Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930)

de Camil Petrescu
- roman modern/ de analiză psihologică/ subiectiv/ al experienței/ interbelic-

Modernismul este o tendință de înnoire manifestată în literatură și artă, la sfârșitul secolului al

XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiției și prin impunerea unor
noi formule de creație.
Romanul este specia genului epic în proză, de lungă întindere, cu acțiune complexă
desfășurată pe mai multe planuri care antrenează personaje numeroase și bine individualizate, având
un conflict puternic care oferă o viziune amplă a lumii și vieții.
Camil Petrescu (1894-1957), a fost unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai
modernismului românesc interbelic, adept al lui Eugen Lovinescu, care a promovat în opera sa
principii precum autenticitatea, substanțialitatea, relativismul și scrisul la persoana a I-a.
Opera sa literară este alcătuită dintr-un volum de versuri “Versuri. Ideea. Ciclul morții”, din
romane (“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, “Patul lui Procust”) și drame (“Suflete
tari”, “Jocul ielelor”, “Act venețian”).
Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a apărut în anul 1930 și este un
roman modern, subiectiv, interbelic de experiență și de analiză psihologică.
Drama intelectualului lucid și analitic care se află în pericol de a se degrada moral din cauza
geloziei excesive și care se salvează prin trăirea unei drame și mai mari, aceea a războiului absurd și
tragic văzut ca iminență a morții.
Titlul conține substantivul noapte, care se repetă și are valoare simbolică, evidențiind
iraționalitatea și absurdul ființei umane, dar și cele două experiențe limită ale protagonistului: iubirea
și războiul.
Din punct de vedere compozițional, romanul este structurat în două părți, evidențiate chiar din
titlu: “Ultima noapte de dragoste” care prezintă experiența iubirii și “…întâia noapte de război” în
care este prezentată experiența războiului. Romanul are o perspectivă narativă subiectivă dată de
prezența naratorului-personaj și a relatării la persoana a I-a. De asemenea, perspectiva temporală este
discontinuă, bazată pe alternanța temporală a evenimentelor, pe dislocări temporale sub formă de
flashback și feedback și pe memoria involuntară. Spațiul este atât unul real, care prezintă evenimente
ce au loc pe front, la București, la Odobești sau la Câmpulung, cât și unul imaginar ce prezintă trăirile
interioare ale protagonistului. Astfel, romanul poate fi considerat un monolog liric deoarece eroul se
destăinuie și se analizează cu luciditate, observându-se și faptul că romanul are două planuri date de
dimensiunea temporală a evenimentelor: timpul obiectiv (cronologic) care evoluează paralel cu timpul
subiectiv. Memoria involuntară aduce în timpul obiectiv experiența interioară a eroului.
Incipitul romanului îl prezintă pe protagonist în calitate de ofițer al armetei române, aflat pe
Valea Prahovei, unde asista la construirea fortificațiilor ce pregăteau întoarcerea României în Primul
Război Mondial. Acesta asistă la o discuție de la popota ofițerilor unde era dezbătut un fapt divers
semnalat în presa vremii despre un bărbat care își omorâse soția și pe amantul acestuia prinși în
flagrant de adulter și care fusese achitat de justiție. Ștefan Gheorghidiu îi surprinde pe ceilalți ofițeri
cu remarca pe care o face privitoare la faptul că “cei care se iubesc au drept de viață și de moarte, unul
asupra celuilalt”, discuția declanșându-i memoria involuntară prin care el retrăiește evenimente din
trecutul său cu Ela. Astfel, aflăm că cei doi erau căsătoriți de doi ani jumătate, că Ștefan se
îndrăgostise de soția sa în urma unor dovezi de devotament din partea acesteia și că fuseseră fericiți
atâta timp cât erau săraci, el fiind student la Filosofie, iar ea la Litere. Moștenirea neașteptată pe care
Ștefan o primise de la unchiul său Tache, îi propulsase pe aceștia în înalta societate bucureșteană și în
lumea mondenă unde fuseseră introduși de o verișoară de a lui Gheorghidiu, pe nume Anișoara.
În timp ce Ela se simțea în largul său în lumea în care intraseră, Ștefan se simțea stânjenit și
începuse să devină gelos, observând atracția soției sale către un avocat cu mare succes la femei,
domnul G.
Excursia la Odobești, în timpul în căreia Ela face tot posibilul să călătorească cu domnul G și
chiar mănâncă din farfuria acestuia, îi cauzează lui Gheorghidiu accese puternice de gelozie,
atrăgându-i atenția soției sale că îl face de rușine. În timp cei ei i se părea că avea un comportament
firesc, el nu considera că este gelos și suferea în tăcere. Întorcându-se de dimineață, de la Azuga,
Gheorghidiu nu își găsește soția acasă, iar servitoarea nu îi poate da o explicație clară în privința
locului unde se află aceasta, iar el își petrece noaptea cu o prostituată cu care îl găsește Ela, motiv
pentru care cei doi se ceartă, iar Gheorghidiu o dă afară din casă. Mai târziu, găsește între cărțile din
bibliotecă un bilet prin care Anișoara o ruga pe Ela să doarmă la ea în noaptea respectivă, deoarece
soțul îi era plecat la țară. Gheorghidiu consideră că biletul a fost pus ulterior în bibliotecă de către
servitoare, în complicitate cu soția sa, cu care mai apoi se împacă.
Ela își petrece vara la Câmpulung, unde, când se întâlnesc Gheorghidiu constată că nu o
cunoaște nimeni în oraș și se bucură considerând că ea duce o existență retrasă. Se enervează apoi
când Ela îi cere să pună toată averea pe numele ei, ca să nu aibă probleme cu mama și surorile lui
Ștefan, în eventualitatea în care ar muri în război. Se ceartă și Gheorghidiu pleacă spre regiment, dar
ea îl zărește pe domnul G la intrarea unui magazin și hotărăște să se întoarcă și să îi surprindă pe cei
doi în flagrant, ca apoi să îi omoare, convins că sunt amanți. Este întors, însă, din drum de superiorul
său care îl obligă să se întoarcă la regiment, deoarece se declarase oficial intrarea României în război.
Partea a II-a a romanului este influențată foarte mult de jurnalul de front al scriitorului, fost
combatant în Primul Război Mondial. Astfel, războiul nu mai este văzut ca un marș glorios spre
victorie, cum era prezentat în presa vremii, ci din perspectiva lui Gheorghidiu, războiul înseamnă frig,
foamete, lipsa de dotare a armatei, ordine date anapoda și mai ales moarte, care îl urmărea la tot pasul.
Gheorghidiu este impresionat de câteva scence care îl marchează cum ar fi cele în care surorile, Ana
și Maria Mănciulea, sunt condamnate la moarte deoarece erau considerate spioane, apoi sunt decorate
pentru că se demonstrase că ghidaseră armata ca să treacă Oltul. O altă scenă care este povestită de
către un soldat, că în timpul unui asalt, unui soldat din subordinea lui Gheorghidiu i-a fost retezat
capul de suflul unei explozii, iar corpul lui a continuat să-l urmeze câțiva pași.
Gheorghidiu este rănit și apoi spitalizat și își întâlnește soția care venise să-l viziteze la spital.
El o privește cu indiferență, mirându-se în sinea lui că a fost capabil să ucidă pentru ea. El îi cere
divorțul, lăsându-i aproape toată, care pentru el reprezintă “tot trecutul”.
Finalul îl surprinde pe Gheorghidiu dispus sufletește să o ia oricând de la capăt cu altcineva.
În romanul modern, de analiză psihologică, relatarea şi povestirea sunt înlocuite cu analiza şi
interpretarea. Stilul anticalofil, folosit de autor, susţine autenticitatea limbajului, care se caracterizează
prin claritate, sobrietate, fraza scurtă şi nervoasă, fiind analitic şi intelectualizat.
În concluzie, opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil
Petrescu este un roman modern de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi
al experienţei prin temele abordate (iubirea şi războiul), prin complexitatea personajelor, prin
concentrarea naraţiunii asupra evenimentelor vieţii interioare, prin deplasarea interesului spre estetica
autenticităţi şi prin valorificarea trăirii cât mai intense, în plan interior, de către personaje, a unor
experienţe definitorii, înscriindu-se, prin valoarea sa, în seria capodoperelor literaturii române.