Ultima noapte de dragoste, întâ ia noapte de

ră zboi
Camil Petrescu

Roman interbelic, subiectiv, psihologic, al experienței, modern

Introducere:
Adept al modernismului interbelic lovinescian, Camil Petrescu fundamentează principiul sincronismului,
contribuind substanțial la europenizarea literaturii române prin introducerea unor noi categorii estetice ca
autenticitatea, substanțialitatea, relativismul și prin crearea personajului-narator, intelectualul lucid și analitic însetat
de absolutul sentimentului de iubire și dominat de incertitudini, care se salvează prin contactul direct cu drama omenirii:
războiul absurd perceput ca iminență a morții.

Încadrare în specie/ curent:

Ca orice roman, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este o specie epică, în proză, cu acțiune
complexă, cu puternice conflicte și o complicată intrigă la care participă numeroase personaje bine individualizate.
Principalul mod de expunere este narațiunea la persoana I și reliefează punctul de vedere al naratorului-personaj,
argumentând caracterul subiectiv și valența de roman al experienței. Scris sub forma jurnalului confesiv, romanul
utilizează modalități de analiză psihologică, evidențiind autenticitatea protagonistului narator: monologul interior,
dialogul, introspecția stărilor sufletești, autoanaliza și auto introspecția, precum și noile elemente ale esteticii
romanului modern: timpul obiectiv și subiectiv, memoria involuntară.

Indici spațiali și temporali:

Perspectiva temporală este discontinuă, bazată pe alternanța evenimentelor, iar perspectiva spațială reflectă
un spațiu real (front și București), dar mai ales un spațiu imaginar închis al frământărilor, chinurilor și zbuciumului din
conștiința protagonistului.

Structura romanului:
Romanul este structurat în două părți și 13 capitole, cu titluri semnificative, surprinzând două ipostaze
existențiale: „ultima noapte de dragoste”, care exprimă aspirația spre iubirea absolută și „întâia noapte de război”,
care ilustrează imaginea frontului în Primul Război Mondial, un război tragic și absurd. Alcătuit pe baza unui jurnal de
campanie cu două planuri compoziționale, în care timpul obiectiv (cronologic) evoluează paralel cu timpul subiectiv
(discontinuu), romanul se încadrează în estetica romanului modern.

Semnificația titlului:
Prin repetarea cuvântului „noapte” din titlu, se redă simbolic incertitudinea, îndoiala, nesiguranța și absurdul,
necunoscutul și tainele firii umane, sugerând două etape din viața eroului: iubirea și războiul.

Incipit:
Incipitul romanului îl prezintă pe Ștefan Gheorghidiu ca proaspăt sublocotenent rezervist în primăvara anului
1916, contribuind la amenajarea fortificațiilor de pe Valea Prahovei. Naratorul-personaj incriminează cu ironie
usturătoare incompetența sistemului de apărare militară a țării, în preajma Primului Război Mondial. Realizată prin
dialog, discuția contradictorie purtată la popotă de ofițeri are ca punct de plecare o știre din ziar, despre decizia
tribunalului de a achita un bărbat care își ucisese soția surprinsă în flagrant de adulter. Relativismul se manifestă în acest
episod prin părerile total diferite ale locutorilor despre același subiect: iubirea și relația de cuplu. Superficialitatea
opiniilor îl deranjează pe Gheorghidiu, care reacționează explosiv, exprimându-și ideea pură de iubire. Astfel se
argumentează autenticitatea, faptul că poți vorbi sincer numai despre tine, despre trăirile proprii.

Memoria involuntară:
Prin memorie involuntară, declanșată de discuția de la popotă, protagonistul aduce în prezent propria sa
experiență erotică. Căsnicia cu Ela, cea mai frumoasă studentă de la Litere, este liniștită, mai ales că duc o viață
modestă, aproape de sărăcie, iubirea fiind singura lor avere. Moartea unchiului Tache îi aduce lui Ștefan Gheorghidiu o
moștenire substanțială, fapt care schimbă radical viața tânărului cuplu, societatea mondenă căpătând pentru Ela
importanță primordială, ea devenind preocupată de modă și distracții nocturne.
Fire reflexivă și pasională, Ștefan Gheorghidiu disecă și analizează cu luciditate comportamentul Elei, cântărind
fiecare vorbă, fiecare gest. Cu toate acestea, respinge cu fermitate stupiditatea geloziei: „Nu, n-am fost nicio secundă
gelos, deși am suferit atâta din cauza ei”. Excursia la Odobești pune sub semnul îndoielii fidelitatea soției, orice element
exterior provocând în sufletul eroului catastrofe chinuitoare.

Episod de gelozie:
Altă dată, sosind pe neașteptate într-o noapte de la Azuga nu-și găsește soția acasă, drama se amplifică, casa
părându-i-se goală „asemenea unui mormânt”. Nu primește nicio informație de la servitoare, o caută pe la rude, este
înnebunit de deznădejde, iar când Ela sosește acasă dimineața o alungă și îi cere să divorțeze. După un timp, cei doi se
împacă și fiind concentrat în armată pe Valea Prahovei aranjează ca Ela să își petreacă vara la Câmpulung, dar îl zărește
în oraș pe domnul G., cu care credea că Ela îl înșală. Plănuiește să îi omoare pe amândoi, dar fiind nevoit să meargă la
regiment, este împiedicat să își ducă la îndeplinire planul de răzbunare.

Cartea a doua a romanului:

„Cartea a doua a romanului” ilustrează o imagine de groază a frontului: o armată dezorganizată, ofițeri
incompetenți și ostași dezorientați. Desprinderea eroului din incertitudinea torturantă a iubirii se face prin trăirea unei
experiențe cruciale, mult mai dramatice, aceea a războiului la care Gheorghidiu participă efectiv, luptând pentru
eliberarea Ardealului se sub ocupația trupelor austro-ungare. Protagonistul descoperă o realitate cumplită, lipsită de
entuziasme și eroism, ordine date anapoda de comandanții militari, marșuri istovitoare, foamete și mai ales iminența
permanentă a morții. Notațiile din jurnalul de campanie reflectă o experiență trăită direct, în timpul obiectiv al
petrecerii faptelor.

Scena cheie:
Scena-cheie a „Cărții a doua” a romanului este cuprinsă în capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”.
Mărșăluind către Sibiu alături de ceilalți militari, Gheorghidiu trăiește cea mai cumplită zi din viața lui. Pentru a se salva
de obuzele care cad în salve, „oamenii fug în toate părțile, ca o adunare în care a lovit trăznetul” și se adăpostesc lângă
un mal de pământ, care i-ar fi putut feri, însă „pământul fărâmițat, țâșnit în sus”, cade peste ei. Haosul este total,
perceput cu toate simțurile, sentimentul neputinței de a-și ajuta oamenii îi accentuează disperarea, iar coșmarul morții
îi paralizează orice efort de a se salva. Peste toate nu se mai aude decât „bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic:
ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu!”.
Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce la București, unde Ela îi pare o străină și propune să se despartă. Își
dă seama cu luciditate, că oricând ar fi putut „găsi alta la fel”. Îi dăruiește Elei casele de la Constanța, banii, „absolut tot
ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți...de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.”.

Concluzie:
În concluzie, originalitatea romanului subiectiv e dată de subtilitatea analitică a propriei conștiințe, de drama
intelectualului complex și introvertit, declanșată prin memorie involuntară, de faptul că autorul este în același timp
personaj și narator.
Caracterizare Ș tefan Gheorghidiu
 personaj narator al evenimentelor;
 analizează cu luciditate atât experiența ficțională a iubirii, cât și cea obiectivă, trăită, a războiului;
 își introspectează cu meticulozitate zbuciumul conștiinței și al sufletului prin monolog interior și autoanaliza
frământărilor cauzate de aspirația spre absolut;
 controversele de la popotă provoacă o reacție violentă a protagonistului, acuzându-i pe ceilalți ofițeri de
superficialitate, de faptul că nu înțeleg esența sentimentului de iubire; Gheorghidiu consideră că: „cei care se iubesc
au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”;
 prima experiență de cunoaștere, iubirea, e trăită sub semnul incertitudinii și constituie un zbucium permanent în
căutarea adevărului;
 când Ștefan primește pe neașteptate o moștenire, soția sa, Ela, se lasă în voia tentațiilor mondene, fapt ce intră în
totală contradicție cu viziunea lui despre iubire;
 fire pasională, puternic reflexivă și hipersensibilă adună progresiv semne ale neliniștii, ale incertitudinii, ale
îndoielilor chinuitoare, pe care le disecă minuțios;
 conflictul interior este de natură filozofică, el căutând adevărul;
 suferă la modul sublim drama iubirii care capătă dimensiuni catastrofale în conștiința eroului;
 are orgoliul rănit, dar afișează o indiferență falsă, apoi se autocaracterizează: „mă chinuiam lăuntric ca să par vesel
și eu mă simțeam imbecil și ridicol și naiv”;
 dă dovadă de luciditate, are o fire cinstită, însuflețită de idei înălțătoare, intelectuale;
 trăiește drama omului singur, inflexibil moral, intransigent și orgolios;
 este pasionat de filozofie, înzestrat spiritual și trăiește în lumea ideilor pure, aspirând la dragoste absolută;
 războiul constituie un „polus terminus” al dramei intelectuale, iar realismul zguduitor al evenimentelor îl
impresionează profund;
 în final se simte detașat parcă de sine, drama iubirii lui i se pare măruntă în raport cu experiența dramatică a
frontului, care este decisivă;
 nu poate fi considerat un învins, deoarece reușește să depășească gelozia care amenință să îl dezumanizeze, el
trăind o experiență morală superioară.