Camil Petrescu a fost un mare si cunoscut poet,

prozator și dramaturg interbelic modernist, creator
al romanului subiectiv în literatura română,
adept al sincronismului lovinescian. Acesta
preia tehnica memoriei involuntare de la
scriitorul francez Marcel Proust.
   Romanul este publicat în anul 1930, într-o
perioadă de efervescență culturală, când în
literatura româna se manifestă două mari curente
literare: Modernismul, promovat de criticul E.
Lovinescu în revista și la cenaclul "Sburătorul" și
Tradiționalismul manifestat în jurul revistei
"Gândirea" a lui Nichifor Crainic. Romanul se
încadrează în Modernism prin autenticitate,
substanțialitate, timp subiectiv, tehnica jurnalului,
noul tip personaj și stilul anticalofil.
↑Înapoi la cuprins

 
I. TRĂSĂTURI CURENT
         Autenticitatea derivă din folosirea persoanei
I, conform concepției autorului: "Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana I". Romanul nu mai este
un act de invenție, ci de cunoaștere și
autocunoaștere, căci teatrul acțiunii se mută din
planul exterior al faptelor către cel interior al
conștiinței, opera având astfel aspectul unei
confesiuni. Eroul, Ștefan Gheorghidiu, analizează
reacțiile și cuvintele celorlalți, dar și propriile trăiri,
ilustrând tipul intelectualului superior.
       Timpul nu mai este cronologic, ci
evenimentele sunt analizate în funcție
de memoria afectivă. Naratorul folosește analiza
și autoanaliza pentru a înțelege lumea și pentru a
se elibera de trecut. În capitolul I, „La Piatra
Craiului, în munte”, în primăvara anului 1916, eroul
se află pe front ca tânăr sublocotenent. Capitolele
2-5 reprezintă retrospectiva celor doi ani și
jumătate de căsătorie (1914-1916), iar în ultimul
capitol se revine în 1916, când eroul pleacă la
Câmpulung în permisie, chemat acolo de soția sa,
Ela. Cartea a II-a are la bază jurnalul de front al
autorului din Primul Război Mondial ,, împrumutat
cu amănunte cu tot eroului,,.
      Tema o reprezintă condiția intelectualului
superior ce trăiește două experiențe: iubirea și
războiul. El crede în dragostea absolută, dar
realitatea nu permite atingerea acestui absolut.
Eroul înțelege că drama colectivă a confruntării cu
moartea în război este superioară dramei
individuale.
↑Înapoi la cuprins

II. SCENE TEMĂ 

         O prima scenă ilustrativă pentru tema este
discuția de la popotă ce conturează noul tip de
personaj și reprezintă stimulul exterior al memoriei
involuntare. Se discută despre o știre conform
căreia un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost
achitat. Ofițerii emit păreri diferite, iar Ștefan
Gheorghidiu așteaptă "cu suflet de slugă" un
moment prielnic să ceară permisie. Refuzat, îi
jignește pe superiori ("discutați mai bine ce vă
pricepeți") și astfel își demască inadaptarea, dar și
suferința interioară determinată de o dramă a
geloziei. Pentru el "O iubire mare e mai curând un
proces de autosugestie" și crede că "cei ce se
iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra
celuilalt".
         A două scenă reflectă punctul culminant al
suferinței din dragoste, căci eroul bănuiește că Ela
îl înșală cu domnul G. Ei pleacă la Odobești într-
un grup mare, dar drumul și cele trei zile petrecute
acolo devin un prilej de nesfârșită suferință. Ștefan
analizează cu luciditate fiecare gest al Elei și îi
conferă proporții catastrofale neputând suporta
atenția pe care soția sa o acordă celuilalt. Ela face
lucruri pe care Ștefan credea că ea le face doar
pentru el. Întorși la București, ei se despart o
vreme, apoi se împacă, iar personajul pleacă pe
front voluntar, dezamăgit de atitudinea soției. El
afirmă "n-am fost niciodată gelos, deși am suferit
din cauza iubirii" și trăiește nu doar o dramă a
iubirii, ci și una a cunoașterii, acceptând cu durere
faptul că nu există iubire absolută. În final cei doi
se despart definitiv, nu pentru că are dovada
trădării, ci pentru că nu o mai iubește.
↑Înapoi la cuprins

III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ

         Un prim element de compoziție este
titlul deoarece el anticipează cele două teme ale
romanului numit inițial "Proces-verbal de dragoste
și război", titlu ce sugerează intenția autorului de a
nota cu mare precizie faptele și trăirile în
defavoarea laturii artistice (stil anticalofil). Titlul
următor surprinde și ideea incertitudinii eroului
exprimate prin repetiția cuvântului "noapte", dar și
faptul că o experiență este depășită cu ajutorul
celei de a doua. Războiul și iubirea sunt trăite la
modul absolut; înțelegerea faptului că nu există o
iubire perfectă atrage după sine o prăbușire
sufletească a personajului. Războiul îl vindecă
sufletește, căci devine conștient că drama
colectivă este superioară celei individuale.
       Un al doilea element este
perspectiva subiectivă, ,,împreună cu”, faptele
fiind relatate la persoană I de către un narator
intradiegetic, actorial, implicat în acțiune ca
personaj. Focalizarea este internă și ilustrează
unicitatea perspectivei. Ștefan Gheorghidiu,
personajul narator, un alter ego al autorului,
filtrează realitatea prin propria conștiință în
căutarea unor certitudini și manifestă ironie la
adresa societății burgheze. El este, așa cum
afirma G. Călinescu ,,un filozof într-o lume de
neștiutori de carte care îl păcălesc și îi fură o parte
din avere”, ,,un inadaptat superior, hipersensibil și
orgolios, aflat în căutarea absolutului”.
       În concluzie, tema și viziunea sunt redate din
perspectiva intelectualului superior, un analist lucid
al realității ce consideră că "luciditatea nu omoară
voluptatea, ci o sporește". Naratorul utilizează
tehnici de analiză psihologică precum fluxul
conștiinței, introspecția, monologul interior, tehnici
moderne ce conferă autenticitate romanului.