ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÎIA NOAPTE DE RĂZBOI de Camil Petrescu

EXTRA

În spaţiul literaturii noastre interbelice, Camil Petrescu este o prezenţă emblematică, reuşind o
rapidă sincronizare cu tendinţele prozei europene moderniste. Acesta exemplifică natura artistului
lucid pentru care actul creaţiei este o aventură ontologică şi gnoseologică. Dacă în evoluţia romanului
românesc, „momentul Rebreanu” a însemnat consolidarea prozei obiective de observaţie socială în
structuri epice monumentale, Camil Petrescu situează construcţia romanescă în registrul analizei
stărilor de conştiinţă şi a proceselor sufleteşti complexe. Scriitorul consideră că actul de creaţie este
un act de cunoaştere, nu de invenţie, şi că realitatea artistică trebuie să stea sub semnul
autenticităţii, al experienţei unice şi irepetabile a eului trăitor: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea
ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu. Aceasta-i singura realitate pe care o
pot povesti. Dar aceasta-i realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic… Din mine însumi eu
nu pot ieşi…”. Convins că „Filosofia, ştiinţa şi arta formează coordonatele spiritualităţii moderne”,
scriitorul îşi construieşte universul epic pe structuri şi concepte din filosofia lui Henri Bergson (durata
interioară), a lui Edmund Husserl (primatul conştiinţei asupra existenţei), ca şi pe formule narative din
proza lui Marcel Proust (naraţiune autodiegetică, principiul memoriei involuntare, personajul
indeterminat etc.)

ÎNCADRAREA ÎN CONTEXT

“Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu (1930), este un

roman realist, subiectiv modern, de analiză psihologică. Scrierea răspunde dorinţei lui Eugen
Lovinescu de înnoire a romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a
subiectului, perspectiva narativă unică, subiectivă,  memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-
subiectiv şi obiectiv, autenticitate, prin luciditate şi autoanaliză, anticalofilism.

O primă trăsătură a modernității romanului realist este redactarea discursului la

persoana I. În contextul literaturii interbelice,  Camil Petrescu,  teoretician al romanului modern,
respinge romanul de tip tradiţional, raţionalist şi tipizant,  în favoarea romanului subiectiv, la
persoana I: “Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele…Din
mine însumi, nu pot ieşi…Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.”

O altă trăsătură a modernității romanului realist ține de  percepția timpului.  Pentru a

evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv,  compoziţia folosește  un artificiu – analepsa-
pentru a lega cele două părţi- ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Dacă primul capitol,
„La Piatra Craiului, în munte”, aparţine planului războiului,  celelalte capitole dezvoltă planul iubirii.
În spatele liniei frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în cea de-
a doua parte timpul subiectiv şi cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică/războiului este mult
prea intensă şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de sensibilitatea individuală.

TITLUL- element de conținut

Titlul dezvăluie compoziţia bipolară şi surprinde cele două experienţe existenţiale şi cognitive
ale lui Ştefan Gheorghidiu, devenite teme ale cărţii- iubirea şi războiul. Simbolul nopţii figurează
incertitudinea care îl devorează lăuntric, iraţionalul şi întunericul firii umane cu care se confruntă.
Cele două adjective aşezate într-o ordine semnificativă (ultima, întâia) sugerează disponibilitatea
eroului de a depăşi drama iubirii înşelate şi de a intra în mereu alte orizonturi ale cunoaşterii.
TEMA pe două secvențe

Tema inadaptării intelectualului la o lume vorace a imposturii şi a mediocrităţii se

cristalizează prin mai multe arii tematice: dragostea şi războiul, cunoaşterea şi setea de absolut, tema
moştenirii şi cea a existenţei societăţii bucureştene în preajma Primului Război Mondial.
 Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul  „Diagonalele unui testament”,
ilustrează tema romanului prin antiteza  între  atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a membrilor
familiei sale, caracterizaţi de  parvenitism, incultură şi superficialitate. Membrii familiei se strâng
atraşi de viitoarea moştenire a lui Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz. Gheorghidiu
observă cu ochi critic și satiric  tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu,
deputat, îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se
despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa
scoţând gazete, Ştefan apără orgolios principiile acestuia, învinuind  pe cei care acceptă moştenirile
în bloc. O moştenire se însoţeşte, consideră personajul, cu „un obraz gros, un stomac capabil să digere
orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă”.

Un alt episod reprezentativ pentru orgoliul superiorității este cel de la popota ofiţerilor, 

unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter.
Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- „femeia să fie femeie şi casa
căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite” -căpitanul Corabu, la cele idealiste- femeia trebuie să
fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou orgoliul și 
poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de
moarte unul asupra celuilalt, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă-
„discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a unui personaj inadaptat, pornit în căutarea iubirii
absolute, care respinge cu vehemenţă ceea ce este mai puţin.

EXTRA
Construcţia subiectului presupune tehnica acroniei, deoarece acţiunea primului capitol,
intitulat «La Piatra Craiului, în munte», este ulterioară întâmplărilor relatate în restul romanului.
Relaţiile spaţiale şi temporale evidenţiază cadrul în care se desfăşoară evenimentele . Aflat la
popotă, în timpul unei concentrări militare pe Valea Prahovei, în anul 1916, Ştefan Gheorghidiu asistă
la o discuţie despre iubire şi fidelitate, fapt ce îi va declanşa memoria afectivă , reamintindu-şi
astfel cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela. Acest moment reprezintă intriga romanului. Eram
însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la facultate şi bănuiam că mă înşală. Acest
capitol evidenţiază cele două planuri temporale ale discursului narativ: timpul narării, când Ştefan
Gheorghidiu se află pe front, şi timpul narat, care cuprinde trecutul poveştii de iubire a celor doi. Cu
acest prilej, naratorul-personaj îşi analizează şi interpretează propriile experienţe de viaţă. Tânărul
student la filozofie se căsătorise, din iubire, cu Ela, studentă la Litere. Iniţial, sentimentele lui sunt de
milă,duioşie şi orgoliu, deoarece este admirat de cea mai frumoasă studentă: ,,,cred că acest orgoliu a
constituit baza viitoarei mele iubiri.
Capitolul al doilea, Diagonalele unui testament, conţine retrospectiva iubirii; după căsătorie,
cei doi trăiesc modest, dar sunt fericiţi, până când bărbatul primeşte o moştenire de la unchiul său,
tipul avarului, Tache Gheorghidiu . Relaţia lor începe să se degradeze din acest moment., deoarece
Ela se dovedeşte interesată de bani, fapt ce îl surprinde neplăcut pe bărbat. Ea se implică prea mult
în discuţiile despre avere, scenă care îl decepţionează pe tânărul intelectual: Aş fi vrut-o mereu
feminină, deasupra acestor discuţii vulgare.
Cu ocazia excursiei de la Odobeşti, prilejuită de sărbătoarea sfinţilor Constantin şi Elena,
femeia se dovedeşte atrasă de domnul G., îi acordă o importanţă deosebită, flirteaza cu acesta. Cuplul
înregistrează mai multe momente de criză conjugala, Aflat pe front, bărbatul cere o permisie pentru a
verifica dacă Ela îl înşală, însă va trebui să renunţe, din cauza izbucnirii luptelor. A doua
experienţă de cunoaştere, războiul, impune o perspectivă realistă, deoarece existenţa pe front
înseamnă suferinţă, teamă, haos, moarte. Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu! reflectă
absurdul şi tragismul : Nu mai e nimic omenesc în noi. Demitizarea războiului se realizează cu
ajutorul unor descrieri verosimile şi totodată critice, într-un stil anticalofil: ordinele ofiţerilor sunt
confuze sau contradictorii, informaţiile sunt eronate, ajungându-se ca artileria să tragă în propriile
batalioane. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator faţă de
celelalte experienţe ale vieţii: De soţia mea, de amantul ei,...mi-aduc aminte ...ca de o întâmplare din
copilărie. Experienţa războiului, imaginile muribunzilor, drama colectivă relativizează drama
personală a iubirii. Rănit, tânărul ofiţer revine la Bucureşti, însă nu se mai simte legat afectiv de cea
pe care o iubise. Bărbatul îi propune femeii despărţirea, lăsându-i o parte din avere: I-am scris că îi
las absolut tot ce e în casa, de la obiecte de preţ la cărţi...de la lucruri personale la amintiri. Adică
tot trecutul.

Statutul psihologic, moral, social etc.

Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator autodiegetic. Prin

acest actant Camil Petrescu introduce în literatura română un nou tip de personaj.  Acesta
reprezintă tipul intelectualului intransigent şi inadaptat. Într-o călătorie de căutare a sinelui,
personajul se transformă pe parcursul romanului și își notează cu atenție traseul interior.

  Statutul social al lui Gheorgidiu suferă mai multe schimbări. Inițial este prezentat ca student
la filizofie sărac, dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr căsătorit, are o existență modestă și
fericită. După primirea moștenirii de la unchiul Tache,  este obligat să pătrundă în societatea mondenă
bucureșteană și să se implice în afaceri. Refuză însă oportunismul mercantil și se detașează de cercul
Elei. În final, rănit, lăsat la vatră, divorțează și cedează o parte din bunurile sale  Elei.

Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un puternic conflict interior.  Orice

aspect al existenței este pus sub lupa analizei și raportat la un sistem superior, absolutist.  Atunci când
idealurile îi sunt contrazise de realitate, încearcă să stăpânească deziluzia prin luciditate, iar
luciditatea îi alimentează drama. Se dovedește astfel o natură dilematică,  ce încearcă să găsescă
răspunsuri la întrebări legate de aspectele esențiale ale existenței.

Moral, personajul este un apărător al principiilor de viață și al adevărului . Inadaptarea vine

din respingerea falsității și a meschinăriei. Detașează valoarea de nonvaloare, și are o ierarhie a
lucrurilor pe care le respectă sau pe care le consideră nesemnificative. Transformarea sa este, de
asemenea,  de ordin moral. Descoperind darul vieții în sine și a solidarității umane, renunță să mai
lupte pentru o  relație pusă sub semnul frivolității care l-a putut duce în pragul crimei. Rămâne însă
disponibil pentru  viitor, maturizat de experiențele asumate.

– evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două

episoade/citate/secvenţe comentate;

O trăsătură definitorie a personajului este orgoliul superiorității. Episodul vizitei la unchiul

Tache, din capitolul  „Diagonalele unui testament”, ilustrează orgoliul superiorității personajului
prin antiteza  între  atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi de
parvenitism, incultură şi superficialitate. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire a lui
Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz. Gheorghidiu observă cu ochi critic și satiric 
tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin zestrea
nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui
naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan
apără orgolios principiile acestuia, învinuind  pe cei care acceptă moştenirile în bloc. O moştenire se
însoţeşte, consideră personajul, cu „un obraz gros, un stomac capabil să digere orice, şi o coloană
vertebrală foarte flexibilă”.

Un alt episod ilustrativ pentru orgoliul superiorității este cel de la popota ofiţerilor,  unde
are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter.
Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- „femeia să fie femeie şi casa
căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite” -căpitanul Corabu, la cele idealiste- femeia trebuie să
fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou orgoliul și 
poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de
moarte unul asupra celuilalt, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă-
„discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute,
care respinge cu vehemenţă ceea ce este mai puţin.

CARACTERIZAREA
Ştefan Gheorghidiu – o proiecţie în orizontul ficţiunii a scriitorului însuşi, un alter-ego căruia îi sunt
transferate experienţe personale ale autorului – cumulează funcţii narative multiple. El este eul
narator şi eul-conştiinţă care ordonează prin experienţe de cunoaştere lumea, este protagonistul
romanului care „se povesteşte pe sine”.
Personaj-narator, Ştefan Gheorghidiu este tipul intelectualului lucid, orgolios, sensibil,
neadaptat la o lume a indivizilor mediocri şi meschini. Portretul moral se realizează cu ajutorul
caractrerizării directe şi indirecte, dar mai ales prin valorificarea procedeelor specifice romanului
modern, subiectiv, cum ar fi analiza psihologică şi introspecţia.
Spirit lucid şi absolutizant, orgolios şi inflexibil, Ştefan aplică tiparul său de idealitate
realităţii, iubirii, oamenilor din jurul său. Aceştia nu corespund exigenţelor sale şi rezultă drame ale
incompatibilităţii. Trăind o profundă dramă a cunoaşterii, Gheorgidiu descoperă caracterul relativ al
sentimentelor umane. Suflet hipersensibil, Gheorgidiu suferă din cauza schimbării Elei, oscilând
dramatic între speranţă, tandreţe, disperare, dispreţ şi ură. Suferinţa personajului provine din faptul că
el este un inadaptat pe plan social şi sentimental, din faptul că se raportează mereu la o ierarhie
spirituală şi nu la una socială, bazată pe avere şi bani, ca oamenii din jurul său. Alături de drama
intimă, Gheorghidiu mai suferă şi drama omului superior, dominat pe plan social de indivizi inferiori.

Elemente de conținut
Formula narativă a romanului în roman- scriitura iubirii este inserată în textul ce tematizează
războiul, a generat dispute ale criticilor privind unitatea construcţiei narative. Ideea alăturării
artificiale a două romane între coperţile aceleiaşi cărţi este infirmată de prezenţa unui singur eu
narator (în a cărui conştiinţă se reflectă atât evenimentele unui timp istoric real, cât şi cele
rememorate, ale unei durate interioare) şi de un artificiu compoziţional prin care capitolul I se
constituie ca o premisă care motivează în plan artistic ieşirea din timpul obiectiv şi intrarea în timpul
psihologic.
Incipitul este modern, cu intrări multiple. Primele enunţuri au funcţie descriptivă, de
orientare, situând acţiunea într-un cronotop real: „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent
proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea
văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal.” Discursul continuă cu modelul „punerii în abis”, instituind
modelul naraţiunii autodiegetice şi „spaţiul” simbolic al conştiinţei, al lucidităţii. Finalul
deschis- surprinzând despărţirea eroului de „tot trecutul” şi, implicit, un nou Început, îngăduie
adăugarea unui epilog târziu, în notele de subsol din Patul lui Procust în care se vorbeşte despre
dezertarea, prinderea, judecarea şi condamnarea lui Gheorghidiu la ocnă pe viaţă.

Concluzie
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ilustrează evoluţia romanului românesc
interbelic, de la cel obiectiv la cel subiectiv, realizându-se astfel sincronizarea cu literatura
europeană. Modernitatea protagonistului este generată de tehnicile specifice unei scriituri romaneşti
subiective: psihologia îndrăgostitului, unicitatea perspectivei narative, memoria involuntară, acronia,
subiectivizarea timpului, homodiegeza, autenticitaea, cât şi de drama scindării eroului între lumea
reală şi cea a ideilor pure, între realia şi utopia,