Perioada interbelică. Romanul modern, subiectiv.

Condiţia intelectualului

Definiţia şi trăsăturile speciei

Romanul este specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă,
desfăşurată pe mai multe planuri, având la bază conflicte puternice generate de confruntări
sufleteşti, cu numeroase personaje. În general, romanul conţine atât un conflict principal, cât şi
mai multe conflicte secundare, exterioare sau interioare. Acţiunea se întinde pe o durată mai mare
de timp şi se desfăşoară într-un cadru larg, în spaţii şi medii diverse.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Camil Petrescu

Camil Petrescu este un reprezentant de prestigiu al prozei din perioada interbelică,

alături de Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Mircea Eliade. Coexistenţa mai
multor orientări literare, diversitatea viziunilor şi a temelor sunt particularităţi relevante pentru
această perioadă a istoriei literare româneşti. Liviu Rebreanu a preferat „realismul dur”, obiectiv,
Sadoveanu a ilustrat realismul mitic în romanul Baltagul, Călinescu a valorificat realismul
balzacian în Enigma Otiliei. Camil Petrescu şi Mircea Eliade au dat strălucire romanului
modern, de analiză psihologică, ilustrând două modele europene de creaţie, unul proustian,
celălalt gidean.

Roman modern, subiectiv, de analiză psihologică, Ultima noapte de dragoste, întâia

noapte de război, apărut în două volume, în 1930, este o capodoperă a prozei interbelice.
Autenticitatea, fluxul amintirii, introspecția, construcția unui personaj întors asupra sinelui și
surprins într-o continuă metamorfoză, subiectivitatea și unicitatea perspectivei narative,
discontinuitatea planurilor narative, tehnica finalului deschis, stilul anticalofil, înscriu romanul în
estetica modernismului.
Titlul reflectă cele două ipostaze ale protagonistului, una de îndrăgostit, cealaltă, de
combatant pe frontul Primului Război Mondial. Repetiţia substantivului noapte sugerează
întunecarea interioară a omului modern, pierdut în căutarea unor certitudini. Axa tematică a
romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este drama intelectualului
însetat de absolut, iar în sfera ei se circumscriu iubirea şi războiul.
Viziunea asupra lumii, conturată prin conştiinţa protagonistului, e dominată de iubire şi
incertitudine. Conflictul interior izvorăşte din discrepanţa real-ideal. În conştiinţa lui Ştefan
Gheorghidiu, Ela este o vreme un suflet-geamăn, întâlnit la începutul tuturor timpurilor. În
realitate, treptat, ea se dovedeşte a fi o fiinţă superficială, străină de atracţia spre o iubire
metafizică. Apropierea de moarte este o experienţă revelatorie pentru erou, războiul îi spulberă
iluziile, îi aduce iluminare. Criticul şi istoricul literar George Călinescu observa faptul că
modernitatea romanului se naşte din demitizarea eroului şi a eroismului.
Romanul este structurat în două părţi: prima, intitulată Ultima noapte de dragoste, are
şase capitole, a doua, Întâia noapte de război, are şapte capitole. Capitolele I şi VI din prima
parte, precum şi toate cele şapte capitole ale părţii a doua, cuprind evenimente aproximativ

1
contemporane cu momentul în care sunt narate. Capitolele II-V din prima parte întrerup firul
acestora cu o retrospectivă.
Naratorul-personaj relatează în ton confesiv, la persoana întâi, dintr-o perspectivă
subiectivă, cele două mari experienţe ale existenţei sale.
Structura internă dezvoltă două planuri temporale, aflate în raport de interferenţă: unul
subiectiv – al descrierii unei iubiri surprinse în toată evoluţia ei (de la geneză, până la
degenerarea sentimentului şi dispariţia lui) şi altul obiectiv – fundalul istoric al războiului.
Expoziţiunea plasează acţiunea romanului într-o seară din primăvara anului 1916, când
Ştefan Gheorghidiu, concentrat de câteva luni, se află la Piatra Craiului, în munte. Prima
secvenţă narativă importantă are loc la popotă, unde cadrele militare dezbat o ştire dintr-un ziar
de senzaţie: un bărbat şi-a ucis soţia infidelă şi a fost achitat de pedeapsă. Tulburat, protagonistul
se refugiază în singurătatea nopţii. Alunecă prin fluxul amintirii spre începutul iubirii sale.
Intriga e oglindită cu ajutorul retrospecţei şi e constituită de bănuiala eroului că e înşelat de
femeia pe care o iubea cu ardoare.
Ştefan Gheorghidiu, student al Facultăţii de Filozofie, şi Ela, studentă la Litere, sunt un
cuplu straniu: el e omul solitar al ideii, ea, frumoasă şi expansivă. Relaţia de cuplu creşte din
orgoliul şi admiraţia bărbatului iubit atât de pătimaş de Ela. Cei doi se căsătoresc şi trăiesc
fericiţi, în izolare.
Desfăşurarea acţiunii pune în lumină drama intelectualului îndrăgostit şi metamorfozele
relaţiei de cuplu. La moartea unchiului Tache, testamentul în care survenise o modificare
imprevizibilă, îi conferă lui Ştefan Gheorghidiu cea mai importantă parte a moştenirii.
În cercul iubirii, apar primele semne întunecate. Relevantă, în acest sens, este secvenţa
narativă care ilustrează o excursie de grup la Odobeşti. Familiaritatea nefirească a raportului
dintre Ela şi Grigoriade, avocat obscur, dar monden, provoacă în sufletul lui Gheorghidiu
senzația prăbușirii. Îi propune soţiei să divorţeze, însă ea jură că e nevinovată. După o despărţire
mistuitoare, cu mari eforturi, Gheorghidiu reuşeşte să se împace cu soţia lui. Petrec o lună de vis
la Constanţa, dar, la scurt timp, viaţa cuplului e tulburată de o întâmplare venită acum din
realitatea istoriei: concentrarea lui Gheorghidiu.
Semnificativă pentru destrămarea cuplului este şi secvenţa narativă centrată pe noaptea
când Gheorghidiu se reîntoarce pe neaşteptate de la Azuga, unde fusese concentrat de două
săptămâni. Găseşte casa pustie, îşi caută febril soţia la rude şi cunoştinţe până în zori. Dimineaţă,
ea se întoarce acasă cu acelaşi chip inocent. De data aceasta, îi propune să se despartă, fără să îi
asculte explicaţiile. O scrisoare pe care o găseşte, după o vreme, îl determină să o ierte din nou.
Experienţa frontului din timpul Primului Război Mondial este pentru Gheorghidiu o
succesiune de situaţii-limită: frig, foame, sete, oboseală, spaimă teribilă, ameninţarea morţii.
Gheorghidiu cunoaşte şi singurul sentiment durabil: solidaritatea în faţa morţii.
Rănit şi internat în spital, Ştefan revine la Bucureşti, unde se întâlneşte cu Ela. Întrebările
nu l-au părăsit, dar acum este indiferent. Deznodământul se conturează în timpul ultimei întâlniri
dintre protagonişti, apropiere între doi străini ajunşi la o răscruce inevitabilă. Gheorghidiu se
desparte de Ela definitiv, dăruindu-i casele de la Constanţa, bani, cărţi, lucruri personale, amintiri.

Deşi relatează două experienţe diferite (iubirea şi războiul), romanul conturează drama
intelectualului. Ştefan Gheorghidiu întruchipează intelectualul lucid, însetat de cunoaştere,
reflexiv, introspectiv, întors asupra lui însuşi. Nu întâmplător, protagonistul este absolvent al
Facultăţii de Filosofie. O trăsătură distinctivă a sa este înclinația spre meditație, evidențiată
printr-o continuă raportare a lumii la conştiinţa sa incapabilă de compromisuri. Pentru

2
Gheorghidiu, iubirea este “un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă”. Indiferent de
loc, timp, formă, iubirea, precum Ideea platoniciană, e nemuritoare, eternă, supravieţuieşte
oricărui obstacol, vieţii şi morţii: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, aşa
ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi
avem să pierim la fel amândoi.”
Atâta vreme cât Ştefan şi Ela au trăit într-un univers închis, iubirea lor nu putea fi nici
verificată, nici pusă la îndoială. Prin intermediul moştenirii, li se deschid drumurile către
societate. Dar această societate este aceea a burgheziei afaceriste şi corupte, a politicianismului, a
tineretului monden şi lustruit, imoral şi cinic. Protagonistul a eşuat nu doar ca fiinţă îndrăgostită,
ci, întâi de toate, ca intelectual. El crede, ca şi Pietro Gralla (personaj central în drama Act
veneţian) că nu a fost înşelat, ci că s-a înşelat. A fost victima propriei iluzii. Cei doi protagoniști
reprezintă tipuri de caractere opuse, situate la extremele pasiunii şi raţiunii, sensibilităţii şi
insensibilităţii, lucidităţii şi inconştienţei.
Starea conflictuală permanentă, existentă între societate şi erou, îl aşază pe acesta în
categoria personajelor învinse. Inteligent, hipersensibil și intransigent, Ştefan Gh. este un
inadaptat superior prin însăşi structura sa, așa cum a subliniat criticul și istoricul literar Nicolae
Manolescu.
Ștefan Gheorghidiu face parte din familia sufletelor tari, alături de Andrei Pietraru
(personaj central în drama Suflete tari) sau Gelu Ruscanu (protagonistul dramei Jocul ielelor), şi
ei însetaţi de absolut, oameni ai unei opţiuni unice.

Relația dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela pune în lumină tema iubirii și drama
intelectualului lucid. Protagonistul meditează şi filozofează continuu, raportează lumea la
conştiinţa sa incapabilă de compromisuri. El este convins că iubirea este „un proces de
autosugestie”, adică rodul unui proces intelectual, în primul rând. Știe că mobilul iniţial al iubirii
sale a fost orgoliul. Gheorghidiu era măgulit de admiraţia de care se bucura în rândul studenţilor
pentru că era atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente. Pentru Gheorghidiu,
iubirea este „un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă”. Indiferent de loc, timp,
formă, iubirea, precum Ideea platoniciană, este nemuritoare, eternă, supravieţuieşte oricărui
obstacol, vieţii şi morţii: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, aşa ca eul
meu, ca mama mea, că ne întâlnisem la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi avem
să pierim la fel amândoi.” Gheorghidiu concepe iubirea ca stare de geminitate a sufletelor, stare
eternă şi indestructibilă. În virtutea acestei identităţi de substanţă, eroul crede că cei ce se iubesc
au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt.
Atâta vreme cât Ştefan şi Ela au trăit într-un univers închis, în care se aflau numai ei,
iubirea lor nu putea fi nici verificată, nici pusă la îndoială. Prin intermediul moştenirii, li se
deschid drumurile către societate. Dar această societate este aceea a burgheziei afaceriste şi
corupte, a politicianismului, a tineretului monden şi lustruit, imoral, indiferent şi cinic.
Protagonistul a eşuat nu doar ca fiinţă îndrăgostită, ci, întâi de toate, ca intelectual. El crede, ca şi
Pietro Gralla (personaj central în drama Act veneţian) că nu a fost înşelat, ci că s-a înşelat. A fost
victima propriei iluzii. Nu numai că Ela nu-i seamănă, ci structurile celor doi reprezintă tipuri de
caractere opuse, situate la extremele pasiunii şi raţiunii, sensibilităţii şi insensibilităţii, moralei şi
absenţei moralei, lucidităţii şi inconştienţei.
Realitatea frontului aduce în viața eroului experienţe dureroase. Dar, simultan, omul
solitar al ideii, are revelaţia comunicării directe cu colectivitatea, a solidarităţii în faţa morţii.
Tocmai pentru că suferinţa umană este cutremurătoare, războiul joacă pentru protagonist un rol

3
alienant. El se înstrăinează treptat de Ela şi de frământările provocate de ea. Acum are puterea să
renunţe la ea şi la propriul trecut.
Gheorghidiu face parte din familia sufletelor tari, alături de Andrei Pietraru (personaj
central în drama Suflete tari) sau Gelu Ruscanu (protagonistul dramei Jocul ielelor), şi ei însetaţi
de absolut, oameni ai unei opţiuni unice.