INTRODUCERE

Camil Petrescu a fost un mare si cunoscut poet, prozator și dramaturg interbelic modernist, creator
al romanului subiectiv în literatura română, adept al sincronismului lovinescian. Acesta preia tehnica
memoriei involuntare de la scriitorul francez Marcel Proust.

Romanul este publicat în anul 1930, într-o perioadă de efervescență culturală, când în literatura
româna se manifestă două mari curente literare: Modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu în
revista și la cenaclul "Sburătorul" și Tradiționalismul manifestat în jurul revistei "Gândirea" a lui
Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în Modernism prin autenticitate, substanțialitate, timp
subiectiv, tehnica jurnalului, noul tip personaj și stilul anticalofil.

I. TRĂSĂTURI CURENT

Autenticitatea derivă din folosirea persoanei I, conform concepției autorului: "Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana I". Romanul nu mai este un act de invenție, ci de cunoaștere și
autocunoaștere, căci teatrul acțiunii se mută din planul exterior al faptelor către cel interior al
conștiinței, opera având astfel aspectul unei confesiuni. Eroul, Ștefan Gheorghidiu, analizează
reacțiile și cuvintele celorlalți, dar și propriile trăiri, ilustrând tipul intelectualului superior.

Timpul nu mai este cronologic, ci evenimentele sunt analizate în funcție de memoria afectivă.
Naratorul folosește analiza și autoanaliza pentru a înțelege lumea și pentru a se elibera de trecut. În
capitolul I, „La Piatra Craiului, în munte”, în primăvara anului 1916, eroul se află pe front ca tânăr
sublocotenent. Capitolele 2-5 reprezintă retrospectiva celor doi ani și jumătate de căsătorie (1914-
1916), iar în ultimul capitol se revine în 1916, când eroul pleacă la Câmpulung în permisie, chemat
acolo de soția sa, Ela. Cartea a II-a are la bază jurnalul de front al autorului din Primul Război
Mondial ,, împrumutat cu amănunte cu tot eroului,,.

Tema o reprezintă condiția intelectualului superior ce trăiește două experiențe: iubirea și războiul.
El crede în dragostea absolută, dar realitatea nu permite atingerea acestui absolut. Eroul înțelege că
drama colectivă a confruntării cu moartea în război este superioară dramei individuale.

II. SCENE TEMĂ

O prima scenă ilustrativă pentru tema este discuția de la popotă ce conturează noul tip de
personaj și reprezintă stimulul exterior al memoriei involuntare. Se discută despre o știre conform
căreia un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost achitat. Ofițerii emit păreri diferite, iar Ștefan
Gheorghidiu așteaptă "cu suflet de slugă" un moment prielnic să ceară permisie. Refuzat, îi jignește
pe superiori ("discutați mai bine ce vă pricepeți") și astfel își demască inadaptarea, dar și suferința
interioară determinată de o dramă a geloziei. Pentru el "O iubire mare e mai curând un proces de
autosugestie" și crede că "cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt".

A două scenă reflectă punctul culminant al suferinței din dragoste, căci eroul bănuiește că Ela îl
înșală cu domnul G. Ei pleacă la Odobești într-un grup mare, dar drumul și cele trei zile petrecute
acolo devin un prilej de nesfârșită suferință. Ștefan analizează cu luciditate fiecare gest al Elei și îi
conferă proporții catastrofale neputând suporta atenția pe care soția sa o acordă celuilalt. Ela face
lucruri pe care Ștefan credea că ea le face doar pentru el. Întorși la București, ei se despart o vreme,
apoi se împacă, iar personajul pleacă pe front voluntar, dezamăgit de atitudinea soției. El afirmă "n-
am fost niciodată gelos, deși am suferit din cauza iubirii" și trăiește nu doar o dramă a iubirii, ci și una
a cunoașterii, acceptând cu durere faptul că nu există iubire absolută. În final cei doi se despart
definitiv, nu pentru că are do…