Ultima noapte de dragoste întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Prezintă într-un eseu de minimum 400 de cuvinte relația dintre două personaje.

În perioada interbelică, modernismul promovat de Eugen Lovinescu prin revista şi cenaclul

„Sburătorul” a dus la sincronizarea literaturii române cu literatura modernă, occidentală.
Modernizarea literaturii române nu se limitează doar la nivelul prozei, ci cuprinde deopotrivă poezia
şi dramaturgia. În acest context, romanele lui Camil Petrescu impun la noi proza de tip subiectiv.
Modelul este prezentat de Camil Petrescu în conferinţa „Noua structură şi opera lui Marcel Proust”.

Trăsăturile acestui roman (subiectiv, psihologic, al experienţei, modern, interbelic) constau

în: naraţiunea la persoana I, cu narator-protagonist, perspectiva narativă „odată cu firul narativ”,
tehnica narativă bazată pe fluxul memoriei involuntare, ambivalenţa timpului şi a spaţiului, finalul
deschis, construirea unui personaj cu ajutorul analizei psihologice şi al introspecţiei (analiza
psihologică pe care personajul şi-o aplică lui însuşi).

O caracteristică a prozei subiective moderne este bulversarea cronologiei narative, care

urmăreşte să aducă în prim-plan trăirile de la nivelul conştiinţei, ordonându-le în funcţie de fluxul
memoriei involuntare. Aceeaşi caracteristică se întâlneşte şi în romanul lui Camil Petrescu, Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război, unde naratorul-personaj este cel care ordonează
evenimentele în funcţie de memoria sa involuntară.

Incipitul romanului fixează coordonatele spaţio-temporale ale acţiunii: „În primăvara anului
1916…”, la Piatra Craiului. Coordonatele temporale sunt reperele în funcţie de care se ordonează
cronologic naraţiunea. Astfel, de la prezentul primului capitol, unde Gheorghidiu are o discuţie în
contradictoriu cu ceilalţi colegi pe tema fidelităţii femeii, naraţiunea se întoarce în trecut cu doi ani şi
jumătate. Acronia este declanşată de fluxul memoriei involuntare, căci provocat de discuţie, Ştefan
Gheorghidiu va rememora căsnicia sa cu Ela. Spre deosebire de romanele lui Marcel Proust, unde
întoarcerile în timp nu sunt ordonate în funcție de anumite evenimente, la Camil Petrescu cei doi ani
şi jumătate de căsătorie sunt ordonaţi cronologic. Astfel, al doilea capitol, „Diagonalele unui
testament” reprezintă începutul primei părţi a romanului, „Ultima noapte de dragoste”.

Proza de tip subiectiv se deosebeşte radical de cea obiectivă, prin perspectiva asupra
evenimentelor narate. Astfel, naratorul-personaj este vocea narativă unică prezentând
evenimentele şi întâmplările doar în măsura în care le-a trăit.

Personajul principal al romanului, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de

Camil Petrescu, este Ştefan Gheorghidiu. El este protagonistul şi naratorul unic, din perspectiva
căruia sunt aduse la cunoştinţa cititorului evenimentele narate. Naraţiunea de acest tip presupune
folosirea persoanei întâi, dar şi construirea unui personaj cu ajutorul analizei psihologice şi al
introspecţiei (analiza psihologică pe care personajul şi-o aplică lui însuşi).

Finalul romanului este deschis, căci conflictul interior al lui Gheorghidiu, aflat în competiţie
cu el însuşi, nu se încheie aici. El vine acasă într-o permisie, o revede pe soţia lui care îi pare o
străină, o femeie trupeşă, ridicolă şi îmbătrânită prematur. O scrisoare anonima, în care lui
Gheorghidiu i se spune că e înşelat, constituie un pretext pentru divorţ. Îi donează femeii o casă,
obiectele de valoare, bani, amintirile şi se mută la hotel.

Titlul este metaforic, sugerând starea de confuzie a personajului cu privire la scara valorilor
sale morale, care mereu se schimbă, distrugându-i mitul fericirii prin iubire sau mitul eroului pe
câmpul de luptă.

Conflictul este interior, în conștiința personajului narator, care trăiește stări și sentimente
contradictorii față de soția sa, Ela. Un conflict la fel de puternic este între personajul-narator și
societatea pe care o detestă, el rămâne mereu un inadaptat superior.

Inițial, cele două personaje sunt surprinse în vremea studenției: Ștefan Gheorghidiu este
student la Filosofie, Ela, soția sa, este studentă la Litere. Moștenirea unchiului Tache îi transformă,
aparent pe Ștefan, total pe Ela, în doi oameni „de lume”, doi burghezi.

Personajele, Ștefan Gheorghidiu și Ela, apar în aniteză. Portretul femeii este mai bine
conturat, căci el prinde forme prin amintirea bărbatului. Frumusețea Elei este la început
spiritualizată, „cu ochii ca două întrebări de cleștar”, apoi bărbatul îi surprinde trăsăturile de cocotă,
care îl pun într-o situație stânjenitoare, în fața colonelului care îl duce cu trăsura din Câmpulung
către unitate. Gheorghidiu face un protret în palimpsest Elei și în capitolul „Diagonalele unui
testament”, când este nevoit să admită că ea nu este așa cum a crezut-o, adică sufletul său pereche,
femeie unică, în exemplar unic, creată anume pentru el, ci are slăbiciuni vulgare, cum ar fi
slăciciunea pentru bani, fiind în stare să se certe cu neamurile lui Gheorghidiu pentru ca ei doi să
rămână cu cea mai mare parte din moștenirea unchilui Tache. Sub chipul unei madone, pe care
bărbatul o crezuse autentică, descoperea un chip străin și vulgar, care îl dezamăgește.

Portretul lui Ștefan Gheorghidiu se realizează prin autocaracterizare, considerându-se un ins

care analizează ceea ce se petrece în jurul său, fără a lua parte, fără a se implica în evenimentele din
preajma sa. Acest lucru se observă din faptul că prezintă fosta sa căsnicie analizând, nu suferind. Este
caracterizat direct de Ela: „Ești de o sensibilitate insuportabilă” și de una din prietenele sale, care îi
reproșează obiceiul său de a fi cusurgiu: „...ești dintre aceia care găsesc fire de păr în mâncare”.

Degradarea cuplului se evidențiază imediat ce soții pătrund în lumea mondenă, la invitațiile

Anișoarei, verișoara lui Ștefan.

O secvență semnificativă este excursia la Odobești, când bărbatul a crezut că va fi un prilej

pentru el și Ela să se amuze pe seama mediocrității celorlalți. De fapt, ceilalți s-au amuzat pe seama
lui Ștefan Gheoghidiu, a cărui nevastă a fost atrasă de la început de domnul G., vag avocat, cu care a
petrecut mai tot timpul. Au comandat clătite împreună, pentru a da de înțeles că formează un cuplu,
la masă Ela a gustat din mâncarea lui G., dând impresia intimității.

O altă secvență semnificativă se remarcă în ultimul capitol din partea întâi: ultima întâlnire a
soţilor, la Câmpulung, înainte ca el să plece pe front. Ela îi trimite lui Gheorghidiu o scrisoare, în care
îi spune că îi este dor de el și îi cere să se vadă. Adevăratul motiv al întâlnirii se lămurește abia la
gazdă. Ea dorește de la Gheorghidiu o suma mare de bani ca donaţie în cazul în care el ar muri pe
front. Rugămintea exprimată astfel îl dezamăgește pe bărbat, dar el face donaţia fără nicio implicaţie
sentimentală constatând doar că Ela începuse să îmbătrânească. Prin oraș îl zărește pe presupusul
amant al soției, domnul G., și face legătura între rugămintea nevestei și prezența amantului în
Câmpulung.

Dacă în romanul obiectiv, protagonistul este observat din exterior de către o conştiinţă
narativă omniscientă, în romanul modern, subiectiv protagonistul îşi relevă natura interioară într-un
mod mult mai dramatic, aducând în prim plan sentimentele şi trăirile interioare, problemele de
conştiinţă, frământările, conflictele nu doar cu sine, ci şi cu cei din jur.

De asemenea, se oferă o perspectivă asupra analizei psihologice folosite în literatură ca mod

de pătrundere în abisul interior al conştiinţei. Tema sinteză este cunoaşterea realizată prin doua
experienţe: dragostea şi războiul care sunt oferite, cu generozitate, cititorului