ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

De Camil Petrescu

(tema și viziunea despre lume)

Camil Petrescu pledează pentru o estetică a autenticității, în studiile teoretice ,,De ce nu

avem roman?” (1927), ,,Noua structură și opera lui Marcel Proust” (1935) și în romanele
sale ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) și ,,Patul lui Procust” (1933).

Romanul modern de tip proustian promovat de Camil Petrescu impune un nou univers
epic, o altă perspectivă narativă și un nou tip de personaj, o conștiință lucidă, analitică,
intelectualul, inadaptatul superior. Înnoirea romanului românesc interbelic se produce prin
sincronizarea cu literatura universală, potrivit concepției lui Eugen Lovinescu. Printre mutațiile
aduse de modernism se numără intelectualizarea prozei, schimbarea mediului rural cu cel citadin
și dezvoltarea romanului de analiză.

Trăsăturile noului roman al secolului al XX-lea sunt substanțialitatea și autenticitatea.

Substanțialitatea este caracteristică romanului ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război”, deoarece narațiunea reflectă esența concretă a vieții, structurându-se pe o pasiune
(,,monografie a îndoielii”), iar personajele sunt exemplificări ale unor principii, niște conștiințe
individuale. Autenticitatea presupune reflectarea realității prin propria conștiință și are drept
marcă narațiunea la persoana I. Camil Petrescu formulează estetica autenticității în eseul ,,Noua
structură și opera lui Marcel Proust”: ,,Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot
povesti. (...) Orice aș face eu nu pot descrie decât propriile mele senzații, propriile mele imagini.
Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.”

Romanul interbelic de analiză, cultivat de Camil Petrescu, pune accent, prin utilizarea
unor tehnici ale analizei psihologice și a unei perspective narative subiective, pe descrierea
stărilor sufletești, a problemelor de conștiință sau chiar a zonelor obscure ale inconștientului.

Roman modern de analiză psihologică, redactat la persoana I, din perspectiva subiectivă a

protagonistului, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este o scriere în care arta
analizei câștigă unul din succesele ei cele mai mari.” (Tudor Vianu, ,,Arta prozatorilor români”)

Roman psihologic prin temă, conflict interior, protagonist (o conștiință problematizantă)

și prin utilizarea unor tehnici moderne ale analizei psihologice (introspecție, monolog interior,
fluxul conștiinței), romanul lui Camil Petrescu este apreciat de critica vremii. Este un roman
modern de tip subiectiv, deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul
prezent și subiectiv, fluxul conștiinței, memoria involuntară, narațiunea la persoana I, luciditatea,
anticalofilismul, dar și autenticitatea definită ca identificarea actului de creație cu realitatea vieții,
cu experiența nepervertită, cu trăirea febrilă.

Titlul romanului indică temele acestuia și poate fi considerat o metaforă a modului în

care timpul obiectiv și evenimentele exterioare sunt asimilate în prezentul conștiinței.
Termenul ,,noapte” exprimă trăirea în conștiință și anularea principiului cronologic,
deoarece ,,noaptea” retrăirii presupune dilatări și comprimări temporale, redând transformarea
conștiinței personajului – narator care prezintă lumea și pe sine în două momente esențiale ale
existenței sale: iubirea și războiul. Cuvintele ,,ultima” și ,,prima” sunt frontierele temporale ale
unor perioade existențiale diferite fundamental prin viziune și trăire, marcând momentele
profunde ale transformării sale. Noaptea conștiinței e legătura dintre cele două părți ale
romanului, dată de trăirea în conștiință, de timpul psihologic.

Romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal,
Ștefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Narațiunea
la persoana I, cu focalizare internă, perspectivă narativă subiectivă, presupune existența unui
narator implicat, autodiegetic. Unisciența personajului – narator, îl determină pe cititor să
cunoască celelalte personaje tot atât cât le știe și protagonistul. Situarea eului narator în centrul
povestirii conferă autenticitate romanului, iar faptele și personajele sunt prezentate ca
evenimente interioare, interpretate și analizate cu luciditate.

Ficțiunea romanului se construiește pornind de la o sursă autobiografică: jurnalul de front

al autorului din timpul Primului Război Mondial, însă personajul – narator este o instanță a
comunicării narative a cărei plăsmuire nu se confundă cu existența reală a autorului.

Textul narativ se compune din două părți precizate în titlu, care indică temele romanului
și, în același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist:
dragostea și războiul.

Romanul debutează printr-un artificiu compozițional: acțiunea primului capitol, ,,La

Piatra Craiului, în munte”, se petrece într-un timp obiectiv (prezentul frontului), iar întâmplările
celorlalte capitole ale părții I se petrec într-un timp subiectiv, al amintirilor (trecutul poveștii de
iubire). Chiar dacă este un roman modern, în incipit sunt fixate cu precizie realistă coordonatele
spațio-temporale: ,,În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt...”. Protagonistul, Ștefan
Gheorgidiu, este concentrat pe Valea Prahovei și se află în așteptarea intrării României în Primul
Război Mondial. La popota ofițerilor asistă la o discuție despre dragoste și fidelitate, pornind de
la un fapt divers citit în presă: un bărbat care își ucisese soția infidelă fusese achitat la tribunal.
Această discuție declanșează memoria involuntară a protagonistului, trezindu-i amintiri legate de
cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela.

Acțiunea romanului se petrece atât în mediul citadin (București, Câmpulung), cât și pe

front, însă timpul și spațiul sunt reunite într-un prezent al trăirilor și frământărilor interioare, în
confesiunea personajului – narator.
 Spre deosebire de romanele tradiționale în care conflictul se desfășura la nivel exterior
între diverse personaje, în romanul lui Camil Petrescu, conflictul este interior și se produce în
conștiința personajului – narator, Ștefan Gheorghidiu, care trăiește stări și sentimente
contradictorii în ceea ce o privește pe soția sa, Ela. Conflictul exterior evidențiază relația
personajului cu societatea, accentuând același orgoliu al respingerii și plasându-l în categoria
inadaptaților social.

Cel de-al doilea capitol, intitulat ,,Diagonalele unui testament”, concentrează intriga, dar
și retrospectiva iubirii dintre Ștefan și Ela. Tânărul, pe atunci student la Filosofie, se căsătorește
din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătușă. Iubirea bărbatului se naște
din admirație, din duioșie, dar mai ales din orgoliu pentru că era iubit de una dintre cele mai
frumoase studente. Astfel, iubirea protagonistului se naște dintr-o întâmplare și devine cu timpul
obișnuință, pentru a se transforma, în cele din urmă, într-o obsesie.

După căsătorie, cei doi trăiesc modest, dar sunt fericiți. Echilibrul tinerei familii este
tulburat de o moștenire pe care Gheorghdiu o primește la moartea unchiului său avar, Tache. Ela
se implică în discuțiile despre bani, lucru care personajului – narator îi displace profund. Mai
mult, spre deosebire de soțule ei, Ela este atrasă de viața mondenă, la care noul statut social îi
oferă acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei moment culminant
are loc cu ocazia excursiei de la Odobești, prilejuită de sărbătoarea Sfinților Consantin și Elena.
În timpul acestei excursii se pare că Ela îi acordă o atenție exagerată unui anume domn G, ,,vag
avocat” și dansator monden, care, după opinia personajului – narator, îi va deveni mai târziu
amant. Din acest moment, povestea de dragoste dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela se constituie
într-o adevărată monografie a îndoielii.

După excursia de la Odobești, relația începe să fie serios pusă la îndoială, mai ales de
către Ștefan. Căsnicia lor devine o succesiune de separări și împăcări. Pentru a se răzbuna pe Ela,
Gheorghidiu aduce acasă o prostituată, motiv pentru care soția îl părăsește. După o despărțire
temporară, soții se împacă, acest aspect fiind surprins în capitolul ,,Asta-i rochia albastră”.
Urmează o altă despărțire, într-o noapte de februarie, când Ștefan revine pe neașteptate acasă de
la Azuga, de unde era concentrat, și nu o găsește pe Ela, care își face apariția abia dimineața.
Femeia părăsește locuința, iar peste câteva zile, soțul îi scrie, propunându-i un divorț amiabil. De
această dată, împăcarea survine după ce Gheorghidiu descoperă un bilet rătăcit printre lucrurile
Elei, bilet prin care Anișoara, verișoara lui, o invita pe Ela să petreacă noaptea la ea, tocmai în
noaptea când el nu o găsise acasă.

Concentrat pe Valea Prahovei, unde așteaptă intrarea României în război, Gheorghidiu

primește o scrisoare de la Ela prin care aceasta îl cheamă urgent la Câmpulung, unde se mutase,
pentru a fi mai aproape de el. Soția vrea să îl convingă să treacă o sumă de bani pe numele ei
pentru a fi asigurată din punct de vedere financiar în cazul morții lui pe front. Aflând ce-și
dorește soția sa, Gheorghidiu e convins că aceasta plănuise divorțul, pentru a rămâne cu domnul
G., pe care Ștefan îl vede pe stradă, prin oraș. Protagonistul crede că Grigoriade nu se află
întâmplător în Câmpulung și că avenit acolo pentru a fi alături de Ela. Din cauza izbucnirii
războiului, Ștefan nu mai apucă să se convingă dacă soția îl înșală sau nu.

A doua experiență în planul cunoașterii existențiale o reprezintă războiul. Imaginea

acestuia e demitizată. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmășeală, dezordine.
Ordinele ofițerilor superiori sunt contradictorii, legăturile dintre unități sunt derizorii. Din cauza
informațiilor eronate, artileria română își fixează tunurile asupra propriilor batalioane. La
confruntarea cu inamicul se adaugă frigul și ploaia.

Operațiunile încep cu atacarea postului vamal maghiar. Ștefan Gheorghidiu și soldații din
unitatea lui pătrund în localitatea Bran, cuceresc măgura cu același nume, trec Oltul și se
îndreaptă spre Sibiu. Experiențele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului –
narator față de restul existenței sale. Capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează
absurdul războiului și tragismul confruntării cu moartea. Viața soldaților ține de hazard, iar
eroismul este înlocuit de spaima de moarte; omul mai păstrează doar instinctul de supraviețuire și
automatismul. Drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii.

Ultimul capitol, intitulat ,,Comunicat apocrif”, este ilustrativ pentru devenirea interioară a
protagonistului. Rănit și spitalizat, Gheorghidiu revine acasă, la București, dar se simte detașat
de tot ce îl legase de Ela. O privește cu indiferență și hotărăște să o părăsească: ,,I-am scris că îi
las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri. Adică
tot trecutul.” Prin renunțare la ,,trecut”, Gheorghidiu se eliberează de drama erotică.

Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susține autenticitatea limbajului. Astfel,
romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern, psihologic,
subiectiv, al experienței, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, narațiunea la
persoana I, timpul prezent și subiectiv, memoria afectivă, fluxul conștiinței, autenticitatea trăirii
și stilul anticalofil.

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

De Camil Petrescu

(construcția protagonistului)

Protagonistul romanului, Ștefan Gheorghidiu, este personajul – narator al evenimentelor

și personaj rotund prin complexitatea și profunzimea psihologică. El trăiește în două realități
temporale, cea a timpului obiectiv (prezentul frontului) și una a timpului subiectiv, psihologic (al
amintirilor), în care analizează drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt
consemnate în jurnalul de front, în care Gheorghidiu investighează cu luciditate atât experiența
subiectivă a iubirii, cât și cea obiectivă, trăită, a războiului.

Ștefan Gheorghidiu este o natură reflexivă, care analizează în jurnalul de front stările
interioare cu o conștiință unică și cu luciditate, fiind însetat de certitudini și adevăr. Prima
experiență de cunoaștere, iubirea, e trăită sub semnul incertitudinii și constituie un zbucium
permanent în căutarea adevărului. Protagonistul primește pe neașteptate o moștenire de la
unchiul Tache și, drept urmare, soția sa, Ela, se lasă în voia tentațiilor mondene, devenind din ce
în ce mai preocupată de lux, petreceri și escapade, fapt ce intră în totală contradicție cu viziunea
lui despre iubire, despre idealul său de feminitate.

Student la Filosofie, înzestrat intelectual, Ștefan trăiește în sfera ideilor, a cărților, o lume
în antiteză cu pragmatica realitate a unchiului Tache, a lui Nae Gheorghidiu și Tănase
Lumânăraru, cu care eroul nu are nicio legătură spirituală.

Fire pasională, puternic reflexivă, conștient de chinul său lăuntric, personajul – narator
adună progresiv semne ale neliniștii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale chinuitoare, pe care le
analizează minuțios. Viața lui devine în curând o tortură. Atracția pe care o exercită asupra Elei
luxul și societatea mondenă a Anișoarei macină încet, dar sigur, viața conjugală. Ștefan decide să
se despartă de soția sa, însă, întâlnindu-se întâmplător cu Ela, s-au simțit amândoi stânjeniți,
urmând împăcarea.

Conflictul interior al personajului – narator este de natură filosofică, el caută adevărul,

fiind un pasionat al certitudinilor absolute. Plimbarea la Odobești într-un grup mai mare
declanșează criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punând sub semnul îndoielii fidelitatea ei.
Faptele, gesturile, cuvintele Elei se reflectă în conștiința eroului care suferă la modul sublim
drama iubirii. Astfel, flirtul nevinovat al Elei cu domnul G se amplifică și capătă dimensiuni
catastrofale în conștiința eroului.

Gheorghidiu suferă nu numai din orgoliul rănit, ci mai ales faptul că se preface, afișând o
indiferență cu totul falsă, ascunzându-și frământările. Autoanalizându-și stările cu luciditatea
caracteristică intelectualului Gheorghidiu, acesta disecă fiecare reacție pe care o are și respinge
ideea geloziei. Personajul – narator speră să găsească în Ela idealul său de iubire și feminitate
către care aspiră cu toată ființa, ideal care s-a prăbușit dramatic și din cauza concepției sale
inflexibile.

Hipersensibil și orgolios, personajul își amplifică drama, pentru că el își exagerează

suferința ridicând-o la proporții cosmice, ține să-și verifice potențialul spiritual cu fiecare nouă
situație – limită, ceea ce semnifică nevoia eroului de absolut. Iubirea devine pentru Șttefan
autosugestie și opțiune. Nici în plan sentimental, nici în plan social el nu găsește un punct de
sprijin durabil și trăiește dureros drama omului singur, inflexibil moral, neputând să facă niciunul
din compromisurile cerute de societatea în care trăiește.
 Eroul trăiește în lumea ideilor pure, aspirând la dragostea absolută, căutând în
permanență certitudini care să-i confirme profunzimea sentimentului de iubire și, neputând afla
siguranța liniștitoare, se simte obosit și hotărăște să se despartă definitiv de Ela.

A doua experiență de viață fundamentală în planul cunoașterii existențiale este războiul,

frontul, o experiență trăită direct în care personajul se confundă cu naratorul și care constituie
punctul maxim al dramei intelectuale. Participarea la acest război tragic și absurd este dictată de
atracția protagonistului – narator către cunoașterea existențială în cât mai multe domenii ale
vieții, dorință pe care și-o exprimă prin monolog interior.

Notațiile protagonistului în jurnalul de campanie privind războiul se disting prin

autenticitate și luciditate, viața oamenilor fiind la cheremul hazardului. Gândindu-se la
suferințele care-l chinuiseră din cauza Elei, Gheorghidiu se simte detașat parcă de sine și de tot
ce a fost. Drama iubirii lui intră definitiv în umbră, experiența dramatică a frontului fiind
decisivă. Rănit și spitalizat, se întoarce acasă, la București, dar simte față de Ela o înstrăinare
definitivă și îi lasă ei ,,tot trecutul.”

Ștefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un învins, deoarece reușește să depășească

gelozia care amenința să-l dezumanizeze, se înalță deasupra societății dominate de interese
materiale, meschine, trăind o experiență morală superioară, aceea a dramei omenirii, silită să
îndure un război tragic și absurd.

În concepția lui George Călinescu, protagonistul este ,,un om cu un suflet clocotitor de

idei și pasiuni, un om inteligent, plin de subtilitate, de pătrundere psihologică și din acest
monolog nervos se desprinde o viață sufletească, un soi de simfonie intelectuală.”
 ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

De Camil Petrescu

(relația dintre două personaje)

Protagonistul romanului, Ștefan Gheorghidiu, trăiește drama intelectualului lucid, însetat

de absolutul sentimentului de iubire și dominat de incertitudini. Autointrospecția conștiinței și a
sufletului scot în evidență, prin monolog interior, zbuciumul interior al eroului, cauzat de
aspirația spre iubirea desăvârșită pentru femeia unică și predestinată, Ela. Naratorul-personaj
dezvăluie, la persoana I, propriile tulburări și tensiuni privitoare la idealul iubirii, către care
tânjește cu întreaga ființă.

Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în care
Gherghidiu se confesează și investighează cu luciditate atât experiența subiectivă a iubirii, cât și
cea obiectivă, trăită, a războiului. Protagonistul este o natură reflexivă, care își analizează în
amănunt, cu luciditate, stările interioare, cu o conștiință unică, însetat de certitudini și
adevăr: ,,Câtă luciditate atâta conștiință, câtă conștiință atâta pasiune și deci atâta dramă.” Prima
experiență de cunoaștere, iubirea, e trăită sub semnul incertitudinii și constituie un zbucium
permanent în căutarea adevărului: dacă Ela este sufletul pereche, femeia unică destinată numai
lui.

Fire pasională, puternic reflexivă și hipersensibilă, Ștefan Gheorhidiu adună progresiv

semne ale neliniștii, alee incertitudinii, ale îndoielilor chinuitoare privind atitudinea sentimentală
a Elei, dorind să afle dacă iubirea lor atinge absolutul. În căutarea certitudinii, Ștefan analizează
minuțios gesturile, privirea, inflexiunile vocii femeii sale, astfel încât viața lui devine curând ,,o
tortură”. Conflictul interior al protagonistului – narator este de natură filosofică, el caută cu
îndârjire adeevărul.

Personaj secundar, Ela întruchipează în roman idealul de dragoste și feminitate către care
aspiră cu toată ființa intelectualul Ștefan Gheorghidiu, care o analizează cu minuțiozitatea
spiritului său absolutizant. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul
iubirii, al cărui crez nu face compromisuri sentimentului, concepția sa fiind exprimată cu
hotărâre: ,,Cei care se iubesc au drept de viață și de moarte asupra celuilalt.” Eroina nu are nicio
șansă de a-și demonstra forța iubirii și nici nevinovăția, firea și comportamentul său fiind
conturate de naratorul subiectiv. Așadar, ea nu poate fi o individualitate distinctă, o personalitate
transparentă, deoarece imaginea ei depinde în permanență de bărbat.

Iubirea celor doi se născuse din orgoliul protagonistului, deoarece Ela era cea mai
frumoasă studentă de la Litere și asista cu stoicism alături de el la cursurile de filosofie din care
nu pricepea nimic, numai ca să fie cât mai mult timp împreună. Trăsăturile fizice sunt puține, dar
sugestive pentru frumusețea tinerei.

Cuplul este fericit în sărăcia sa, dar când Ștefan primește pe neașteptate o moștenire de la
unchiul Tache, Ela se lasă în voia tentațiilor mondene, devenind din ce în ce mai preocupată de
lux, petreceri și escapade, atitudine ce intră în totală contradicție cu viziunea lui despre iubire,
despre idealul său de feminitate. Influența Anișoarei asupra tinerei femei macină încet, dar sigur
viața conjugală și, bineînțeles, dragostea ce părea profundă și solidă.

Plimbarea la Odobești cu grupul monden al Anișoarei declanșează în orgoliosul Ștefan

criza de gelozie, de incertitudine a sentimentului de iubire, punând sub semnul îndoielii
fidelitatea soției. Faptele, atitudinea, cuvintele Elei se reflectă în conștiința eroului care suferă la
modul sublim drama iubirii. Micile incidente, gesturile fără importanță, privirile și flirtul
nevinovat cu domnul G capătă dimensiuni catastrofale în sufletul protagonistului. Această
situație exterioară îi declanșează un zbucium interior imens, reacții în planul conștiinței și stări
sufletești complexe față de soția sa.

Intransigentul Gheorghidiu suferă nu numai din orgoliul rănit de femeia iubită, ci mai
ales din cauză că încearcă să se prefacă, să-și ascundă amărăciunea și dezolarea. El afișează o
indiferență cu totul falsă, atitudine care-l face să se simtă caraghios.

Drama cuplului se amplifică atunci când, întorcându-se de la Azuga pe neașteptate,

Ștefan nu o găsește acasă pe Ela, nu are nicio informație despre ea și simte în suflet un pustiu
imens și o deznădejde crâncenă. Veselă și candidă, Ela sosește acasă dimineața, dar nu reușește
să-i dea nicio explicație, deoarece el este foarte nervos și o izgonește, fiind convins că femeia nu
îl iubise niciodată. Ela acceptă să divorțeze deși se consideră nevinovată și jignită de bănuielile
lui, fapt ce se va confirma atunci când Ștefan găsește din greșeală, printre cărți, un bilet de la
Anișoara, prin care o chema pe Ela să doarmă la ea. Fire dilematică, bărbatul interpretează totul
ca pe un plan pus la cale pentru a-i adormi bănuielile, apoi se îndoiește de motivul pentru care El
aer fi recurs la o astfel de strategie.

Cei doi se împacă atunci când Ștefan este concentrat pe front ca sublocotenent, iar Ela se
mută la Câmpulung, aproape de regimentul lui, de unde îi scrie aproape în fiecare zi. Egoistă și
impertinentă, femeia se arată îngrijorată pentru viitorul ei în cazul în care el ar muri în război, îi
amintește cu nerușinare că ea l-a iubit și atunci când era sărac, apoi îi pretinde să treacă pe
numele ei o parte din avere. Ștefan îl zărește în Câmpulung pe domnul G, nu se mai îndoiește că
acesta e amantul soției și se hotărăște să îi omoare pe amândoi, însă este luat de urgență la
regiment, așa că nu își duce la îndeplinire planul de răzbunare împotriva presupușilor amanți.

Trăind din plin umilințele războiului, oribila degradare umană, chinurile sfâșietoare și
amenințarea iminentă a morții, Gheorghidiu se hotărăște să rupă definitiv legătura conjugală.
Rănit și spitalizat, se întoarce la București și este primit de Ela cu amabilitate și cu o grijă
excesivă. El se simte însă înstrăinat definitiv și îi propune să se despartă. Își dă seama, cu
luciditate, că oricând ar fi putut găsi alta la fel. Intelectualului lucid, interiorizat și analitic, Ela i
se pare acum banală, nemaiavând nimic din idealul de femeie unică și predestinată lui.

Perspectiva modernistă a cuplului erotic se definește prin faptul că Ela nu apare ca

personalitate distinctă, cititorul percepând-o prin intermediul bărbatului în ipostaza de narator –
personaj, care însă nu-i acordă femeii nicio șansă de a se confesa ori dezvinovăți. Cititorul nu are
acces la opinia Elei privind dragostea lor și nu are cum să cunoască punctul de vedere al acesteia
în ceea ce privește profunzimea sentimentelor sau propria loialitate.