Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Camil Petrescu pledează pentru o estetică a autenticității, în studiile teoretice (De ce nu avem
roman?, 1927); Noua structură și opera lui Marcel Proust, 1935) și în romanele sale (Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război, 1930; Patul lui Procust, 1933).
Romanul modern de tip proustian promovat de Camil Petrescu impune un nou univers epic, o altă
perspectivă narativă și un nou tip de personaj, o conștiință lucidă, analitică, intelectualul, inadaptatul
superior. Înnoirea romanului românesc interbelic se produce prin sincronizare cu filozofia și știința, dar și cu
literatura universală, potrivit concepției lui E. Lovinescu. Printre mutațiile aduse de modernism se numără
intelectualizarea prozei, schimbarea mediului rural cu cel citadin și dezvoltarea romanului de analiză.
Romanul interbelic de analiză, cultivat de Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton
Holban, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, pune accent, prin utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice și,
adesea, a unei perspective narative subiective, pe descrierea stărilor sufletești, a problemelor de conștiință
sau chiar a zonelor obscure ale inconștientului, în psihologia abisală.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modern de tip subiectiv, deoarece
are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, fluxul conștiinței,
memoria afectivă, narațiunea la persoana I, luciditatea (auto)analizei, anticalofilismul (respingere a cultivării
excesive a frumuseții stilului, calitate a stilului de a nu fi prea mult cizelat, în dauna conținutului), dar și
autenticitatea definită ca identificarea actului de creație cu realitatea vieții, cu trăirea febrilă.
Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan
Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și războiul.
Narațiunea la persoana întâi, cu focalizare exclusiv internă/ viziunea „împreună cu”, presupune
existența unui narator implicat (identitatea dintre planul naratorului și al personajului). Punctul de vedere
unic și subiectiv, al personajului-narator care mediază între cititor și celelalte personaje, îl determină pe
cititor să cunoască despre ele atât cât știe și personajul principal.
Ficțiunea romanescă se construiește pornind de la o sursă autobiografică: jurnalul de campanie al
autorului din timpul Primului Război Mondial, însă personajul-narator este o instanță a comunicării narative
a cărei plăsmuire nu se confundă cu existența reală a scriitorului.
Viziunea despre lume a scriitorului, transferată personajului-narator Ștefan Gheorghidiu, este
viziunea unui spirit reflexiv cu preocupări filozofice și literare, ceea ce dă naștere unei proze analitice de
factură subiectivă. Accentul cade pe factorul psihologic, pe înregistrarea și analiza ecoului pe care
evenimentele exterioare îl au în conștiința personajului, epicul fiind diminuat. Sursele filozofice ale acestei
perspective asupra lumii sunt fenomenologia lui Husserl și intuiționismul lui Bergson, iar romanul proustian
constituie modelul literar.
Textul narativ se compune din două părți precizate în titlu, care indică temele romanului și, în același
timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul. Dacă
prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, partea a
doua, construită sub forma jurnalului de campanie a lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, în
timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime ficțională, în timp ce a doua valorifică
jurnalul de campanie al autorului, articole și documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate textului.
Titlul indică temele acestuia și poate fi considerat o metaforă a timpului psihologic, a modului în care
timpul obiectiv și evenimentele exterioare sunt asimilate în prezentul conștiinței.
Substantivul noapte exprimă trăirea în conștiință și abolirea principiului cronologic, deoarece
noaptea retrăirii presupune dilatări și comprimări temporale, redând transformarea conștiinței personajului-
narator care prezintă lumea și pe sine în două esențiale ale existenței sale: iubirea și războiul.
 Cuvintele ultima și întâia sunt frontierele temporale ale unor epoci diferite fundamental prin viziune
și trăire, marcând momentele de accent ale transformării sale. Noaptea conștiinței e legătura dintre cele două
părți ale romanului dată de trăirea în conștiință, de timpul psihologic.
Romanul debutează printr-un artificiu compozițional: acțiunea primului capitol, La Piatra Craiului în
munte, este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărții I.
Chiar dacă este vorba despre un roman modern, în incipit sunt fixate cu precizie realistă coordonatele
spațio-temporale: În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem
parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între Bușteni și Predeal.
Protagonistul și, în același timp, naratorul întâmplărilor din roman, Ștefan Gheorghidiu, este
concentrat pe Valea Prahovei și aflat în așteptarea intrării României în Primul Război Mondial. La popota
ofițerilor el asistă la o discuție despre dragoste și fidelitate, pornind de la un fapt divers citit în presă: un
bărbat care și-a ucis soția infidelă fusese achitat la tribunal. Această discuție declanșează memoria afectivă a
protagonistului, trezindu-i amintiri legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela.
Dacă incipitul este construit în manieră realistă, cu detalii de timp și spațiu, finalul deschis lasă loc
interpretărilor multiple, așa cum se întâmplă în general în proza de analiză psihologică. Astfel, Gheorghidiu,
obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, se simte detașat de tot ceea ce îl legase de Ela,
hotărăște să o părăsească și să-i lase „tot trecutul”.
Romanul este alcătuit din două părți și din treisprezece capitole cu titluri sugestive.
Acțiunea romanului se petrece atât în mediul citadin (București, Câmpulung), cât și pe front, și
cuprinde evenimente trăite de protagonist cu aproximativ doi ani și jumătate înainte de 1916, anul intrării
României în război, cât și din timpul desfășurării acestuia. Însă timpul și spațiul sunt reunite într-un prezent
al trăirilor și frământărilor interioare, în confesiunea personajului-narator.
În romanul lui Camil Petrescu, conflictul este interior și se produce în conștiința personajului-narator,
Ștefan Gheorghidiu, care trăiește stări și sentimente contradictorii în ceea ce o privește pe soția sa, Ela.
Acest conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare.
Conflictul exterior pune în evidență relația personajului cu societatea, accentuând același orgoliu al
respingerii și plasându-l în categoria inadaptaților social.
Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală este fraza
prin care debutează abrupt (concentrează intriga) cel de-al doilea capitol, Diagonalele unui testament, dar și
retrospectiva iubirii dintre Gheorghidiu și Ela. Tânărul, pe atunci student la Filozofie, se căsătorește din
dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătușă. Iubirea bărbatului se naște din admirație, din
duioșie.
După căsătorie, cei doi trăiesc modest, dar sunt fericiți. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o
moștenire pe care Gheorghidiu o primește la moartea unchiului său avar, Tache. Ela se implică în discuțiile
despre bani, lucru care lui Gheorghidiu îi displace profund. Mai mult, spre deosebire de soțul său, Ela este
atrasă de viața mondenă, la care noul statut social al familiei îi oferă acces. Cuplul evoluează spre o
inevitabilă criză matrimonială, al cărei moment culminant are loc cu ocazia excursiei la Odobești, prilejuită
de sărbătoarea Sfinților Constantin și Elena. În timpul acestei excursii se pare că Ela îi acordă o atenție
exagerată unui anume domn G., „vag avocat” și dansator monden, care, după opinia personajului-narator, îi
va deveni mai târziu amant. Din acest moment, povestea de dragoste dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela se
constituie într-o adevărată „monografie a îndoielii”.
După excursia de la Odobești, legătura, ce părea până atunci indestructibilă, începe să fie serios pusă
la îndoială, mai ales de către Ștefan. Relația lor devine o succesiune de separări și împăcări. După o
despărțire temporară, soții se împacă. Urmează o altă despărțire, într-o noapte de februarie, când Ștefan
revine pe neașteptate acasă de la Azuga, de unde era concentrat, și nu o găsește pe Ela, care își face apariția
abia dimineața. Femeia părăsește locuința, iar peste câteva zile, soțul îi scrie, propunându-i un divorț
amiabil. De această dată împăcarea survine, după ce Gheorghidiu descoperă un bilet rătăcit printre lucrurile
Elei, bilet prin care Anișoara, verișoara lui, o invita pe Ela să petreacă noaptea la ea, tocmai în seara în care
el nu o găsise acasă.
Concentrat pe Valea Prahovei, unde așteaptă intrarea României în război, Gheorghidiu primește o
scrisoare de la Ela prin care aceasta îl cheamă urgent la Câmpulung, unde se mutase, pentru a fi mai aproape
de el. soția vrea să-l convingă să treacă o sumă pe numele ei pentru a fi asigurată din punct de vedere
financiar în cazul morții lui pe front. Aflând ce-și dorește soția sa, Gheorghidiu este convins că aceasta
plănuise divorțul, pentru a rămâne cu domnul G., pe care Ștefan îl întâlnește pe stradă în oraș. Protagonistul
crede că domnul G. nu se află întâmplător la Câmpulung și că a venit acolo pentru a fi alături de Ela. Din
cauza izbucnirii războiului, Ștefan nu mai apucă să verifice dacă soția îl înșela sau nu.
A doua experiență în planul cunoașterii existențiale o reprezintă războiul, iar Absolutul morții
eclipsează absolutul iubirii (Dumitru Micu).
Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmășeală, dezordine. Ordinele ofițerilor
superiori sunt contradictorii, legăturile dintre unități sunt aleatorii. Din cauza informațiilor eronate, artileria
română își fixează tunurile asupra propriilor batalioane. La confruntarea cu inamicul se adaugă frigul și
ploaia.
Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează absurdul războiului și tragismul
confruntării cu moartea. Viața combatanților ține de hazard, iar eroismul este înlocuit de spaima de moarte;
omul mai păstrează doar instinctul de supraviețuire și automatismul: Nu mai e nimic omenesc în noi.
Ultimul capitol Comunicat apocrif este ilustrativ pentru devenirea interioară a protagonistului. Titlul
acestui capitol poate fi interpretat în dublu sens: pe de o parte, se referă la comunicatele contradictorii care
sosesc de pe front, iar, pe de altă parte, titlul trimite la scrisoarea anonimă pe care o primește protagonistul la
întoarcerea din război și în care i se dezvăluie că soția îl înșela. Ștefan nu mai verifică însă autenticitatea
acestei scrisori, pentru că obosise să se mai îndoiască și să mai caute certitudini.
Rănit și spitalizat, Gheorghidiu revine acasă, la București, dar se simte detașat de tot ce îl legase de
Ela. O privește cu indiferența cu care privești un tablou și hotărăște să o părăsească. Prin renunțarea la
trecut, adică atât la timpul trăit, cât și la cel rememorat, Gheorghidiu se eliberează de drama erotică.
Finalul nu rezolvă însă misterul cărții, iar, după terminarea romanului, în mintea cititorului continuă
să planeze aceeași întrebare, ca și pe parcursul lecturii acestuia: Și-a înșelat sau nu Ela soțul? Cum sfârșitul
lasă loc interpretărilor multiple, iar destinul de combatant al protagonistului nu este încheiat (se află la
București într-o permisie), se poate considera că romanul are un final deschis.