Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Camil Petrescu este unul dintre cei mai originali scriitori ai perioadei interbelice, creatorul
dramei de idei şi al romanului modern şi subiectiv. Eugen Lovinescu, promotorul direcţiei moderniste
în literatura română, afirma „el e un caz unic al literaturii prin acuitatea analizei şi abilitatea
inteligentă a tehnicii psihologice”.

Opera este diversificată: debutează cu poezie (volumul Versuri. Ideea. Ciclul morţii) în care se
caracterizează inspirat:

„Eu sunt dintre acei

Cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric
Căci am văzut Idei.”

Scrie apoi drame (Suflete tari, Jocul ielelor), romane psihologice (Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război (1930), Patul lui Procust), precum şi texte reflexive reunite în volumul Teze şi
antiteze. În aceasta din urmă îşi dezvăluie formula estetică, poziţionându-se într-o polemică cu
George Călinescu, care credea: „Noi vom putea fi tolstoieni sau balzacieni, adică scriitori preocupaţi
de mersul lumii şi de forma exterioară a lucrurilor. Tipul firesc de roman românesc rămâne
deocamdată acela obiectiv.”

În contradicţie cu concepţia călinesciană, Camil Petrescu îşi impune teoria romanului modern,
inspirat din Marcel Proust şi structurat pe principii clare, formulate în eseul Noua structură şi operă a
lui Marcel Proust:

1) Subiectivitatea: „Din mine însumi eu nu pot ieşi. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.”

2) Autenticitatea: „Între a face frumos şi a spune adevărul, creatorul de viaţă nu poate alege:
el este obligat să spună adevărul.”

3) Substanţialitatea – obţinută prin „aglomerarea de fapte trăite, de psihologie”

4) Fluxul memoriei involuntare, care generează discontinuităţi temporale, spaţiul şi timpul

fiind, ca la Husserl, date secunde ale conştiinţei. În consecinţă, criteriul cronologic nu se mai
respectă, iar romanul „va trebui să conţină lanţul amintirilor mele interioare spontan, nedirijat”.

5) Anticalofilism: „Fac toate eforturile pentru a mă exprima sec, ca într-un proces-verbal”.

Curentul literar este realismul, mișcare literară apărută în a doua jumătate a secolului XIX,
având ca reprezentanţi în literaturile străine pe H. de Balzac, Gustave Flaubert, Ch. Dickens, Lev
Tolstoi, F. M. Dostoievski şi în literatura română pe Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, M.
Sadoveanu şi Marin Preda, iar ca principii verosimilitatea, preocuparea pentru social, personaje
tipice în împrejurări tipice, latura critică, stilul sobru şi impersonal. Romanul nu respectă
obiectivitatea.

1
 Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care se
desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine
individualizată și al căror destin este determinat de trăsături, de caracter și întâmplările ce constituie
subiectul operei.

Tema este una recurentă în literatura română, aceea a legăturii dintre planul exterior al
războiului şi planul interior al iubirii.

Titlul iniţial a fost „Proces verbal de dragoste şi de război”, iar prin inserarea cuvântului
„noapte” i se induce cititorului un aspect anticipativ al „întunecării” personajului.

Romanul începe în 1916, la Piatra-Craiului, soldaţii discută despre achitarea unui bărbat care
şi-a ucis soţia adulteră, scoţând astfel trei concepţii asupra iubirii. Căpitanul Dimiu priveşte dragostea
tradiţionalist, spunând că „cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”, iar
căpitanul Floroiu admiră libertatea într-o relaţie. Sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu îi jigneşte,
profesând o viziune idealistă şi intransigentă asupra iubirii. Astfel i se activează memoria afectivă,
conform exemplului madlenei din opera lui Proust.

Fiind un student la filozofie sărac, se căsătoreşte din dragoste cu Ela, una dintre cele mai
frumoase fete din universitate, blondă cu ochii albaştri, deşi relaţia lor începe mai mult din satisfacţia
pe care i-o dă lui Ştefan afecţiunea ei: „eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase
studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”, subliniind prin sentimentele
sale vorbele pe care le adresase căpitanilor: „iubeşti întâi din milă”. Stabilitatea mariajului este dată
peste cap atunci când moare unchiul Tache şi îi lasă prin testament lui Ştefan o moştenire mai mare
decât celorlalţi nepoţi (capitolul doi, „Diagonalele unui testament” având motive balzaciene), iar Nae
Gheorghidiu atacă testamentul, legându-se de un neînsemnat „anume”. Dezgustat, Ştefan renunţă la
o bună parte din moştenire, deşi ar fi câştigat procesul, spre dezamăgirea soţiei lui. Astfel, se ceartă
cu familia sa şi este îndemnat să cumpere o fabrică de aramă, dar fiindcă primul cumpărător este
Tănase Vasilescu Lumânăraru, Nae îl trage pe sfoară pe acesta, punându-l în poziţia de director
tehnic, iar Ştefan conduce biroul comercial. Fabrica dă faliment.

Gheorghidiu vede în Ela „o schimbare rapidă ca topirea zăpezii albe pe câmp”, cei doi
bucurându-se de delicatese şi de anturaje mondene. Femeia încearcă să îi schimbe garderoba soţului
ei, dar acesta consideră gestul unul ce nu îi denotă intelectualitatea. De Sfinţii Constantin şi Elena,
cei doi soţi şi un dansator pe nume Grigoriade (de asemenea un „vag avocat”) merg la nişte prieteni
comuni la Odobeşti. Ştefan remarcă multiple familiarităţi ale soţiei sale cu Grigoriade, astfel încât
devine gelos. Îi propune soţiei lui să se despartă, şi nu îşi mai vorbesc o săptămână. La o altă masă
festivă, o femeie încearcă să îl seducă pe bărbat, iar Ela îi spune că ea nu a flirtat cu Grigoriade aşa
cum face el cu acea femeie. Geloasă, stă în braţele dansatorului, iar Ştefan aduce o femeie străină în
patul conjugal, chiar dacă Ela îi surprinde stând împreună. Cum bărbatul crede că Ela urmăreşte
„desființarea lui ca personalitate”, dar şi contemplând: „Prezența femeii îmi era indispensabilă, ca
morfina unui detracat”, cei doi se despart. Se întâlnesc după o vreme în faţa unui chioşc de ziare.
Peste o lună, se împacă şi merg împreună la Constanţa. Peste tot încep să se audă discuţii despre
implicarea României în război. Urmează o perioadă în care cei doi se despart şi se întâlnesc
întâmplător pe stradă şi pe la prieteni, timp în care Ela se şi îmbolnăveşte, dar se însănătoşeşte în
mai puţin de o lună.

2
 Revenind în prezent, Gheorghidiu îl roagă pe căpitan să îi dea permisie la Câmpulung pentru
două zile, la stăruinţele Elei. Acesta îl refuză de mai multe ori, dar îl lasă în final să plece, cu condiţia
să aibă grijă să nu fie văzut de alţi superiori şi să ia un camarad care ştie bine locurile cu el. Odată
reunit cu Ela, cei doi petrec câteva ore împreună, iar ea cere să îi „doneze” nişte bani, fapt care îl
scoate din sărite pe Ştefan şi îl face să îşi imagineze o multitudine de scenarii. Hotărât să afle dacă
chiar este înşelat cu Grigoriade, el se cazează la un hotel şi aşteaptă să se însereze, însă este găsit de
un locotenent-colonel şi obligat să se întoarcă la Dâmbovicioara, aşa că o revede scurt pe Ela şi
pleacă. Ajuns la Dâmbovicioara, soldaţii sunt înştiinţaţi că începe războiul.

Partea a doua a fost interpretată variat de critica literară: Şerban Cioculescu crede că sunt de
fapt două romane total diferite ca temă şi ca formulă narativă (un roman psihologic şi un jurnal de
front), iar G. Călinescu observă că între cele două părţi nu există „decât o legătură întâmplătoare”,
dar apreciază calitatea celei de-a doua părţi: „Aceste pagini constituie tot ce s-a scris mai frumos,
mai subtil despre război în literatura noastră”. În acord cu concepţia substanţialităţii afirmată iniţial,
partea a doua este rodul experienţei personale a autorului care a fost sublocotenent al armatei
române în Primul Război Mondial şi care a surzit din pricina unui obuz care a explodat lângă el.

Comandanţii nu par pregătiţi pentru această experienţă, dând ordine contradictorii şi stârnind
confuzie între soldaţi. În iureşul dezordonat al războiului, Ştefan este confundat cu un inamic şi
atacat de proprii săi camarazi; se gândeşte des că o să moară, făcându-şi planuri să îi doneze banii săi
Elei. A treia zi, la Vulcan, sătenii îl convoacă să conducă o anchetă de furt, unde întâlneşte o fată
frumoasă de 15-16 ani. Demonstrează că e hoaţă şi o ia cu el, dar, văzând că lupta reîncepuse,
pedepsirea ei nu mai constituie o prioritate şi o lasă să se întoarcă acasă. Apoi este trimis să aresteze
două fete, Maria şi Ana Mănciulea, presupuse spioane, care se dovedesc mai târziu a fi adevărate
eroine susţinătoare ale soldaţilor români, ajutându-i să treacă Oltul fără pierderi. Ungurii atacă fără
milă, strivind armata română. În special în capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” (frază
repetată de un soldat îngrozit) este expusă drama războiului, „măcel colectiv”. După o noapte
îngrozitor de rece, ajunge la spital şi i se spune că este bolnav de stomac. El refuză să meargă la
spital, nedorindu-şi să-şi abandoneze camarazii pentru un motiv aşa neînsemnat. Trece prin
momente şocante, precum vederea unui camarad de-al său fără cap călărind după el 4-5 paşi,
înainte să se prăbuşească. Pierde un deget şi este rănit, aşa că este transportat la spital, unde mama
lui dă dovezi de grijă maternă, dar lui Ştefan i se par false, amintindu-şi comportamentul ei la
împărţirea moştenirii. Se întoarce în Bucureşti, la soţia lui, care încearcă să îl bucure în mai multe
feluri, dar consideră şi aceste gesturi prefăcute: „Sunt obosit şi mi-e indiferent dacă e nevinovată”.
Primind o scrisoare care îi dovedeşte că într-adevăr Ela îl înşeală cu Grigoriade, el se desparte de ea
şi îi lasă tot ce are: bani, bunuri, case.

Ştefan Gheorghidiu este protagonistul romanului, fiind un personaj unificator al celor două
părţi; este caracterizat din punct de vedere moral atât direct, cât şi indirect.

Portretul fizic este absent, pentru că accentul cade numai pe analiza psihologică.

Portretul moral se poate structura pornind de la afirmaţia sintentizatoarea lui G. Călinescu,

potrivit căreia: „Ştefan Gheorghidiu este un inadaptat superior, un infirm”. Din termenul „inadaptat”
putem deduce defecte precum gelozia care îl consumă pe parcursul romanului: „Îmi petreceam
timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest,
din nuanţa unei rochii”. Este un personaj absolutist, blocat în şabloane de gândire, fapt dovedit de

3
replici adresate superiorilor săi precum: „Discuția dumneavoastră e copilăroasă și primară. Nu
cunoașteți nimic din psihologia dragostei”. Este răzbunător, egoist şi orgolios, înşelând-o pe Ela
tocmai din acest motiv fără pic de remuşcare, dovedind că este incapabil de o relaţie şi de empatie.
Totodată, este totuşi un personaj inteligent, care apreciază cultura şi filozofia, citându-l pe Kant şi
încercând să nu intre în conflicte fără sens precum cel rezultat în urma moştenirii. Este generos cu
banii săi, făcând cadouri şi cumpărându-i soţiei lui diverse articole de lux (rochii, mănuşi, foie gras
etc.). Nu în ultimul rând, este onest, spunându-şi opinia indiferent cât de neplăcută i-ar fi persoanei
cu care vorbeşte, aşa cum face şi cu unchiul Tache, caricaturizându-l atunci când acesta îl ia în râs pe
tatăl lui Ştefan: „un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia
nevestei luate pentru averea ei”.

Este caracterizat atât direct, prin autocaracterizare („Mă gândesc halucinat că aș fi putut ucide
pentru femeia asta”) şi de către celelalte personaje (Ela îi spune „Eşti de o sensibilitate excesivă”),
cât şi indirect, prin limbaj – unul inteligent, cu un vocabular larg –, vestimentaţie (comentând
cochetăria soţiei lui) şi gesturi.

Relaţia sa cu Ela este una ce se schimbă pe parcursul romanului, de la nevinovăţie la minciună

şi dezgust. Numele femeii dovedeşte că este doar o proiecţie a imaginaţiei scriitorului. Ea îl
linguşeşte de fiecare dată când vrea ceva, dar el se satură rapid de comportamentul ei şi se desparte
cu ea de mai multe ori. La finalul romanului, când îi dă tot, consideră că i-a oferit „tot trecutul”.

Din perspectivă stilistică, perspectiva narativă este subiectivă. Tehnica observaţiei apare
constant de-a lungul textului, conform cu caracterul lui realist, împreună cu diverse tehnici de
analiză psihologică sau de introspecţie.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este important prin faptul că este un
roman realist foarte bine construit, ……(reluarea cerinţei din teză)….., ceea ce îl face pe George
Călinescu să afirme: „Care este însuşirea romanului Ultima noapte? Este aceea de a fi o piesă
superioară”. De asemenea, Tudor Vianu consideră că „Spre deosebire de Liviu Rebreanu, ceea ce
izbândeşte bine Camil Petrescu este exactitatea aproape ştiinţifică în despicarea complexelor
sufleteşti”.