei:
mama Otiliei a fost soră cu tatăl lui Felix). Ambii tineri sunt orfani și se adaptează unei astfel de
situații, asumându-și vulnerabilități și atitudini care decurg din statutul lor.
O altă secvență în care este surprinsă degradarea umană cauzată de arghirofilie este aceea
în care Stănică Rațiu reușește să-și ducă la îndeplinire planul de a-l jefui pe moș Costache.
Observase că bătrânul aducea banii obținuți din vânzarea restaurantului și a altor imobile și îi
ascundea sub saltea. Când reușește să îl găsească singur, îi ia banii și îi provoacă moartea. Nu va
mărturisi nimănui și se va bucura de această avere. Ajunge prefect de București, divorțează de
Olimpia și se căsătorește cu Georgeta, care îi asigură protectori asidui. Gazetele scriu că devine
proprietarul unui „blockhouse” de pe Tache Protopopescu, al unor tripouri și cluburi de
morfinomani. Nu are regrete și nu se jenează de toate aceste detalii ale evoluției sale pe scara
socială. Când se întâlnește cu Felix, după mai mulți ani, păstrează același ton argotic și ironic,
invidios. Vorbește de Otilia ( „fată faină”) că „s-a ajuns” și ea, că s-a căsătorit cu un conte prin
Argentina.
Romanul este structurat în douăzeci de capitole numerotate cu cifre romane. Simetria
compoziţională este realizată prin similitudinile pe care autorul le cultivă în incipit şi în final,
realizând câteva pagini descriptive ale străzii Antim, cu valoare documentară („o caricatură în
moloz a unei străzi italice”). În primul alineat este definit deixisul temporal („Într-o seară de la
începutul lui iulie 1909”) şi cel spaţial („curţile marelui sat ce era atunci Capitala”). Finalul
romanului îl surprinde pe Felix, care se întoarce pe acea stradă, chemat de glasul amintirilor.
Conștientizează degradarea clădirilor și, privind casa lui C.Giurgiuveanu abandonată, își
amintește replica bizară a bătrânului („Aici nu stă nimeni”),înţelegând ce sumbră premoniţie s-a
împlinit.
Romanul este solid, ingenios, scris într-o limbă admirabilă. Stilul nu este nici pur
comportamentist, nici pur analitic, în clasificarea naratologilor de azi, auctorial.
Este considerat un roman obiectiv („doric”), deoarece naratorul relatează la persoana a
III-a („era”, „îi”), fiind narator heterodiegetic (nu se implică emoţional). Este omniscient (ştie
mai multe decât personajele sale) şi omniprezent (capabil de ubicuitate), creditabil, pentru că
oferă informaţii într-o manieră obiectivă şi nedramatizat,deoarece nu intervine în planul vorbirii
directe. Naratorul de acest tip îndeplineşte funcţie narativă şi funcţie de regie prin verbe sentendi
(„protestă”, „bolborosi”) şi dicendi („zise”, „răspunse”).
Perspectiva narativă este „vision par derrière”, fiindcă naratorul creează impresia că ştie
cursul evenimentelor şi cunoaşte destinul personajelor sale pe care îl anticipează uneori prin
detalii semnificative. De exemplu, casele „leproase” de pe strada Antim atenţionează asupra
faptului că acolo nu pot vieţui decât persoane marcate de vicii şi de păcate.
 În spirit modern, autorul a inserat în roman nota de cheltuieli prin care Costache
Giurgiuveanu justifica însuşirea unei sume considerabile din banii ce i se cuveneau lui Felix.
Deşi nu îi cumpărase vreun instrument chirurgical, deşi nu îi dăduse bani de buzunar şi nu mai
încălzise casa din martie,bătrânul inventează tot felul de cauze pentru care s-ar fi cheltuit un
„venit de ministru”.O tehnică inedită este folosită în capitolul al XVIII-lea, când autorul
„dramatizează” câteva pagini: naratorul se simte inutil și se retrage, lăsând să curgă un „dialog al
surzilor”, în care nimeni nu ascultă ce a spus celălalt și cu un egoism feroce se raportează doar la
propria persoană, la așteptările și la interesele personale.
Experienta iubirii este urmarita in cadrul unui triunghi amoros: Otilia-Felix - Pascalopol.
Pe de o parte, Pascalopol manifesta un sentiment matur, profund, verificat in timp, crescut in
fiinta lui odata cu evolutia Otiliei : Nu stie si nici nu il intereseaza daca o iubeste ca pe o fiica sau
ca pe o femeie ( ,, N-am prea stat ca sa disting ce e patern si ce e viril in dragostea mea “ ) , dar
tanara reprezinta reprezinta tot ceea ce isi doreste, ,, micul sau viciu sentimental “ . Relatia dintre
Otilia si Pascalopol, in ciuda diferentei de vârstă, pare fireasca pentru ca barbatul este rafinat,
educat, generos, atent, protector, iar fata se poarta față de el deschis, spontan, fara restrictie, cu
incredere absoluta.
Iubirea dintre Felix si Otilia se dezvolta doar in planul prezentului, fiind permanent in
atentia naratorului. Gesturile dintre ei sunt firesti, normale pentru varsta lor, cu sarutari si
imbratisari, cu plimbari si sperante, cu visuri legate de un viitor in doi. Aflati la mosia lui
Pascalopol , cei doi tineri au sentimentul ca ,, vor cadea in cer “, coplesiti de farmecul unei nopti
de vara. Remarcabil este modul in care G. Calinescu reuseste sa defineasca cele doua iubiri pe
care le traieste Otilia: Felix o iubeste ,, ca pe o logodnica, ca pe o mama “, gasind in ea tot ce i-a
lipsit in copilarie, iar Pascalopol nu stie daca o iubeste ,, ca parinte sau ca barbat “. Este
evident ca fiecare dintre cei doi barbati ii ofera altceva , fiecare lupta pentru dragostea ei in alt fel
– unul cu tineretea lui, celalalt cu capacitatea de a-i satisface orice capriciu.
Otilia il alege pana la urma pe Pascolopol, deoarece intelege ca Felix trebuie sa evolueze
profesional, fara a se limita, împovorat de o casnicie pe care sa o regrete mai tarziu. Pleaca la
Paris, se casatoreste, incercand să profite de acei ani de feminitate aflata in apogeu. Probabil
cauta in continuare ,,marele prieten“, aventura, o lume mereu noua care sa nu o plictiseasca, sa
nu o plafoneze, divorteaza si se casatoreste cu un conte in Buenos Aires. Otilia ramane o enigma,
dar amintirea ei le rascoleste sufletele celor doi.
„G. Călinescu scrie, programatic, un roman de caractere şi totodată un roman care reia un
număr de conflicte aşa-zis clasice (adică eterne în ordine existenţială), pornind de la un model
epic pe care el îl va recomanda acum (1938) şi mai târziu (în Sensul clasicismului, 1946) în
eseurile sale. Criticul are un program epic pe care îl defineşte teoretic, ţinând seama de
posibilităţile şi nevoile romanului românesc.”(Eugen Simion).