Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
-roman modern, de analiză psihologică, subiectiv, al experienței, proustian-
-1930-
Camil Petrescu se numără printre întemeietorii romanului românesc modern, având o
activitate literară vastă ce abordează genurile: liric, epic și dramatic. Prin operele sale
eseistice promovează ideea de înnoire a literaturii române și de sincronizare a acesteia cu
cea universală, conform principiilor promovate de teoreticianul modernismului românesc,
Eugen Lovinescu.
Coordonatele modernismului care stau la baza scrierilor camilpetresciene sunt : utilizarea
elementelor de analiză psihologică, prezentarea planului conștiinței personajelor,
perspectiva narativă subiectivă prin care este redată confesiunea la persoana I,
autenticitatea, lipsa cronologiei, apelarea la memoria involuntară, folosirea introspecției și a
anticalofilismului.
Publicat în 1930, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
modern de tip subiectiv, predominant analitic, de analiză psihologică și proustian. Este un
roman modern deoarece tematica este orientată spre interioritatea protagonistului; accentul
fiind pus pe trăirile interioare. Se remarcă, de asemenea, unicitatea perspectivei narative,
narațiunea la persoana I, precum și timpul prezent și subiectiv. Ca tehnici narative moderne,
observăm memoria involuntară (naratorul prezintă experiențele așa cum i le dictează
memoria) și monologul interior completat de paranteză (element aflat în strânsă legătură cu
memoria involuntară: „când povestesc o întâmplare îmi aduc aminte de o altă întâmplare!
Nu-i nimic, fac un soi de paranteză și povestesc toată întâmplarea”). Este un roman de
analiză psihologică pentru că universul fictiv se concentrează asupra evenimentelor din
planul conștiinței, conflictul principal este interior, interpretările evenimentelor, trăirilor sunt
mai importante decât întâmplările concrete, construcția subiectului nu mai respectă ordinea
cronologică, sunt preferate analiza și confesiunea.
Este un roman de tip proustian deoarece folosește tehnici moderne narative utilizate de
scriitorul Marcel Proust: memoria involuntară, analiza, introspecția, narațiunea la persoana I.
Titlul indică cele două părți ale romanului, iar substantivul „noapte” – ultima noapte,
respectiv întâia noapte – sugerează două etape din evoluția personajului principal.
Tema surprinde drama intelectualului lucid, însetat de dragoste absolută, dominat de
incertitudini care se salvează prin conștientizarea unei drame mai puternice, precum cea a
războiului.
Perspectiva narativă este homodiegetică (subiectivă), narațiunea se realizează la
persoana I, iar viziunea este auctorială (împreună cu). Naratorul este implicat, planul său se
identifică cu cel al personajului. Plasarea naratorului în mijlocul evenimentelor conferă
veridicitate textului.
Din punct de vedere compozițional, romanul este împărțit în două părți numite „cărți”:
„Ultima noapte de dragoste” cartea întâi și „întâia noapte de război” cartea a doua. Prima
carte prezintă drama iubirii și este o scriere pur ficțională, în vreme ce partea a doua
prezintă drama războiului care se bazează pe experiențele reale ale scriitorului, participant
la prima conflagrație mondială (Primul Război Mondial).
Incipitul conține un artificiu compozițional. Acțiunea primului capitol „La piatra craiului în
munte” este, de fapt, posterioară întâmplărilor relatate în celelalte capitole din prima carte. Îl
prezintă pe Ștefan ca sublocotenent într-un regiment de infanterie, făcând eforturi puternice
pentru obținerea unei permisii pentru a o putea revedea pe Ela, soția lui cu care tocmai se
împăcase. Drama interioară a protagonistului se declanșează în momentul discuției de la
popotă despre un articol dintr-un ziar care dezvăluie faptul că un bărbat din înalta societate
și-a ucis soția infidelă și a fost achitat. Ofițerii de la poptă se aprind în discuții pe tema
fidelității femeii, iar acest lucru declanșează o intervenție verbală violentă a lui Ștefan în
discuția lor, sugerându-le să vorbească desore ceva la care se pricep. Gheorghidiu își
mărturisește părerea despre iubire pe care o percepe „ca proces de autosugestie”,
considerând în același timp că „acei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul
asupra celuilalt”.
Problematica iubirii se arată pe măsură ce Ștefan rememorează etapele ei în relația cu
Ela. Prin procedeul memoriei involuntare, protagonistul își reamintește povestea lui de
iubire, aducând-o în prezent începând cu capitolul al doilea „Diagonalele unui testament”.
Faptele sunt înlănțuite din perspectiva subiectivă: „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o
colegă de la universitate și bănuiam că mă înșală. Din cauza asta, nu puteam să îmi dau
examenele la vreme”. Având o situație materială modestă, Ștefan Gheorghidiu, student la
filozofie se căsătorise cu Ela, o studentă la litere pe care o vedea ca pe o ființă perfectă:
„Una dintre cele mai frumoase studente”. Împreună cu aceasta duce la început o existență
romantică de tineri îndrăgostiți și săraci. Liniștea cuplului este tulburată de moștenirea
neașteptată pe care eroul o primește de la unchiul său Tache. Această moștenire generează
debutul crizei matrimoniale, pentru că soția pe care Ștefan ar fi vrut-o „mereu feminină
deasupra acelor discuții banale, poncife” se transformă într-o femeie emancipată care se
integrează perfect în lumea mondenă; afacerea începută la fabrică eșuează, iar Gheorghidiu
revine la vechea lui pasiune: filosofia, pe care Ela n-o înțelege. Sub influența Anișoarei, Ela
descoperă gustul banului, al mondanului și al distracțiilor, îndepărtându-se de vechii prieteni
și inevitabil de soțul ei. Tot în casa Anișoarei îl va cunoaște pe dl. G, care îi provoca
sentimente de gelozie lui Ștefan și îndoieli cu privire la fidelitatea soției. Excursia la Odobești
este prilejul perfect pentru ca Ștefen să-și observe atent soția. El remarcă atenția pe care
Ela i-o acordă dl. G: mănâncă din farfuria lui, stă lângă el la masă, dansează cu el, iar când
el nu se așează lângă ea „ochii ei sunt gata să plângă”. La întoarcerea de la Odobești,
Ștefan îi propune Elei să divorțeze, dar când își dă seama de situația degradantă în care au
ajuns, o caută pentru a se împăca. În ultimul capitol „Ultima noapte de dragoste”, bănuielile
bărbatului că femeia îl înșală se amplifică.
Cartea a II-a urmărește drama războiului, prezența armatei române în Transilvania
anexată atunci Imperiului Austro-Ungar, dar și retragerea dureroasă și plină de jertfe
omenești devin subteme ale operei. Conflictul protagonistului cu Ela pare acum ridicol,
drama războiului fiind mult mai puternică. Deși, se bazează pe jurnalul de campanie al
autorului, războiul ilustrează punctul de vedere al soldatului, drama interioară, nu scenele
eroice. Se descrie un front dezorganizat, dominat de haos, în care soldații merg spre ținte
necunoscute, unii mod de frică, iar alții încearcă cu disperare să scape de prăpăd. Groaza
războiului atinge punctul culminant în capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, un
capitol detaliat ce conferă autenticitate. Ștefan este rănit pe front și se întoarce laBucurești,
unde Ela îl primește extrem de grijulie. O scrisoare anonimă îi întărește bănuielile referitoare
la relația ei cu dl. G, dar constată cu surprindere că totul este indiferent și îi propune Elei să
se despartă. Îi dăruiește casele de la Constanța și tot ce este în casă, „adică tot trecutul!”
pentru că doar astfel se poate distanța de cele două drame.
Ștefan Gheorghidiu este naratorul-personaj al romanului, tipul intelectualului lucid și
analitic, un inadaptat, un pasionat al adevărului, al cunoașterii absolute care dorește să aibă
certitudini. Trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și războiul, prezentate prin
intermediul conștiinței. Este hipersensibil, iar prin drama iubirii ilustrează perspectivele pe
care le are orice intelectual complex în relație cu istoria și cu lumea obiectivă. Relația cu
femeia iubită trece de la iubire absolută la dezamăgire completă.
Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susține autenticitatea limbajului. Scriitorul
nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate. Personajul-narator comentează, de
exemplu, conversația ofițerilor: „Platitudini, poncife din cărți și formule curente”, evidențiind
astfel efectul fals al exprimării.
În concluzie, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern
de tip subiectiv, având drept caracteristici unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și
subiectiv, memoria afectivă, narațiunea la persoana I și autenticitatea trăirii.
 Caracterizarea personajului
-Ștefan Gheorghidiu-

*Introducere date despre operă (tema și viziunea despre lume)

Ștefan Gheorghidiu este protagonistul și personajul narator al romanului interbelic „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război”.
Conform afirmației criticului literar Ovid S. Crohmălniceanu, cu Ștefan Gheorghidiu, Camil
Petrescu introduce un nou tip de personaj în literatura română: întelectualul ca structură de
caracter (intelectualul lucid însetat de absolut).
Personajul se raportează la două planuri temporale: timpul cronologic în care Ștefan
povestește întâmplările de pe front și timpul psihologic în care rememorează drama iubirii.
Modul de a fi al protagonistului se reflectă în modul în care relatează: spirit analitic,
intelectual și critic, personajul-narator va produce o narațiune în care epicul se
subordonează analizei și interpretării.
Statutul social al lui Gheorgidiu suferă mai multe schimbări. Inițial, este prezentat ca
student la filizofie sărac , dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr căsătorit, are o
existență modestă, dar fericită. După primirea moștenirii de la unchiul Tache, este obligat să
pătrundă în cercurile selecte ale societății bucureștene și să se implice în afaceri. În a doua
parte a romanului, are statutul de sublocotenent în armata română ce răspunde de plutonul
9 ca vârf al avangardei.
 Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un puternic conflict
interior. Orice aspect al existenței este pus sub lupa analizei și raportat la un sistem
superior, absolutist, demonstrând astfel natura sa dilematică.
Moral, personajul este un apărător al principiilor de viață și al adevărului . Inadaptarea
vine din respingerea falsității și a meschinăriei. Transformarea sa este, de asemenea, de
ordin moral.
Student la filozofie, Ștefan Gheorghidiu este un intelectual care trăiește în lumea ideilor, a
cărților având impresia că s-a izolat de realitatea materială imediată. Însă tocmai realitatea
aceasta imediată produce destrămarea cuplului. Până în momentul în care Ștefan primește
moștenirea de la unchiul Tache, cuplul trăiește în condiții modeste, dar în armonie.
Primirea moștenirii generează criza matrimonială, mai ales că Ela cedează în fața
tentațiilor mondene, iar Gheorghidiu refuză din orgoliu să se implice în afaceri și nu face
nimic pentru a recâștiga prețuirea Elei.
Excursia de la Odobești declanșează ireversibil criza matrimonială. Natură / fire reflexivă
și hipersensibilă, personajul suferă pentru că are impresia că este înșelat. Mici incidente și
gesturi fără importanță, impreună cu privirile pe care le schimbă dl. G cu Ela, se amplifică în
conștiința protagonistului: „Toată suferința asta monstruoasă îmi venea din nimic”. Nevoia de
absolut îl determină să-și analizeze cu luciditate stările, să-și exagereze suferința, ridicând-o
la proporții cosmice: „Câtă luciditate, atâta conștiință – câtă conștiință, atâta pasiune și deci
atâta dramă”.
A doua experiență fundamentală, cea a confruntării directe cu moartea este o experiență
colectivă care îl obligă să se deschidă și să se raporteze la ceilalți. Deși ar fi putut să evite
participarea la război, profitând de avere, Ștefan se înrolează voluntar, din dorința de a trăi
această experiență ca un act moralmente necesar: „N-ar vrea să existe pe lume o
experiență definitivă […] de la care să lipsesc, mai exact să lipsească din întregul meu
sufletesc.”
Confruntat cu situații limită, protagonistul se autoanalizează lucid, înainte de a participa la
luptă: „Știu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâșia
trupul”.
Drama războiului lasă definitiv în urmă drama iubirii. Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se
întoarce acasă la București, dar se simte detașat de tot ce îl legase de Ela și o privește „cu
indiferența cu care privești un tablou”, hotărât să o părăsească.
Ca un judecător, își analizează nefericirea și gelozia, dar caracterizat de ipocrizie, nu are
curajul să le recunoască: „Niciodată n-am avut prilejul să fiu până la capăt nefericit”; „N-am
fost nicio secundă gelos, deși am suferit din cauza iubirii”. Recunoaște că este predispus la
introspecție: „Nopțile mi le petreceam în lungi insomnii”, se victimizează, transformând orice
întâmplare într-un dezastru fiindcă nu suporta să fie contrazis: „Pot transforma însă mici
incidente în adevărate catastrofe”. Este conștient de percepția eronată a celorlalți asupra
caracterului său: „Aveam o reputație de imnesă răutate […] mă deretau (considerau) lacom,
egoist, lipsit de caracter”.
O scenă în care își dezvăluie intrasigența este cea petrecută la popotă. Orgolios,
personajul își poartă suferința ca pe o medalie, limbajul pe care-l folosește este sfidător: „nu
cunoașteți nimic din psihologia dragostei […] discutați mai bine ceea ce vă pricepeți”. Este
caracterizat în mod direct de Ela care îi reproșează hipersensibilitatea „ești de o sensibilitate
imposibilă”. De asemenea, femeia îl consideră intolerant, pentru că nu acceptă compromisul:
„Așa e totdeauna, pune în toate o petimă […] dumneata ești dintre cei care fac mofturi
interminabile și la masă”.
Romanul este o analiză fină a dramei, intelectualului inadaptat care trăiește acut cele
două experiențe: iubirea și războiul. Drama războiului se naște din concepția pe care
Gheorghidiu o are despre acest sentiment: „El caută o iubire perfectă într-o lume imperfectă.
Iubirea văzută ca un proces se naște din orgoliu, devine o îndatorire, chiar o obișnuință și
apoi o necesitate. Această dramă este amplificată și de Ela.
Reprezentative pentru construcția personajului sunt următoarele elemente de structură și
compoziție ale textului narativ:
*titlul, tema, perspectiva narativă și desfășurarea acțiunii (tema și viziunea despre lume)
Tehnicile specifice analizei psihologice moderne sunt asociate în roman, autoanalizei
lucide, realizate de personajului narator asupra stărilor sufletești, reacțiilor, sentimentelor:
introspecția, monologul interior, memoria involuntară și fluxul conștiinței.
Așadar, Ștefan Gheorghidiu face parte din tipologia intelectualului însetat de absolut și
reprezintă un tip de personaj impus în literatura română de opera lui Camil Petrescu.
Inadaptat, superior, lucid și hipersensibil, protagonistul încearcă să recompună lumea în
funcție de aspirația sa de absolut.
 Relația dintre personaje
-Ela și Ștefan Gheorghidiu -

*Introducere (tema și viziunea despre lume), până la temă (inclusiv)

Personajele ce formează cuplul romanului sunt, după cum observă criticul Pompiliu
Constantinescu, două entități contradictorii:„ bărbatul reprezintă o conștiință intransigentă,
un fel de absolut moral aplicat, mai ales în iubire, femeia e un animal cochet, inferior
sufletește, o ispită a simțurilor și primejdie a echilibrului interior”.
Romanul de dragoste, încadrat de romanul de război, înregistrează evoluția unui cuplu.
Geloziile și trădările sunt multe dintre ele, rodul imaginației sau al orgoliului nesfârșit al lui
Ștefan Gheorghidiu.
Ela și Ștefan, „suflete de carne și mătase”, trăiseră o poveste de dragoste intensă, dar
sfârșită, într-un timp foarte scurt. Prinși într-un triunghi amoros alături de Grigoriade,
demonstrează superficialitatea sentimentelor care erau altă dată profunde.
Statutul lor social pare a fi piatra de încercare a relației. Ștefan este un tânăr intelectual,
studenta la filozofie, fiul unui publicist și profesor universitar apreciat, Corneliu Gheorghidiu.
De asemenea, este sărac, dar are rude foarte bogate și influente în societatea
bucureșteană, precum unchiul Tache sau deputatul Nae Gheorghidiu. Viața studențească a
lui Ștefan este înfrumusețată, după cum se exprimă chiar el: „un prilej continuu de uimire”,
de Ela. Urmează cu pasiune franceza și româna în cadrul aceleiași universități, praticipând
cu entuziasm la cursuri de filozofie și matematici superioare. „Cu ochii mari albaștrii, vii ca
niște întrebări de cleștar”, „cu trupul bălai” și „gura necontenit umedă și fragedă”, dar mai
ales cu „generozitatea” care i se citește pe chip”, Ela trece triumfătoare înaintea altor fete și
stârnește orgoliul celui care avea să-i devină curând soț: „Eram atât de pătimaș, iubit de una
dintre cele mai frumoase studente și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele
iubiri”.
 Odată îndrăgostiți, cei doi intră în lumea mondenă, prilej pentru Ela să-l cunoască pe
domnul G, dansator curtat de femei, „vag avocat, fugit”, „de prin cabaralele Parisului ca să
scape de război”. Curând, tânăra este acuzată de imoralitate, iar singurele dovezi ale soțului
sunt simple gesturi, tandrețuri minore și priviri cu subânțelesuri ieșite din propria sensibilitate
a protagonistului.
După o despărțire scurtă, ea se mută la Câmpulung, ca să fie mai aproape de linia
frontului, unde Ștefan trăiește ca sublocotenent. Venit într-o scurtă permisie, el n-o găsește
acasă și începe să fie tot mai suspicios. Debutul războiului îl aduce pe Ștefan pe un teritoriu
al conștiinței încă neexplorat, cel al intelectualului care își descoperă sentimente noi, ce îi
umplu sufletul, nu i-l golește ca gelozia de până atunci. Ela îi devine indiferentă, iar
despărțirea devine inevitabilă.
O scenă relevantă este cea care încheie romanul. Ștefan intră în Bucureștiul camuflat în
întuneric de teama bombardamentelor, iar noaptea din sufletul său rezonează cu cea de pe
Calea Victoriei. În contrast, casa lor este scăldată în lumina adevărului: Ela îi pare
dizgrațioasă și plictisitoare, „tot armamentul ei cuceritor e parcă demodat și nefolositor”.
Descoperind scrisoarea anonimă care îi e adresată, îi cere explicații, pentru că ulterior, cu
zâmbetul pe buze să-i zică: „Ascultă, fată dragă, ce-oi spune tu dacă ne-am despărți?”.
Detașat și lămurit asupra vieții sale interioare se imaginează ironizat de ceilalți, iar motivul
ironiei este „aia blondă de acolo, care e la fel ca altele”. Enumerația din final aruncă în
derizoriu, povestea sa de dragoste: „I-a dăruit încă o sumă ca aceea primită de la
Câmpulung, casele de la Constanța, obiecte de preț, cărți, lucruri personale, adică tot
trecutul”. Discursul său este al unul învingător.
În concluzie, cuplul de personaje Ela- Ștefan Gheorghidiu se destramă din cauza
nefericirii determinate de gelozie. Potrivit criticului Liviu Călin, cei doi „se zbat într-o pânză
de păianjen din care nu pot să scape, pentru a se regăsi în fața adevăratelor lor sentimente”.