Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Camil Petrescu a fost poet, prozator și dramaturg interbelic modernist,

creator al romanului subiectiv în literatura română, adept al sincronismului
lovinescian. Acesta preia tehnica memoriei involuntare de la scriitorul francez
Marcel Proust. George Călinescu aprecia scrierea sa ca fiind ,,o proză superioară"
prin inovaţiile aduse.
Romanul este publicat în anul 1930, într-o perioadă de efervescență
culturală, când în literatura română se manifestă două mari curente literare:
modernismul, promovat de criticul Eugen Lovinescu în revista și la
cenaclul ,,Sburătorul" și tradiționalismul manifestat în jurul revistei ,,Gândirea"
a lui Nichifor Crainic. Romanul este modern psihologic, de tip subiectiv, prin:
autenticitate, substanțialitate, timp subiectiv, tehnica jurnalului, noul tip
personaj și stilul anticalofil.
Tema o reprezintă condiția intelectualului superior ce trăiește două
experiențe fundamentale de cunoaștere: iubirea și războiul. El crede în dragostea
absolută, dar realitatea nu permite atingerea acesteia, trăind într-o lume a
ideilor filosofice. Eroul înțelege că drama colectivă a confruntării cu moartea în
război este superioară celei individuale.
Titlul anticipează cele două teme ale romanului numit inițial ,,Proces-verbal
de dragoste și război", fapt ce sugerează intenția autorului de a nota cu mare
precizie întâmplările și trăirile în defavoarea laturii artistice folosind un stil
anticalofil. Titlul următor surprinde și ideea incertitudinii eroului exprimate
prin repetiția cuvântului ,,noapte", dar și faptul că o experiență este depășită cu
ajutorul celei de a doua. Războiul și iubirea sunt trăite la modul absolut;
înțelegerea faptului că nu există o iubire perfectă atrage după sine o prăbușire
sufletească a personajului.
Autenticitatea derivă din folosirea persoanei I, conform concepției
autorului: ,,Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I". Romanul nu mai este un act
de invenție, ci de cunoaștere și autocunoaștere, căci teatrul acțiunii se mută din
planul exterior al faptelor către cel interior al conștiinței, opera având astfel
aspectul unei confesiuni. Eroul, Ștefan Gheorghidiu, analizează reacțiile și
cuvintele celorlalți, dar și propriile trăiri, ilustrând tipul intelectualului
superior.
   În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, în ciuda caracterului modern,
reperele sunt fixate cu exactitate în incipitul romanului ,,În primăvara anului
1916", în Valea Prahovei, între Buşteni şi Predeal. Timpul este
discontinuu, ,,temporalitatea e indecisă", bazat pe alternanţa temporală a
evenimentelor, fiind prezente două planuri, cel al timpului narării şi cel al
timpului narat. Perspectiva spaţială reflectă un cadru real, fiind precizate
detalii toponimice (Bucureşti, Odobeşti, Dâmbovicioara, Câmpulung, Râmnicu Sărat,
Vulcan).
O primă scenă ilustrativă pentru temă este discuția de la popotă ce
conturează noul tip de personaj și reprezintă stimulul exterior al memoriei
involuntare. Se discută despre o știre conform căreia un bărbat care și-a ucis
soția infidelă a fost achitat. Ofițerii emit păreri diferite, iar Ștefan
Gheorghidiu așteaptă ,,cu suflet de slugă" un moment prielnic să ceară permisie.
Refuzat, îi jignește pe superiori (,,discutați mai bine ce vă pricepeți") și,
astfel, își demască inadaptarea, dar și suferința interioară determinată de o dramă
a geloziei. Pentru el ,,cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra
celuilalt", idee dobândită de personaj în urma unei relații eșuate din cauza
infidelității.
   A două scenă reflectă punctul culminant al suferinței din dragoste, căci
eroul bănuiește că Ela îl înșală cu domnul G. Ei pleacă la Odobești într-un grup
mare, dar drumul și cele trei zile petrecute acolo devin un prilej de nesfârșită
suferință, fapt ce declanșează conflictul interior al personajului-narator. Ștefan
analizează cu luciditate fiecare gest al Elei și îi conferă proporții catastrofale
neputând suporta atenția pe care soția sa o acordă celuilalt bărbat. Ela face
lucruri pe care Ștefan credea că ea le face doar pentru el. Întorși la București,
ei se despart o vreme, apoi se împacă, iar personajul pleacă pe front voluntar,
dezamăgit de atitudinea soției. El afirmă ,,n-am fost niciodată gelos, deși am
suferit din cauza iubirii" și trăiește nu doar o dramă a iubirii, ci și una a
cunoașterii, acceptând cu durere faptul că nu există iubire absolută. În final cei
doi se despart definitiv, nu pentru că are dovada trădării, ci pentru că nu o mai
iubește.
Perspectiva narativă prezentă este subiectivă, cu o viziune ,,împreună cu”,
faptele fiind relatate la persoană I de către un narator intradiegetic, actorial,
implicat în acțiune ca personaj. Focalizarea este internă și ilustrează unicitatea
perspectivei. Ștefan Gheorghidiu, personajul narator, un alter ego al autorului,
filtrează realitatea prin propria conștiință în căutarea unor certitudini și
manifestă ironie la adresa societății burgheze. El este, așa cum afirmă George
Călinescu ,,un filozof într-o lume de neștiutori de carte care îl păcălesc și îi
fură o parte din avere”, ,,un inadaptat superior, hipersensibil și orgolios, aflat
în căutarea absolutului”.
În concluzie, opera ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
este un roman interbelic, dată fiind poziţionarea acestuia în istorie, de factură
subiectivă, psihologică, modernistă, având drept caracteristici unicitatea
perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, memoria afectivă, naraţiunea la
persoana I şi autenticitatea trăirii, dezvoltând tema iubirii şi a experienţei
războiului.