Marimi Fizico-Chimice

Metode şi Mijloace pentru Măsurarea Mărimilor Fizico - Chimice
CUPRINS
I. ARGUMENT………………………………………………………………………………...2
II. MĂRIMI ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ………………………………………………………3
II.1 Mărimi fizico - chimice ………………………………………………………………………..…...3
II.2 Sistemul Internaţional de unităţi de măsură utilizate (SI) …………………………………………..4
III. MĂSURAREA MĂRIMILOR FIZICO-CHIMICE FRECVENT UTILIZATE…………………….9

III.1 Măsurarea densităţii………………………………………………………………………………....9
III.1.1 Definiţie……………………………………………………………………………….……….….9
III.1.2 Unităţi de măsură pentru densitate………………………………………………………….….…9
III.1.3 Mijloace pentru măsurarea densităţii………………………………………………………….….9
III.1.4 Măsurarea densităţii în condiţii industriale……………………………………………………...10
III.1.5 Măsurarea densităţii în condiţii de laborator………………………………………….…………10
III.2 Măsurarea masei…………………………………………………………………………...……....13
III.2.1 Noţiuni generale……………………………………………………………………...………….13
III.2.2 Unităţi de măsură pentru masă……………………………………………………..…………....13
III.2.3 Principiul de măsurare a maselor…………………………………………….……….….14
III.2.4 Clasificarea mijloacelor de cântărit……………………………………………….………….….14
III.3 Măsurarea umidităţii…………………………………………………………………………….....18
III.3.1. Noţiuni generale………………………………………………………………………………....18
III.3.2. Metode de determinare a umidităţii…………………………………………….…………….....19
III.3.3. Mijloace de determinare a umidităţii……………………………………………..……………..19
III.4 Măsurarea vâscozităţii……...………………………………………………………...…………….21
III.4.1. Noţiuni generale……………………………………………………………………………...….21
III.4.2. Mijloace de determinare vâscozităţii…………………………………………………………....21
III.5 Măsurarea acidităţii …………………………………………………………………………….....22
III.5.1. Noţiuni generale………………………………………………………………...………...…….22
III.5.2. Măsurarea pH-ului……………………………………………………………..………….……24
III.6 Măsurarea temperaturii …………………………………………………………..……….………27
III.6.1. Noţiuni generale………………………………………………………………..……..…….…..27
III.6.2. Mijloace pentru măsurarea mărimilor termice………………………………….………………27
IV NORME DE TEHNICA SECURITĂŢII MUNCII ŞI DE PREVENIRE ŞI STINGERE A

INCENDIILOR…………………………………………………………………………………………32
V CONCLUZII ŞI PROPUNERI….…………………………………………………………………...34
VI. BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………35
1
I.ARGUMENT
Măsurarea constituie astăzi o componenta esenţială a oricăror activităţi umane
deoarece furnizează informaţii cantitative si calitative asupra a ceea ce trebuie făcut,
începând cu faza de proiectare si pana la evaluarea rezultatelor. Asigurarea uniformitatii
măsurărilor, adică măsurarea cu aceeaşi unitate de măsură, indiferent de locul şi
momentul măsurării sau de mijlocul de măsurare utilizat, este o necesitate imperioasă
pentru dezvoltarea şi calitatea producţiei industriale, a comerţului, serviciilor şi a
oricăror tipuri de relaţii contractuale, economice sau umane.
Ştiinţa care se ocupă cu determinarea şi utilizarea unităţilor de măsură, a sistemelor
de unităţi de măsură, a mijloacelor de măsurare, a metodelor de măsurare, a normelor
legale si administrative privind utilizarea acestora în toate domeniile activităţii umane se
numeşte metrologie. Etimologic, cuvantul “metrologie” provine din limba greaca si
inseamna “ştiinţa măsurărilor” (“metron” – masura si “logos”-stiinta). Scopul măsurării
este obţinerea experimentală a unei informaţii cantitative şi/sau calitative, asupra
anumitor proprietăţi ale unui obiect sau sistem şi exprimarea ei sub formă adecvată
pentru utilizator.
Metrologia („metron” – măsură, „logos” – ştiinţă), ca ştiinţă aparte, este relativ o
ramură tânără a ştiinţelor fizice, însă îşi are rădăcini în începuturile cunoştinţelor practice
şi ştiinţifice.
Metrologia, în cercetarea ştiinţifică, are ca scop obţinerea valorii adevărate a unei
mărimi, iar în tehnică, urmăreşte verificarea /obţinerea unei mărimi între anumite
toleranţe, impuse de indicatorii de calitate ai proceselor tehnologice. Construcţia
aparatelor şi sistemelor de măsurat a cunoscut şi cunoaşte însemnate transformări,
constituind una din ramurile tehnicii cu cea mai rapidă evoluţie. Ansamblul operaţiilor
experimentale care se execută în vederea obţinerii rezultatului măsurării constituie
procesul de măsurare.
Precizia rezultatelor obţinute prin măsurare poate fi influenţată de numeroşi
factori, dintre care un rol deosebit îl au mijloacele de măsurare folosite şi metodele de
măsurare alese.
Alegerea corectă a metodelor şi mijloacelor de măsurare şi control se face ţinându-se
seama de mai mulţi factori:
- Precizia necesară măsurării;
- Caracteristicile metrologice şi economice ale mijlocului de măsurare;
- Forma şi dimensiunile piesei;
- Felul producţiei: la producţia de unicate se preferă mijloace de măsurare
universale, la producţia de serie se aleg mijloace de măsurare speciale, cum ar
fi calibrele, iar pentru producţia de masă sunt necesare mijloace de măsurare şi
control automate.
Se are în vedere şi faptul că productivitatea măsurării trebuie sa fie mai mare sau
cel puţin egală cu cea a prelucrării astfel încât costul operaţiilor sa fie cât mai mic cu
putinţă.
2
II. MĂRIMI ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ

II.1 Mărimi fizico- chimice
Se numeste marime o proprietate comuna pentru o clasa de obiecte, evenimente,
stari, fenomene, procese, etc. Marimea ce se poate evalua experimental, asa încât
sa i se poata atasa o descriere simbolica (de tip numeric) se numeste marime fizica (sau
marime masurabila); descrierea numerica atasata se numeste valoarea numerica a
marimii fizice. Principala caracteristică a unei mărimi fizice este aceea că este
măsurabilă. Fizica le studiază numai pe acelea care sunt măsurabile, adică se pot
exprima cantitativ prin anumite mărimi.
O mărime, în sensul general, este o proprietate care poate fi atribuită unui
fenomen, unui corp sau unei substanţe, de exemplu masa ori sarcina electrică. O mărime
fizică este acea mărime care poate fi folosită în ecuaţiile matematice din orice ştiinţă sau
tehnologie. Astfel, pentru a defini complet o mărime fizică este nevoie de trei elemente:
mulţimea numerelor reale (sau o submulţime a acesteia), un etalon şi un procedeu de
măsură. A măsura o mărime fizică înseamnă a o compara cu o mărime de acelaşi fel
aleasă ca unitate de măsură. Dacă se modifică alegerea unităţii de măsură se va modifica
valoarea numerică a mărimii respective. Există mărimi fizice care nu au unitate de
măsură, ele exprimându-se printr-un număr; acestea se numesc mărimi adimensionale
(de ex. coeficientul de frecare la alunecare, indicele de refracţie etc.). Sistemele
materiale au numeroase proprietăţi.
Orice proces de măsurare a unei mărimi fizice este însoţit de erori. Din această cauză
se fac mai multe măsurători ale mărimii fizice respective şi apoi media aritmetică a
rezultatelor obţinute este considerată ca rezultat al măsurătorii respective.
Dupa tipul simbolului matematic folosit pentru descrierea marimii fizice se
identifica:
 marimi fizice scalare, descrise doar prin intermediul unui numar real.
 marimi fizice vectoriale, cu o descriere numerica n-dimensionala,
componentele fiind de tip numar real;
 marimi fizice tensoriale, descrise printr-o valoare numerica de tip
matrice de numere reale, cu dimensiunile n, m; n este dimensiunea
spatiului în care este descris tensorul iar m numarul de componente ce
descriu o dimensiune a acestui spatiu.
Marimile fizice sunt notiuni abstracte si numai formele lor asociate unui obiect,
eveniment, etc., pot fi descrise numeric prin masurare. Definirea scalarilor și în
particular a numerelor reale, care interesează în special în teoria mărimilor
macroscopice, se face în cadrul teoriei mulțimilor (respectiv teoriei structurilor
algebrice), pornind de la existența unor relații și proprietăți matematice. Prin aplicarea
raționamentelor teoriei structurilor algebrice, se selectează din mulțimea proprietăților
fizice, acele proprietăți care pot fi puse în corespondență cu mulțimea numerelor reale
sau cu o submulțime a acesteia. Numai proprietățile fizice care satisfac această condiție
la care se adaugă și indicarea unităților și procedeele de măsură, devin mărimi fizice.
3
Ţinând cont de aceste considerente putem spune că:
Mărimea- poate reprezenta fie cantitatea, fie calitatea unui obiect sau
fenomen fizic. Ea are doua proprietăţi esenţiale: de a se modifica (poate creşte sau
descreşte) şi de a putea fi măsurată (poate fi exprimată numeric).
Identificarea calitativă se face prin senzații vizuale, auditive, tactile, termice,
kinestezice etc.
Mărimile de aceeaşi natură, aparţinând unui anumit domeniu, alcătuiesc
grupe de mărimi:
- Mărimi mecanice: lungime, masă, timp, viteza, forţa, lucru mecanic, impuls
mecanic, energie mecanică.
- Mărimi electromagnetice : intensitatea curentului electric, tensiunea electrică,
rezistenţa unui conductor electric, rezistivitatea electrică a unui material.
- Mărimi termodinamice : temperatura, energia interna a unui sistem, căldura
specifică a unei substanţe.
- Mărimi optice: intensitatea luminoasa, fluxul radiant, iluminarea.
- Mărimi chimice: cantitatea de substanţă, masa atomică, concentraţia unei
soluţii
Una din aceste proprietati esentiale ale unei marimi fizice indiferent de natura ei
este aceea că poate fi masurată.
Măsurarea unei mărimi fizice reprezintă operaţia prin care mărimea de măsurat se
compară cu altă mărime de aceeaşi natură, numită unitate de măsură. Rezultatul
măsurării este un număr care reprezintă valoarea numerică a mărimii de măsurat.
Operaţia de masurare poate fi exprimată printr-o ecuaţie de forma :
M= n ∙ U, în care :
M – valoarea mărimii de măsurat;

n – un număr întreg sau fracţionar care arată de câte ori mărimea de măsurat este mai
mare sau mică decât unitatea de măsura;
U – unitatea de măsură.
Unitatea de măsura este o mărime de aceeaşi natură cu mărimea măsurată, căreia,
în mod convenţional, i s-a atribuit valoarea 1. Unităţile de măsura sunt alese astfel încât
să fie determinate cu precizie şi să poată fi uşor definite, reproduse şi păstrate.
II.2 Sistemul Internaţional de unităţi de măsura utilizate (SI)

Asigurarea uniformităţii măsurărilor, adică a măsurării de aceeaşi unitate de
măsură indiferent de locul si momentul măsurării sau de mijlocul de măsurare utilizat
este o necesitate imperioasă pentru dezvoltarea producţiei industriale, a comerţului, a
serviciilor şi a oricăror tipuri de relaţii în lumea contemporană. Uniformitatea
măsurărilor se realizează în principal prin utilizarea unui sistem de unităţi de măsura
general, acoperind toate domeniile fizicii.
4
Se numeste sistem de unitati de masura, SU, o reuniune de unitati de masura
distincte ce permite masurarea tuturor marimilor fizice din unul sau mai multe domenii
ale fizicii. Un SU contine trei categorii de unitati de masura: fundamentale, derivate si
suplimentare.
Reprezinta unitati de masura fundamentale ale unui SU, un ansamblu minim de
unitati de masura independente care, prin relatii dimensionale simple, permit
exprimarea unitatilor de masura derivate; unitatile de masura suplimentare sunt de tip
fundamental dar cu arie restrânsa de utilizare.
Un sistem de unitati de masura trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:
 sa fie general, în sensul de a permite masurarea a cât mai multe marimi fizice;
 sa fie practic, adica potrivit masurarilor uzuale;
 sa fie coerent, ceea ce înseamna ca relatiile prin care unitatile de masura
fundamentale definesc unitatile de masura derivate nu contin coeficienti numerici;
 unitatile sale fundamentale sa fie usor de reprodus sub forma de etaloane.
SI are sapte unitati de masura fundamentale si doua suplimentare.
Unitatile de masura fundamentale din SI sunt: metrul (pentru lungime),
kilogramul (pentru masa), secunda (pentru timp), kelvinul (pentru temperatura), amperul
(pentru intensitatea curentului electric), molul (pentru cantitatea de substanta), candela
(pentru intensitate luminoasa).
Unitatile de masura suplimentare din SI sunt: radianul si sterradianul (pentru
unghiul plan respectiv pentru unghiul solid).
In prezent, in toata lumea este folosit sistemul internaţional de unităţi de măsură (SI)
adoptat in anul 1960. Începând din 1961 în România este acceptat oficial doar Sistemul
international de unitati (SI).
Sistemul internaţional de unităţi (pe scurt Sistemul Internaţional) este un
sistem de unităţi de măsură şi este forma modernă a sistemului metric (MKS).
Abrevierea în toate limbile este SI (potrivit prescurtării franceze: Système international
d'unités), indiferent de cum se numeşte sistemul într-o anumită limbă.
Sistemul internaţional conţine şapte unităţi fundamentale: metrul, kilogramul,
secunda, amperul, kelvinul, molul şi candela. Aceste unităţi sunt neredundante din
punct de vedere al domeniilor mărimilor fizice măsurate. Din cele şapte unităţi de
măsură fundamentale se pot deriva un număr nelimitat de unităţi derivate, care pot
acoperi tot domeniul fenomenelor fizice cunoscute.
Unităţile SI derivate sunt coerente, adică la derivarea lor nu trebuie folosit nici un
factor de scară. Unităţile SI pot fi folosite şi împreună cu unităţi ale altor sisteme, însă se
pierde principalul avantaj, coerenţa.
Sistemul internaţional este sistemul de unităţi de măsură legal în România. În
cazuri justificate este admisă folosirea în paralel şi a altor unităţi de măsură, adoptate
prin lege.
5
Mărimile fizice fundamentale sunt:
Tabelul mărimilor fundamentale

Simbolul Simbolul Unitate Simbolul Definiţia unităţii,
Denumire
mărimii dimensiunii SI unităţii Observaţii
Metrul este lungimea
drumului parcurs de
Lungime l L metru m lumină în vid în timp de
1/299 792 458 dintr-o
secundă.
Secunda este durata a 9
192 631 770 perioade ale
radiaţiei care corespunde
tranziţiei între două
Timp t T secundă s nivele de energie
hiperfine ale stării
fundamentale a atomului
de cesiu 133 la
temperatura de 0 K.
Kilogramul este masa
prototipului internaţional
al kilogramului
confecţionat dintr-un
aliaj de platină şi iridiu
Masă m M kilogram kg
(90 % - 10 %) şi care se
păstrează la Biroul
Internaţional de Măsuri şi
Greutăţi (BIPM) de la
Sèvres - Franţa.
Intensitatea I I amper A Amperul este intensitatea
curentului unui curent electric
electric constant care, menţinut
în două conductoare
paralele, rectilinii, cu
lungimea infinită şi cu
secţiunea circulară
neglijabilă, aşezate în
vid, la o distanţă de 1
metru unul de altul, ar
produce între aceste
6
conductoare o forţă de
2×10–7 dintr-un newton
pe o lungime de 1 metru
Kelvinul, unitate de
temperatură
termodinamică, este
Temperatura
T θ kelvin K fracţiunea 1/273,16 din
absolută
temperatura
termodinamică a
punctului triplu al apei.
Molul este cantitatea de
substanţă a unui sistem
care conţine atâtea
entităţi elementare câţi
atomi există în 0,012
kilograme de carbon C12.
De câte ori se
întrebuinţează molul,
entităţile elementare
Cantitate de
n N mol mol trebuie specificate, ele
substanță
putând fi atomi,
molecule, ioni, electroni,
alte particule sau grupuri
specificate de asemenea
particule. Acest număr de
unităţi elementare se
numeşte numărul lui
Avogadro.
Intensitatea Iv J candelă cd Candela este intensitatea

radiată a luminoasă, într-o direcţie
fluxului de dată, a unei surse care
lumină emite o radiaţie
monocromatică cu
frecvenţa de 540×1012
hertzi şi a cărei
intensitate energetică, în
această direcţie este de
1/683
dintr-un watt pe
7
steradian.
Toate celelalte mărimi fizice se pot construi prin derivare (utilizând, mai ales,
înmulţirea, împărţirea şi ridicarea la putere) cu ajutorul acestor mărimi fizice
fundamentale. De aceea, fiind obţinute prin derivare din cele fundamentale, ele se
numesc mărimi fizice derivate.
Unităţile derivate sunt date de expresii algebrice formate prin înmulţirea şi
împărţirea unităţilor fundamentale. Numărul acestor unităţi folosite în ştiinţă este
nelimitat, aşa că în tabelul următor se prezintă câteva exemple de astfel de unităţi.
Exemple de unităţi SI derivate exprimate în funcţie de unităţi fundamentale

Simbol
Mărime Simbol Denumire
dimensional
arie A metru pătrat m2
volum V metru cub m3
viteză v metru pe secundă m s−1
metru pe secundă la
accelerație a m s−2
pătrat
metru la puterea minus −1
număr de undă σ, m
unu
masă volumică (densitate) ρ kilogram pe metru cub kg m−3
kilogram pe metru
masă superficială† ρA kg m−2
pătrat
volum masic v metru cub pe kilogram m3 kg−1
densitate de curent | densitatea
j amper pe metru pătrat A m−2
curentului electric
câmp magnetic H amper pe metru A m−1
concentraţie a cantităţii de substanţă c mol pe metru cub mol m−3
concentraţie masică† ρ kilogram pe metru cub kg m−3
candelă pe metru
luminanţă Lv cd m−2
pătrat
indice de refracţie n unu 1
permeabilitate relativă μr unu 1
Actual, sistemul internaţional este cel mai utilizat sistem de unităţi de măsură pe
plan mondial. Sistemul este folosit in majoritatea ţărilor lumii, la ora actuală doar Marea
8
Britanie şi încă trei ţări n-au trecut încă oficial la SI: Statele Unite ale Americii, Liberia
şi Myanmar. Totuşi, în SUA SI este larg folosit în mediile ştiinţifice.
Cu toate acestea, majoritatea unităţilor de măsură non-metrice sunt definite pe
baza unităţilor SI. De exemplu, Institutul Naţional de Standarde şi Tehnologii al SUA
(NIST) publică tabele cu definiţii ale unităţilor de măsură americane în funcţie de cele
metrice.
III. Măsurarea mărimilor fizico-chimice frecvent utilizate

III.1 Măsurarea densităţii
III.1.1 Definiţie
Densitatea unui material omogen reprezintă masa conţinută în unitatea de volum.
r =m/V
unde: r =densitatea;
m =masa corpului măsurată în kg;
V =volumul corpului în m3.
III.1.2 Unităţi de măsură pentru densitate
III.1.3 Mijloace pentru măsurarea densităţii
9
III.1.4 Măsurarea densităţii în condiţii industriale
 Densimetrul cu plutitor
Principiul de funcţionare - se bazează pe

principiul echilibrului hidrostatic. Acest
densimetru este un vas de nivel constant în care
se imersează un plutitor, iar funcţie de poziţia
plutitorului se determină densitatea substanţei
din vas.
Părţi componente:
Plutitorul 1 ocupă o poziţie relativă în funcţie de
densitatea substanţei de analizat 2. Sistemul
sifon 3 asigură menţinerea constantă a nivelului
substanţei. Plutitorul acţionează resortul 4 şi
totodată sistemul de indicare şi înregistrare 5.
10
III.1.5 Măsurarea densităţii în condiţii de laborator
 Măsurarea densităţii cu hidrometrul (areometrul)

Principiul de funcţionare se bazează pe principiul hidrostatic (adâncimea de cufundare
a aparatului variază invers proporţional cu densitatea fluidului). Hidrometrul
pătrunde în fluidul a cărui densitate o va determina până când
greutatea fluidului pe care-l dizlocă este egală cu propria sa
greutate.
Părţi componente-este alcătuit dintr-un tub de sticlă gradat şi

prevăzut cu o cameră de lestare în care se introduce Hg sau Pb.
Hidrometrul se introduce în fluidul de analizat şi trebuie să
plutească fără a atinge pereţii sau fundul vasului. Densitatea se
determină citind diviziunea de la
suprafaţa fluidului.
 Măsurarea densităţii cu balanţa hidrostatică
Balanţa hidrostatică se foloseşte pentru determinarea

densităţii relative, cu precizie mare, pentru corpurile
solide şi a lichidelor.
Densitatea relativă este raportul dintre densitatea
materialului studiat r şi densitatea unei substanţe
aleasă ca referinţă, r0. În general substanţa de
referinţă este apa distilată.
Balanţa hidrostatică se aseamănă cu o balanţă
analitică, având platanul din dreapta mai scurt şi
prevăzut cu un dispozitiv de suspendare cu cârlig de
care se atârnă corpul de cântărit.
Metode de măsurare a densităţii
 Determinarea densităţii relative a unui lichid

- se cântăreşte în aer un corp solid şi se notează masa acestuia cu m1;
11
- se scufundă corpul în apă distilată cu ra şi se notează valoarea obţinută prin cântărire
m2;
- se calculează diferenţa m1-m2;
- se înlocuieşte apa distilată cu lichidul a cărui densitate vrem s-o cunoaştem;
- se cântăreşte din nou şi valoarea se notează cu m3.
Densitatea relativă se determină cu relaţia:
 Determinarea densităţii relative a unui corp solid

- se cântăreşte în aer un corp solid şi se notează masa acestuia cu m1;
- se scufundă corpul în apă distilată cu ra şi se notează valoarea obţinută prin
cântărire cu m2;
- se calculează diferenţa de masă dintre cele două cântăriri conform principiului lui
Arhimede.
Densitatea relativă se determină cu formula:
 Măsurarea densităţii cu picnometrul
 Principiul de funcţionare – se bazează pe metoda cântăririi unui volum constant.

 Prezentarea aparatului şi a metodei de măsurare
Picnometrul este un vas de sticlă care are volumul
marcat împreună cu temperatura de lucru.
La partea superioară are un dop cu un canal
capilar.
Se foloseşte la determinarea densităţii lichidelor şi
solidelor insolubile în lichidul utilizat.
Metoda de măsurare
 Determinarea densităţii relative a unui

lichid
- se cântăreşte picnometrul gol, (m1);
12
- se cântăreşte picnometrul umplut cu apă distilată (m2);
- se înlocuieşte apa cu lichidul de analizat;
- se cântăreşte picnometrul umplut cu noul lichid (m3);
- se determină densitatea prin calcul:
 Determinarea densităţii relative a unui solid (insolubil în lichidul utilizat)

- se cântăreşte picnometrul umplut cu apă distilată (m1);
- se adaugă pe platanul balanţei câteva cristale de substanţă solidă;
- se recântăreşte picnometrul cu apă distilată (m2);
- substanţa solidă se introduce în picnometru şi va disloca o parte din apă care va curge;
- se cântăreşte picnometrul (m3);
- se calculează diferenţa m2-m3 şi se obţine masa apei dislocate;
- se calculează densitatea substanţei solide:
III.2 Măsurarea masei

III.2.1 Noţiuni generale
Masa este o mărime fizică fundamentală, scalară, care măsoară proprietatea materiei de
a fi inertă şi de a provoca un câmp gravitaţional. Masa se defineşte ca o mărime ce
determină măsura inerţiei unui corp sau particulă, determinabilă la nivel macroscopic şi
măsurată, de asemenea, macroscopic. Totodată, masa, prin intermediul masei atomice
este legată de cantitatea de substanţă conţinută într-un corp sau sistem fizic închis. Masa
este o mărime fundamentală, scalară şi extensivă; pentru sistemele fizice macroscopice
are caracter de mărime globală. Masa unui corp sau a unei particule este una din cele 7
mărimile fizice fundamentale.
Unitatea de măsură din SI este kg. care este o unitate de măsură fundamentală.
III.2.2 Unităţi de măsură pentru masă
Denumirea Valoarea Simbolul

Tonă 1 000 kg t
quintal 100 kg q
decakilogramul 10 kg dakg
13
kilogramul 1kg= 1 000 g kg
hectogram 0,1kg=100g hg
decagram 0,01kg=10g dag
gram 0,001kg=1g g
decigram 0,0001kg=0,1g dg
centigram 0,00001kg= g cg
miligram 0,000001kg= g mg
Pentru cantităţi mici şi când precizia de măsurare impusă este mare, masele se exprimă
în grame (g). Instrumentele pentru determinarea masei compară forţele gravitaţionale ce
se manifestă asupra cantităţii de material, respectiv asupra unor mase etalon (numite,
impropriu, greutăţi).
Operaţia de măsurare a masei se numeşte cântărire iar mijloacele de măsurare se
numesc aparate de cântărit.
Unitatea de măsură pentru masă este unitatea de măsura fundamentala în SI şi poartă
denumirea de kilogram, cu simbolul Kg.
III.2.3 Principiul de măsurare a maselor

Metoda directă
Foloseşte formula din care se determină masa m = F/a. Asupra corpului se aplică o forţă
cunoscută, se măsoară acceleraţia şi se calculează masa. Această metodă se foloseşte
pentru aflarea masei particulelor atomice.
Metoda indirectă
Foloseşte metoda comparării masei unui corp cu unitatea de măsură pentru masă, prin
cântărire cu ajutorul aparatelor de cântărit. Principiul de măsurare al aparatelor de
cântărit se bazează pe compararea a două mase, dintre care una este cunoscută. La
cântărirea cu balanţa compusă, unităţile de măsură sunt materializate de corpuri metalice
de diferite valori.
III.2.4 Clasificarea mijloacelor de cântărit

După modul de efectuare a cântăririlor:
 manuale, la care toate operaţiile sunt realizate de un operator;
 semiautomate, la care o serie de operaţii se execută automat;
 automate, la care toate operaţiile se execută automat.
După numărul de pârghii utilizate:
 instrumente cu o pârghie (balanţe), cu braţe egale sau inegale;
14
 instrumente cu mai multe pârghii (bascule), la care braţele pârghiilor sunt în
general inegale.
După modul de instalare:
 fixe;
 transportabile.
După principiul de funcţionare:
 mecanice;
 electromecanice.
Principalele tipuri de mijloace de cântărit mecanice
 Balanţe etalon
 Balanţe analitice
 Balanţe tehnice
 Balanţe compuse
 Balanţe romane
 Balanţe zecimale
 Bascule romane
 Bascule romane obişnuite
 Balanţe semiautomate cu cadran
Balanţe etalon
Sunt aparate de cântărit de precizie specială care se
utilizează în laboratoare metrologice pentru
transmiterea unităţii de masă, respectiv pentru
verificarea şi elaborarea maselor etalon.
Balanţe analitice
Sunt aparate de cântărit de precizie specială care
permit cântăriri de materiale în cantităţi mici, utilizate în
laboratoare de cercetare şi analiză.
Cântărirea se face prin echilibrarea masei de
cântărit cu măsuri echivalente.
15
Balanţe tehnice
Sunt aparate de cântărit utilizate pentru măsurători de

precizie în laboratoare de cercetare şi analiză.
Balanţe compuse
 aparate de cântărit utilizate în industrie, comerţ şi gospodărie.
 au talerele aşezate deasupra pârghiilor.
Balanţe romane
 aparate de cântărit utilizate în pieţe, pentru cântărirea
legumelor şi fructelor.
 au o singură pârghie cu braţe inegale.
 pe braţul scurt se suspendă corpul de cântărit, iar pe
cel lung se culisează un cilindru metalic de masă
constantă, care se numeşte cursor sau greutate romană.
Bascule romane
- aparate de cântarit montate deasupra solului utilizate la cântarirea materialelor în
comerţ, industrie, transporturi şi agricultură.
- echilibrarea sarcinilor de cantarit se face prin deplasarea unor greutati constante,
numite cursoare sau romane, de-a lungul unor braţe cu diviziuni.
16
Balanţe semiautomate cu cadran
 aparate de cântarit utilizate pentru cântarirea comerciala a produselor alimentare.

 cântărirea se face automat prin citirea indicaţiilor.
 dispozitivul de inclinare are rolul de a transforma mişcarea verticală a
platanului în mişcare de rotaţie a acului indicator.
Mijloace de cântărire electromecanice
 au dimensiuni mici, construcţii robuste, manipulare uşoară.

 prezintă avantajul că afişează şi înregistrează
rezultatele, precum şi în, unele situaţii, prelucrează
aceste rezultate.
 sunt folosite pentru cântarirea produselor
alimentare şi calcularea preţului de plată
Caracteristicile balanţelor
Toate tipurile de balanţe dar mai ales cele
analitice, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: justeţe, fidelitate, sensibilitate, rapiditate.
Justeţea unei balanţe analitice este dată de diferenţă dintre valorile cântăririlor
masei unui obiect şi valoarea masei lui adevărate. Justeţea balanţei este legată de erorile
sistematice, datorate în special inegalităţii braţelor pârghiei. Braţele pârghiei balanţei nu
sunt niciodată perfect egale.
Pentru a elimina eroarea de justeţe la o balanţă de precizie, cântăririle trebuie să
fie executate printr-o metodă care să înlăture influenţa inegalităţilor braţelor, adică
printr-o metodă de dublă cântărire.
Fidelitatea unei balanţe analitice este redată prin gradul de reproductibilitate a
rezultatului măsurării când se fac mai multe cântăriri succesive ale unuia şi aceluiaşi
obiect. Fidelitatea cântăririlor este afectată de mărimea erorilor întâmplătoare, datorate
17
jocurilor în părţile mobile, variaţiei întâmplătoare şi necontrolabile a caracteristicilor
unor materiale din care sunt construite balanţele etc.
Sensibilitatea. Pentru ca o balanţă să fie sensibilă, trebuie cea la cea mai mică
suprasarcină adăugată pe unul din platane, deplasarea acului indicator să fie apreciabilă.
Sensibilitatea unei balanţe este cu atât mai mare cu cât pârghia este mai uşoară şi
mai lungă, iar centrul de greutate al pârghiei este mai aproape de cuţitul de sprijin.
Pragul de sensibilitate este definit ca cea mai mică valoare a sarcinii de cântărit,
care determină o deplasare distinct sesizabilă a acului indicator.
Rapiditatea cântăririi. O balanţa lăsată liberă necesită un anumit timp ca să
revină la poziţia iniţială; ea oscilează ca şi un pendul.
In cazul balanţelor fără amortizoare, pentru a grăbi cântărirea nu i se mai
aşteaptă oprirea completă a acului indicator, fiind suficientă citirea a trei poziţii
succesive extreme pe cadran, ele având valori algebrice socotite de la mijlocul scării
gradate, sau pozitive începând de la una din extreme.
Reguli de cântărire
 Balanţa se menţine în perfectă curăţenie. Înainte de cântărire, talerele balanţei se
curăţă de praf şi alte impurităţi cu ajutorul unei periuţe moi, degresată.
 Când se cântăreşte nu se lucrează decât prin uşile laterale ale cutiei balanţei, pentru
a nu introduce în interiorul cutiei vaporii respiraţiei.
 Când nu se lucrează cu balanţa, ea va sta “oprită” adică va fi ridicată de pe cuţitele
de susţinere pentru a nu se roade inutil prin frecare.
 Nici o adăugare sau luare de obiect sau de greutate, cât de mică, nu se face fără ca
mai întâi balanţa să fie oprită.
 Balanţa nu se va încărca niciodată peste sarcina ei maximă indicată pe pârghie.
 Trebuie să se evite oscilaţia talerelor balanţei, observând că obiectele mai grele să
fie puse pe cât este posibil pe mijlocul talerelor.
 Nu se introduc pe talere şi nici în cutia balanţei obiecte calde sau prea reci.
 Greutăţile se aşează pe talerul din dreapta succesiv, în ordine descrescândă până la
centigram. Apoi se închide cutia balanţei şi se deplasează călăreţul pe acelaşi braţ al
pârghiei, deasupra talerului pe care s-au pus greutăţile până la echilibrare.
 Când se recântăreşte un corp, se folosesc aceleaşi greutăţi care au fost utilizate la
cântărirea anterioară.
 Cântăririle succesive ale uneia şi aceluiaşi obiect se fac întotdeauna în aceleaşi
condiţii exterioare, în special la aceeaşi temperatură. Creuzetele de porţelan,
calcinate se lasă să stea în exsicator 20-30 de minute, cele de platina mai puţin.
 Rezultatul cântăririi se notează imediat in caietul de laborator. După terminarea
cântăririi, greutăţile se pun iarăşi în cutia lor.
 Substanţa nu se introduce în vasul în care se face cântărirea, fiola, sticla de ceas,
pahar, când acestea se afla pe talerul balanţei. Pentru manipularea fiolei sau
creuzetului se foloseşte fie o bandă de hârtie îndoită de 2-3 ori in lungul ei, fie o
pensetă cu vârfurile îmbrăcate în plută.
18
 Hârtia obişnuită, hârtia de filtru, pluta sau chiar vasele murdărite de amprentele
digitale, nu prezintă o greutate constantă şi ele nu pot fi cântărite cu balanţa
analitică.
III.3 Măsurarea umidităţii
III.3.1. Noţiuni generale

Umiditatea este o mărime care defineşte cantitatea de apă conţinută de corpurile solide
sau lichide.
Umiditatea poate fi:
 Umiditate absolută, care reprezintă raportul dintre masa apei conţinută in
materialul de analizat si masa materialului uscat (fără apă).
Unitatea de măsură utilizată se numeşte procent de umiditate absolută.
 Umiditatea relativă care reprezintă raportul dintre masa apei conţinută in
materialul de analizat si masa materialului umed.
Unitatea de măsură se numeste procent de umiditate relativă.
III.3.2. Metode de determinare a umidităţii

Metode directe – se măsoară Metode indirecte – prin care se
direct masa materialului umed şi măsoară o altă mărime a
masa apei conţinută in materialului de analizat care
materialul de analizat. variază cu umiditatea
(temperatura, rezistenţa electrică)
III.3.3. Mijloace de determinare a umidităţii

Mijloacele pentru măsurarea umidităţii se numesc umidometre.
UMIDOTESTUL
Este un aparat care, utilizând metoda directă se foloseste pentru determinarea
umidităţii nămolurilor de la tratarea şi epurarea apelor.
TIPURI DE UMIDOMETRE
19
Umidometru
pentru gaze
industriale
Umidometru
pentru lemn-
beton
Umidometre
digitale pentru
aer
Higrometrul (numit si umidometru) este un instrument care se utilizează pentru a

masura umiditatea relativă a aerului. In fizică, umiditatea relativă a aerului se defineşte
ca raport între cantitatea de vapori de apă din aer, la un anumit moment, şi valoarea
maximă posibilă a acestora (umiditatea absolută). Determinarea unui astfel de parametru
este importantă în meteorologie, în climatizare (adică modificarea, controlul şi reglarea
condiţiilor de umiditate, temperatură, praf etc., într-un spaţiu închis – locuinţe, birouri,
laboratoare, hale industriale – din necesităţi de confort şi de sănătate).
In general, există trei valori de referinţă, în măsurarea umidităţii aerului – umiditatea
relativă, umiditatea absolută şi umiditatea specifică. In afara de higrometru, în
meteorologie, de exemplu, se mai foloseşte, pentru măsurarea umidităţii, si
20
psihrometrul, în componenţa căruia intră două termometre (unul uscat şi altul umed).
Pe baza diferenţei de temperatură rezultată din măsurătoarea efectuată cu cele doua
termometre, la care se adaugă diverse alte calcule şi diagrame (făcute astăzi cu ajutorul
componentelor electronice), se poate indica umiditatea aerului, la un anumit moment,
într-un anumit loc. Principiul psihrometrului a fost descoperit in 1777, de către medicul
englez William Cullen, care, pentru a face calculele între temperatura « uscata » şi
temperatura « umedă » – valori indicate de cele doua termometre – s-a folosit, la vremea
respectiva, de un abac.
Pentru calibrarea higrometrelor se folosesc diverse
săruri (clorura de sodiu, clorura de magneziu,
clorura de litiu, sulfatul de potasiu), deoarece,
într-un mediu saturat cu una dintre aceste
substanţe, umiditatea relativă nu poate depăşi
anumite valori. Pentru a efectua calibrajul, se
amestecă sărurile cu apa, se plasează soluţia în
apropierea sondei higrometrului, fără ca acesta să
fie atins, iar după câteva minute, aparatul trebuie
să indice procentajul corespunzător soluţiei folosite. Se repetă operaţia cu o altă soluţie,
până când rezultatele converg, cu o eroare maximă admisă de 1%.
La ora actuală, pe piaţa de profil există nenumărate modele de higrometre/termo-
higrometre, cu stocare de date, cu sonde care pot fi inlocuite, cu display LCD,
instrumente care pot efectua măsuratori de înaltă precizie şi care sunt utile nu numai
pentru controlul calităţii aerului ambiant, acasa, la serviciu, ci sunt indispensabile în
nenumărate domenii tehnice, ştiinţifice şi industriale. Pentru spaţiile de locuit,
umiditatea optimă se situează între 40-60%, o valoare mai mică provocând senzaţia de
uscăciune a gâtului, a ochilor, o stare de inconfort general, poate, de asemenea, să
faciliteze pătrunderea agenţilor patogeni în organism (din cauza uscării mucoaselor), iar
o valoare mai mare este nesănatoasă pentru respiraţie şi poate genera dificultăţi de
adaptare la temperaturi mai ridicate.
III.4 Masurarea vâscozităţii
Vâscozitatea este rezistenţa la curgere pe care o opune un fluid (lichid sau gaz), datorită
frecărilor dintre straturile interne de fluid. Viscozitatea este percepută ca o rezistență la
curgere. În acest sens, apa, cu viscozitate mică, este fluidă, în timp ce uleiul, cu
viscozitate mare, este vâscos. Toate fluidele reale sunt vâscoase, cu excepția celor
superfluide. Un fluid nevâscos este considerat fluid ideal.
21
In procesele chimice industriale, in metalurgie, măsurarea vâscozităţii are o importanţă
deosebită, întru-cât prin acest parametru se caracterizează compoziţia chimică,
proprietăţile de ungere şi structura moleculară.
Vâscozitatea influenţează curgerea metalului lichid la turnarea acestuia in

forme. Cu cât vâscozitatea este mai mică, cu atât capacitatea de turnare a metalului
este mai bună.
III.4.2. Mijloace de determinare vâscozităţii

Mijloacele de măsurare a vâscozităţii se numesc vâscozimetre.
Tipuri de vâscozimetre
După mărimea măsurată După forma constructivă
- vâscozimetre pentru măsurarea - vâscozimetre cu corp rotitor
vâscozităţii cinematice Ele pot determina viscozitatea unui fluid
fără a avea nevoie de un fluid de
comparație. Sunt folosite ca etaloane.
- vâscozimetre - vâscozimetre cu tub capilar

pentru măsurarea vâscozităţii dinamice Ele pot determina viscozitatea unui fluid
fără a avea nevoie de un fluid de
comparație. Sunt folosite ca etaloane.
- vâscozimetre pentru măsurarea - vâscozimetre cu corp căzător

vâscozităţii convenţionale - vâscozimetre rotametrice
- vâscozimetre vibratoare
- vâscozimetre mecanice
Viscozitatea se poate măsura cu diferite tipuri de vîscozimetre. Cum s-a spus, controlul
temperaturii în timpul măsurătorilor este esenţial.
VÂSCOZIMETRU CU CORP ROTITOR
22
Măsoară forţa de frecare pe care o exercită lichidul a cărui vâscozitate trebuie
determinată.
1 - recipient 6
2 - lichid a cărei vâscozitate se determină
3 - cilindru imersat în lichidul 2

4 - motor
5 - mecanism de angrenare 3
6 - sistem de indicare 2
4 M
FUNCŢIONARE
Lichidul 2 a cărui vâscozitate se măsoară, este introdus într-un recipient cilindric 1. Pe

acelaşi ax cu cilindrul se află un alt cilindru 3, care este imersat în lichidul a cărui
vâscozitate trebuie determinată.
Motorul 4, prin sistemul de angrenare, imprimă recipientului 1 o mişcare de rotaţie, care
va fi transmisă prin straturile de fluid cilindrului 3.
Acesta va căpăta o mişcare de rotaţie care se va transmite acului indicator.
III.5 Măsurarea acidităţii
Noţiunea de pH a fost introdusa de Sorensen in anul 1909 sub denumirea de

exponent de hidrogen si a devenit familiara tuturor specialiştilor chimişti şi biochimişti,
semnificaţia ei rămânând însă şi în prezent un subiect controversat.
pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentrației ionilor din soluție. Prin
noțiunea de pH se exprimă cantitativ aciditatea (sau bazicitatea) unei substanțe, pe baza
concentrației ionilor numiți hidroniu H3O+. Pentru soluțiile foarte diluate se consideră că
pH-ul nu mai este egal cu concentrația hidroniului, ci cu concentrația molară a soluției.
23
Gradul de aciditate sau alcalinitate reprezintă unul dintre indicii cei mai importanţi
ai soluţiilor ce intervin in procesele de fabricaţie cu caracter chimic, măsura sa fiind data
de concentraţia ionilor de hidrogen.
Valoarea pH-ului este utilizata, in general, pentru a indica proprietăţile acide sau
bazice ale unor medii lichide.
La concentraţii mari a ionilor de hidrogen soluţia are proprietăţile acidului, iar la
concentraţii mici soluţia are proprietăţi alcaline. La variaţia concentraţiei ionilor de
hidrogen de la proprietăţi minimale la proprietăţi maximale, soluţia se schimbă de la un
caracter puternic alcalin pana la un caracter puternic acid.
Pentru notarea mărimii concentraţiei de hidrogen care caracterizează proprietăţile
soluţiilor exista o scala speciala si anume scala pH. Fiecare număr al acestei scale se
determina din numărul ionilor de hidrogen conţinuţi în soluţie, cifrele scalei sunt
logaritm zecimal negativ a concentraţiei ionilor activi de hidrogen.
Punctul central al scalei este pH=7, acest număr corespunde reacţiei neutre si
proprietăţilor
neutre ale soluţiei. In practica pH=7 este apa chimic pura.
Punctele scalei cu valori mai mari de 7 corespund soluţiei care are proprietăţi alcaline,
iar cele mai mici de 7 corespund soluţiilor cu caracter acid.
Limite de pH
0 ≤ pH ≤ 7 => pH acid | soluţie acidă
pH = 7 => pH neutru | soluţie neutră
7 ≤ pH ≤ 14 => pH bazic | soluţie bazică
Formulă de calcul
Pentru definirea pH-ului se foloseşte scara logaritmică la reprezentarea activităţii ionului
de hidrogen în soluţie. pH-ul este egal cu logaritmul negativ al concentraţiei ionului de
H+(H +3O):
aH+ reprezintă activitatea ionilor de H+și nu este similară cu concentraţia ionilor.
Activitatea reprezintă concentraţia efectivă a ionilor de hidrogen, şi este de fapt

capacitatea celorlalţi ioni de a bloca participarea ionului de H + la diferite reacţii chimice.
În soluţiile diluate activitatea este aproximativ egală cu valoarea concentraţiei ionului H +
(H3O-).
Ţinând cont de acestea pH-ul se exprimă adimensional:
24
III.5.2. Măsurarea pH-ului

pH-ul poate fi măsurat prin:
 Adăugarea unui indicator de pH în soluţia de analizat. Culoarea luată de indicator
variază în funcţie de pH-ul soluţiei. Utilizarea indicatorilor pentru determinări
calitative trebuie să ţină cont de variaţia de culoare a acestuia, în funcţie de pH-ul
soluţiei (de preferat sunt indicatorii care variază pe un interval de pH cât mai mic).
 Utilizarea unui aparat pH-metru cu electrozi pH selectivi: electrod de sticlă,
electrod de hidrogen.
 Determinarea exactă a valorii pH-ului se face totuşi prin metode combinate:
utilizarea de indicatori împreună cu metode spectrofotometrice, pentru
identificarea fiecărui constituent ce influenţează pH-ul (culoarea indicatorului).
Datorita unor inconveniente de ordin experimental al metodelor de determinare al
pH-ului, s-a căzut de acord ca noţiunea de pH sa fie definita pur experimental, in funcţie
de metoda de măsurare. Diversitatea metodelor de determinare a pH-ului si alegerea,
dintre acestea, a celei mai adecvate, în funcţie de domeniul de lucru si de scopul urmărit,
pun de asemenea la încercare pe experimentator si pe chimist.
 Determinarea pH-ului apelor naturale
pH-ul apelor naturale variază puţin faţă de pH-ul neutru (7), un nivel mai mic de 7
denotă un mediu acid determinat de prezenţa CO 2 iar un pH mai mare de 7 denotă un
mediu alcalin determinat de prezenţa bicarbonaţilor şi carbonaţilor.
Apele dure au pH-ul mai ridicat decât apele moi. pH-ul apelor reziduale poate fi
acid sau alcalin şi constituie o cauză a perturbării echilibrului biologic al bazinului,
receptor, împiedicând desfăşurarea normală a procesului de autopurificare.
pH-ul apelor naturale trebuie determinat pe cât posibil in sitru . Dacă acest lucru
nu este posibil, datorită accesului dificil la râu, lac, sau fântână, atunci măsurarea trebuie
făcută imediat ce a fost prelevată proba.
Determinarea pH-ului cu hartia de pH

Folosirea indicatorului de hârtie este
simplă şi ieftină, dar metoda nu este foarte
precisă şi necesită o evaluare subiectivă a
culorii acesteia de către utilizator. Deşi analiza
nu este foarte corectă ea ne poate duce la o
extimare aproximativă a valorii pH-ului.
25
Determinarea pH-ului cu comparatorul Hellige
Principiul metodei: în proba de apă se introduce un

indicator şi culoarea ei se compară cu o scară de
etalonare sau cu discuri colorate ce corespund la diferite
valori ale pH-ului.
Mod de lucru: Într-una din cuvele aparatului se
introduc 10 ml apă de analizat şi 0,5 ml indicator potrivit
pH-ului apei de analizat. Se agită şi se introduce cuva în
orificiul din dreapta aparatului.
În cealaltă cuvă se introduc 10 ml apă de analizat fără
indicator şi se amplasează în orificiul din stânga aparatului. Se deplasează pe scara de
etalonare pană cand în cele două tuburi se observă o coloraţie identică. Se citeşte
valoarea pH-ului în dreptul discului colorat.
Determinarea pH-ului prin metoda potenţiometrică

Principiul metodei: diferenţa de potenţial dintre electrozii introduşi în proba de
apă de analizat variază liniar cu pH-ul probei.
La suprafaţa de contact dintre electrodul metalic şi soluţia care conţine ionii acelui
metal (sau între două soluţii de concentraţii ionice diferite, dintre care una este cunoscută
iar cealaltă necunoscută, separate printr-un perete semipermeabil) apare diferenţa de
potential care este dependentă de activitatea ionică, respectiv de concentraţia soluţiei
necunoscute. Prin măsurarea diferenţei de potenţial se poate determina deci, concentraţia
soluţiei necunoscute în conformitate cu relaţia lui Nernst.
Pentru a putea măsura potenţialul unui electrod fără soluţie este necesară utilizarea
a încă unui electrod, care să facă “contactul” la electrolit, denumit electrod de referinţă al
carui potenţial faţă de soluţie trebuie să fie independent de concentraţia ionilor de
hidrogen din soluţie. Se formează în acest fel un “element galvanic. Primul electrod, al
cărui potenţial depinde de concentraţia ionilor de hidrogen, se numeşte electrod de
măsurare.
Electrodul primar, pentru aproximativ toate măsurările de pH, este electrodul de
hidrogen. Datorită unor serii de inconveniente de ordin experimental, electrodul de
hidrogen este înlocuit în măsurările curente de pH cu alţi electrozi indicatori ai activităţii
ionilor de hidrogen: electrodul de sticlă, electrodul de chinhidron, electrodul de
antimoniu. Dintre toate acestea, cel mai utilizat este electrodul de sticlă.
Electrodul de sticla face parte din clasa electrozilor cu membrana, utilizarea sa in
măsurările de pH bazându-se pe faptul că potenţialul care apare la interfaţa soluţie-
membrana de sticla este funcţie de activitatea ionilor de hidrogen din soluţie.
Rezistenta electrica interioara foarte mare a acestui electrod constitue unul din
dezavantajele majore în comparaţie cu ceilalţi electrozi indicatori, motiv pentru care este
necesar efectuarea masurilor cu aparate electronice.
26
Gama de pH pentru electrodul de sticla este cuprinsa intre 1-11
In mediile puternic acide si puternic bazice electrozi de sticla dau indicaţii eronate
asupra pH-ului. Măsurarea se efectuează prin etalonarea pH-metrului cu soluţii tampon
standard (minim 2 soluţii), reglându-se aparatul astfel încât acul indicator sa arate pentru
fiecare soluţie valoarea pH cunoscuta.
In comparaţie cu ceilalţi electrozi indicatori, electrozi de sticla prezintă următoarele
avantaje:
 atingerea imediata a echilibrului;
 nu necesita introducerea in soluţia de analizat a vreunei substanţe comune;
 se pot face măsurări de pH în soluţii intens colorate;
 nu se deteriorează repede.
Pe lângă avantajele menţionate, electrozi de sticlă prezintă şi o serie de dezavantaje:
 fragilitatea membranei de sticla în soluţii bazice, puternic acide si cu tărie ionică
mare, necesită corecţii ale erorilor;
 in soluţii apoase se obţin rezultate eronate care, de asemenea, trebuiesc corectate.
Mod de lucru: Înainte de întrebuinţare electrodul trebuie

ţinut în contact cu apa distilată mai multe ore; vârful
electrodului trebuie să fie protejat, de obicei, cu un capac
de cauciuc care previne cristalizarea sărurilor dizolvate pe
acesta.
În cazul în care soluţia de clorură de potasiu saturată existentă în
interiorul electrodului scade, aceasta trebuie adusă la nivelul
corect de 5 mm.
Înainte de utilizarea electrodului pH-metrului se etalonează în
funcţie de mai multe soluţii tampon care sunt standardizate şi care sunt oferite de obicei
de producător ( soluţii cu pH 4,7,10).
Se spală electrodul cu apă bidistilată, se spală apoi cu apa de analizat după care se
introduce electrodul în paharul cu apă şi după ce se lasă câteva minute pentru
stabilizarea valorii se citeşte valoarea pH-ului direct pe ecranul aparatului.
Factorii ce influenţează pH-ul apei
Apa distilată are pH-ul 7, dar acesta se schimbă în contact cu bioxidul de carbon din
atmosferă. Când aceasta este în echilibru cu CO2 , pH-ul va avea valoarea 5,6.
Procesele din atmosferă, din soluri, roci pot ridica sau scădea pH-ul din apa naturală.
Precipitaţiile sunt natural acide, în contact cu bioxidul de carbon din atmosferă, pH-ul
lor este mai scăzut ca pH-ul de 5,6 , datorită bioxidului de sulf şi oxizilor de azot din
atmosferă. Prin căderile pe solurile şi rocile calcaroase se poate ameliora aciditatea apei.
Acolo unde există roci granitice acestea rămân acide.
Vegetaţia de asemenea influenţează pH-ul. Ex. coniferele eliberează ioni de hidrogen în
sol influenţând aciditatea apelor.
Important este că pH-ul apei naturale poate să crească sau să scadă şi din cauza poluării
industriale.
27
III.6 Măsurarea temperaturii

Temperatura este o mărime fizica fundamentală în Sistemul Internaţional

care caracterizează gradul de încălzire a unui corp in raport cu un sistem de
referinţa
Unitatea de măsura pentru temperatură în SI se numeşte Kelvin
III.6.2. Mijloace pentru măsurarea mărimilor termice
Termometre
Traductoare de temperatură
cu termorezistenta
Mijloace de
măsurare pentru
mărimi termice
Termocuplu
Pirometru optic
Contor de energie termică
Asambluri de masurare a puterii

caloriferice a combustibililor
28
TERMOMETRE
0
C 1- tub capilar
1
5 0
2- placă suport
4 0
3- tub de sticlă
3 0
2
Termometru cu 2 0
lichid 1 0
3
0 0
Termometru
mecanic cu tijă 1 2 3 4
Termometru
bimetalic 4 3
2
1
Termometru
manometric
4 6
3
2
29
TERMOMETRE MANOMETRICE
Funcţionarea termometrelor manometrice se bazează pe variaţia cu temperatura

a volumului sau presiunii unei substanţe aflate într-un recipient închis etanş.
CLASIFICARE
A. După principiul de funcţionare
Termometre manometrice cu variaţia volumului unui lichid

Termometre manometrice cu variaţia presiunii unui gaz
Termometre manometrice cu variaţia presiunii vaporilor saturaţi a unui lichid
B După construcţia elementului elastic
Termometre manometrice cu element elastic în formă de tub Bourdon

Termometre manometrice cu element elastic de tip tub spirală
Termometre manometrice cu element elastic de tip tub elicoidal
TERMOMETRE MANOMETRICE CU TUB BOURDON
Transformă temperatura ce
trebuie determinată in presiune.
Sunt folosite pentru măsurarea
temperaturii cuprinse între -
500…..6000C
Funcţionarea termometrului
Lichidul (alcool,xilen,mercur,hexan) vaporii
saturaţi(alcool etilic,apă,toluen, propan,
clorură de etil)Pirometru optic
sau gazul( azot,argon) umplu
capsula 1, tubul capilar 2 şi tubul manometric
3
Capsula se introduce în mediul de măsurare.
La modificarea temperaturii substanţei din
rezervor, aceasta se dilată sau se contractă,
acţionând asupra tubului Bourdon. Mişcarea
este transmisă acului indicator printr-un sistem
de pârghii şi roţi dinţate. Acul se deplasează în
faţa unei scări gradată în 0 C
30
Pirometrele optice sunt aparate ce măsoară temperatura corpurilor pe baza

măsurării radiaţiei termice emise de acestea.
Schema pirometrului optic
1 – obiectiv mobil
2 – filament
3- ocular
4 – ochi uman
5 – potenţiometru
6 - baterie curent continuu
7 – aparat electric cu scară în
0
C
8 – filtru de lumină ce lasă să
treacă doar radiaţiile cu
lungimea de undă λ=0,65
μm=0,65*10-6 m.
Principiu de funcţionare
Presupunem că blocul are culoarea roşu închis. Cu ajutorul potenţiometrului 5 se

reglează căderea de tensiune pe filamentul 2 până ce acesta devine roşu închis; în acest
moment forma filamentului dispare din planul blocului. Aparatul electric 7 indică
temperatura blocului din oţel. Cu pirometrul se măsoară temperatura băilor de metal
topit, a blocurilor incandescente, cazuri în care utilizarea termocuplelor e imposibilă
deoarece se topesc.
Termometre cu rezistenţă electrică
Aceste termometre permit determinarea temperaturii pe baza măsurării valorii unei

rezistenţe electrice, care are o variaţie cunoscută în funcţie de temperatură. De
exemplu, pentru un fir de platină avem: Rt=R0(1+At+Bt2) [Ω]
A, B – constante
R0 – rezistenţa firului la 0 0C,
Rt – rezistenţa firului la t 0C.
31
Schiţa unei termorezistenţe este:
1 – teacă de protecţie
2 – fir metalic
3 – suport izolant
4 – porţiune din teacă filetată
pentru fixarea aparatului la locul de
măsură
5 – piuliţă pentru strângere
6 – cheie de conexiuni
7 – conductor de legătură la
aparatul electric
32
IV NORME DE TEHNICA SECURITĂŢII MUNCII ȘI DE

PREVENIRE ȘI STINGERE A INCENDIILOR
IV.1. Norme de tehnica securităţii muncii
Problemele cu caracter organizatoric aferente activităţii de măsurare pot influenţa
hotărâtor (direct sau indirect) producerea accidentelor de muncă sau a îmbolnăvirilor
profesionale, a securităţii personalului şi a aparatelor (instalaţiilor).
Datorită acestui lucru, se va acorda o atenţie deosebită următoarelor elemente:
- controlul frecvent al condiţiilor la locul de muncă;
- controlul dotării instalaţiilor şi al aparatelor cu dispozitive de tehnica securităţii muncii,
precum şi a personalului, cu echipament şi materiale de protecţie, înainte de începerea
lucrului;
- organizarea locului de muncă şi a activităţii respective;
- asigurarea disciplinei în muncă;
- nu se va lucra cu mâinile ude şi nu se vor atinge părţile aflate sub tensiune;
- nu se va efectua niciun fel de modificări asupra montajului, atâta timp cât acesta se află
sub tensiune;
- se vor utiliza echipamentul şi materialele de protecţie individuală;
- este strict interzisă orice modificare a destinaţiei aparatului sau a utilajului, dacă
acestea contravin normelor şi regulamentelor în vigoare.
Existenţa şi buna funcţionare a aparatelor de măsură şi control şi a dispozitivelor
de protecţie a muncii fac parte din buna organizare a locului de muncă. La fiecare loc de
muncă, vor fi afişate la loc vizibil instrucţiunile de protecţia muncii şi de lucru, însoţite
de schemele aparatelor şi ale utilajelor şi de instrucţiunile de folosire.
Coordonatorii locului de muncă sunt obligaţi să asigure organizarea
corespunzătoare a activităţii, la fiecare loc de muncă, în condiţii de securitate a
personalului şi a aparatelor, prin:
- verificarea bunei funcţionări a aparatelor şi a instalaţiilor, luând măsuri operative de
remediere a deficienţelor;
- verificarea modului în care se întreţin aparatele, instalaţiile şi legarea la pământ şi la
nul a celor care pot produce accidente prin electrocutare;
- instruirea corespunzătoare a personalului, verificarea cunoştinţelor acestora, menţinerea
strictă a ordinii şi disciplinei;
- repartizarea sarcinilor, îndrumarea şi controlul operaţiilor, asigurarea asistenţei tehnice
permanente;
- asigurarea iluminatului, a încălzirii şi a ventilaţiei în laborator.
Personalul desemnat poate îndeplini lucrările de verificare numai după ce şi-a
însuşit temeinic următoarele cunoştinţe:
- regulamentul de ordine interioară a unităţii;
- legislaţia de protecţie a muncii în vigoare, aferentă activităţii respective;
33
- normele de protecţie a muncii, generale, şi cele specifice locului de muncă;
- instrucţiunile de lucru, noţiunile de prim-ajutor.
Personalul nu va fi repartizat, respectiv, primit în laborator şi nu va fi pus să
lucreze, decât după ce i s-a făcut instructajul specific de protecţie a muncii care trebuie
finalizat prin verificarea însuşirii cunoştinţelor necesare, rezultatul consemnându-se în
fişa de instructaj. Pentru a completa măsurile tehnice, de protecţie colectivă, luate în
laboratorul de metrologie, este necesar să se utilizeze echipamentul şi materialele de
protecţie.
Distanţele de transport manual nu vor depăşi 60 m. înălţimea maximă la care se
pot ridica manual pe verticală sarcinile maxime admise este de 1,5 m. Personalul care nu
este în deplină capacitate de muncă sau care nu este echipat corespunzător, nu va fi
admis în laborator.
IV.2. Norme de prevenire şi stingere a incendiilor

Respectarea normelor P.S.I. este obligatorie pentru întreg personalul din instituţii,
întreprinderi, ateliere etc. Pentru aceasta, este necesar ca fiecare loc de muncă să fie
dotat cu aparatură de stins incendii, formată din: stingătoare de incendiu, furtune de
incendiu prevăzute cu ajutaje, rastele cu unelte P.S.I. (găleţi, lopeţi, târnăcoape).
Personalul de la locul respectiv de muncă este obligat să cunoască locul de amplasare al
aparaturii din dotare şi funcţionarea acesteia.
La fiecare loc de muncă, trebuie să fie afişat un plan de evacuare în caz de
incendiu. în planul de evacuare sunt stabilite atribuţiile personalului în caz de incendiu şi
schema de evacuare.
Pentru prevenirea incendiilor sunt interzise:
- blocarea căilor de acces;
- depozitarea de produse (materiale) inflamabile în locuri special neamenajate;
- improvizaţiile de natură electrică;
- folosirea materialelor P.S.I. în alte scopuri;
- utilizarea focului deschis în locuri neamenajate sau interzise;
- folosirea produselor petroliere pentru degresarea, spălar spălarea pieselor, aparatelor;
- fumatul în locuri neamenajate;
- executarea de lucrări de întreţinere, reparaţii etc. la instalaţiile electrice de către
personal neautorizat.
ATENŢIE !
Este interzisă spălarea mâinilor sau a pieselor cu benzină.
34
V. CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Am putea, deci, afirma ca fiecare mărime poate fi evaluata cu o anumita precizie.
Precizia unei măsurători depinde de:
a) instrumentul şi metoda folosite în efectuarea măsurătorilor;
b) variaţiile spaţiale sau temporale ale mărimii de măsurat;
c) numărul de măsurători efectuate.
Termenul de eroare, în contextul discutat, nu are sensul de greşeală, ci de
imposibilitatea de a afla valoarea exactă a unei mărimi. Există, de multe ori, o anume
confuzie privind întelesul şi diferenţa dintre noţiunile de exactitate şi de precizie.
Dicţionarul limbii române contemporane precizează că exactitatea reprezintă
“capacitatea de a fi exact”, iar adjectivul exact înseamnă “conform cu realitatea, cu
adevărul”. În ceea ce priveşte termenul de precizie, acesta înseamnă, conform aceluiaşi
dicţionar, “faptul de a fi precis; exactitate”. Cu alte cuvinte, cele doua cuvinte au acelaşi
înţeles! Aceeaşi confuzie poate fi semnalată şi în alte dicţionare.
În cercetarea ştiinţifică, cei doi termeni au, totuşi, înţelesuri diferite. Exactitatea
(accuracy în limba engleza) este o măsură a apropierii valorii numerice a rezultatului
faţă de valoarea adevărată; exactitatea este, deci, o măsură a corectitudinii unui rezultat.
Precizia unui experiment este măsura a cât de exact este determinat acel rezultat, fără o
referire la ceea ce reprezintă acel rezultat. Precizia unui experiment este, în acelaşi timp,
o măsură a reproductibilităţii rezultatului. Precizia absolută indică mărimea
incertitudinii rezultatului, în aceleaşi unităţi ca şi acesta. Metodele de prelucrare a
datelor experimentale urmăresc, pe de o parte, aflarea unei mărimi cât mai apropiate de
cea reala, iar pe de altă parte, găsirea unui interval de valori, în care să se găsească cu
siguranţa valoarea adevărată a mărimii măsurate. Noţiunile de bază în acest context sunt
acelea de eroare reală (definită ca diferenţa dintre valoarea măsurată şi cea reală),
eroare absolută (care este modulul diferenţei menţionate anterior) şi eroarea relativă.
Eroarea reala (şi cea absoluta) sunt exprimate în unităţile mărimii măsurate; eroarea
relativă, definită ca raportul dintre eroarea absolută şi valoarea adevărată a mărimii
măsurate, este o mărime adimensională.
35
VI. BIBLIOGRAFIE
1. Cociuba P. ş.a., Metrologie aplicată – Lucrări de laborator, Editura Economică

Preuniversitaria, Bucureşti, 2001
2. Milea A., - Cartea metrologului - Metrologie generală. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1985
3. Sturzu, A. - calitatea şi fiabilitatea produselor – Tehnica măsurărilor de
specialitate în construcţia de maşini, Editura Tehnică, 1993
4. Tănăsescu, M. - Măsurări Tehnice - Manual pentru clasa a X-a, Editura
Aramis, 2005
5. C. Gheţu, M. Gheorghe, A. Giurgiuveanu, Auxiliar Curricular Pentru Ciclul
Superior Al Liceului, Profilul: Tehnic, Specializarea: Tehnician Metrolog
36

Marimi Fizico-Chimice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Marimi Fizico-Chimice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Metode şi Mijloace pentru Măsurarea Mărimilor Fizico - Chimice

III. MĂSURAREA MĂRIMILOR FIZICO-CHIMICE FRECVENT UTILIZATE…………………….9

IV NORME DE TEHNICA SECURITĂŢII MUNCII ŞI DE PREVENIRE ŞI STINGERE A

II. MĂRIMI ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ

M – valoarea mărimii de măsurat;

II.2 Sistemul Internaţional de unităţi de măsura utilizate (SI)

Tabelul mărimilor fundamentale

Intensitatea Iv J candelă cd Candela este intensitatea

Exemple de unităţi SI derivate exprimate în funcţie de unităţi fundamentale

III. Măsurarea mărimilor fizico-chimice frecvent utilizate

III.1.3 Mijloace pentru măsurarea densităţii

III.1.4 Măsurarea densităţii în condiţii industriale

Principiul de funcţionare - se bazează pe

III.1.5 Măsurarea densităţii în condiţii de laborator

 Măsurarea densităţii cu hidrometrul (areometrul)

Părţi componente-este alcătuit dintr-un tub de sticlă gradat şi

 Măsurarea densităţii cu balanţa hidrostatică

Balanţa hidrostatică se foloseşte pentru determinarea

Metode de măsurare a densităţii

 Determinarea densităţii relative a unui lichid

 Determinarea densităţii relative a unui corp solid

 Măsurarea densităţii cu picnometrul

 Principiul de funcţionare – se bazează pe metoda cântăririi unui volum constant.

 Determinarea densităţii relative a unui

 Determinarea densităţii relative a unui solid (insolubil în lichidul utilizat)

III.2 Măsurarea masei

III.2.2 Unităţi de măsură pentru masă

Denumirea Valoarea Simbolul

III.2.3 Principiul de măsurare a maselor

III.2.4 Clasificarea mijloacelor de cântărit

Sunt aparate de cântărit utilizate pentru măsurători de

Balanţe semiautomate cu cadran

 aparate de cântarit utilizate pentru cântarirea comerciala a produselor alimentare.

Mijloace de cântărire electromecanice

 au dimensiuni mici, construcţii robuste, manipulare uşoară.

III.3 Măsurarea umidităţii

III.3.1. Noţiuni generale

III.3.2. Metode de determinare a umidităţii

III.3.3. Mijloace de determinare a umidităţii

Higrometrul (numit si umidometru) este un instrument care se utilizează pentru a

III.4 Masurarea vâscozităţii

III.4.1. Noţiuni generale

Vâscozitatea influenţează curgerea metalului lichid la turnarea acestuia in

III.4.2. Mijloace de determinare vâscozităţii

- vâscozimetre - vâscozimetre cu tub capilar

- vâscozimetre pentru măsurarea - vâscozimetre cu corp căzător

VÂSCOZIMETRU CU CORP ROTITOR

3 - cilindru imersat în lichidul 2

Lichidul 2 a cărui vâscozitate se măsoară, este introdus într-un recipient cilindric 1. Pe

III.5 Măsurarea acidităţii

III.5.1. Noţiuni generale

Noţiunea de pH a fost introdusa de Sorensen in anul 1909 sub denumirea de

aH+ reprezintă activitatea ionilor de H+și nu este similară cu concentraţia ionilor.

Activitatea reprezintă concentraţia efectivă a ionilor de hidrogen, şi este de fapt

III.5.2. Măsurarea pH-ului

 Determinarea pH-ului apelor naturale

Determinarea pH-ului cu hartia de pH

Principiul metodei: în proba de apă se introduce un

Determinarea pH-ului prin metoda potenţiometrică

Mod de lucru: Înainte de întrebuinţare electrodul trebuie

III.6 Măsurarea temperaturii

Temperatura este o mărime fizica fundamentală în Sistemul Internaţional

III.6.2. Mijloace pentru măsurarea mărimilor termice