Ultima noapte de dragoste, întâ ia noapte de ră zboi

(caracterizare personaj)
-Camil Petrescu

Proza românească interbelică a fost scena unor impresionante reforme, în special în ceea ce privește
romanul. În acest context, proza lui Camil Petrescu se sincronizează cu literatura europeană, romanele sale fiind
încadrate de Eugen Lovinescu în epica de analiză psihologică. În eseul „Noua structură și opera lui Marcel
Proust”, Camil Petrescu își exprimă aderența la filosofia modernă și la romanul proustian. De asemenea, el este
adeptul unor idei din filosofia lui Henri Bergson și fenomenologia Husserl ori din psihanaliza lui Freud.
Personajul masculin Ștefan Gheorghidiu din opera „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
ilustrează viziunea despre lume a lui Camil Petrescu. Este un personaj modern, reprezentând tipul intelectualului
lucid.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern de analiză psihologică, roman
subiectiv de tip proustian, roman al experienței, dar și un roman de idei apărut în perioada interbelică.
Opera este un roman, un text de dimensiuni ample în care personajele numeroase sunt implicate în
conflicte puternice, fiind urmărite mai multe fire narative. Este un roman de analiză psihologică prin conflictele
interioare și modalitățile specifice de construire a personajului (introspecția, monologul interior, stilul indirect
liber). Caracterul modern subiectiv este susținut de perspectiva narativă subiectivă, fluxul conștiinței care ia locul
fluxului întâmplărilor, memoria afectivă, introspecția și luciditatea personajului, acronia și anticalofilia. Fiind un
roman al experienței este definit de autenticitate și intensele trăiri la nivel spiritual, traduse prin trecerea unor
evenimente exterioare în planul profund interior. Se tinde spre confesiune, lăsând impresia cititorului că este
martor al unei experiențe trăite pas cu pas, asemenea unor capturi din viața personajelor.
Structura compozițională este modernă, romanul cuprinde două părți (Cartea I- povestea de iubire dintre
Ștefan Gheorhidiu și Ela și Cartea a II-a - experiența războiului). Cele două părți ale romanului, strcuturate după
cele două mari teme, iubirea și războiul, sunt unite de conștiința unică a personajului- narator Ștefan Gheorhidiu.
Scris la persoana I, romanul este o confesiune a protagonistului, astfel încât perspectiva narativă este subiectivă.
Tema romanului urmărește cele două experiențe fundamentale ale individului, care îl determină să își
reconsidere viziunea asupra lumii și față de semenul său: iubirea și războiul. Acestea devin dramatice verificări
interioare, experiențe ale cunoașterii, ale metamorfozei lăuntrice și ale regăsirii sinelui.
Scrierea are două părți, după cum sugerează și titlul amplu prin care se sintetizează o aventură în planul
cunoașterii absolute. „Noaptea” face referire la starea de incertitudine a personajului în raport cu cele două
experiențe ale conștiinței. În vreme ce prima parte este ficțională, partea a doua pornește de la date reale din
biografia autorului care a fost ofițer în Primul Război Mondial.
Cele două părți sunt unite și de un artificiu compozițional: discuția de la popota ofițerilor la care este
martor și tânărul sublocotenent Ștefan Gheorghidiu și care evidențiază cele două planuri temporale: timpul narării
(prezentul frontului) și timpul narat (trecutul poveștii de iubire).
Incipitul îl surprinde pe naratorul-personaj ca sublocotenent în Primul Război Mondial. Un fapt divers
apărut în presă declanșează o discuție aprinsă între ofițerii de la popotă: un bărbat care și-a omorât soția infidelă a
fost achitat. Discuția despre dragoste și fidelitate declanșează memoria afectivă a protagonistului, întocmai ca la
Marcel Proust: Ștefan Gheorghidiu retrăiește trecutul și îl analizează („Eram însurat de doi ani și jumătate cu o
colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală”). Iubirea lor se naște din admirație, duioșie, dar mai ales din
orgoliu. Astfel, Gheorghidiu trăiește drama neîmplinirii erotice, povestea sa de iubire stând sub semnul
incertitudinii. Din primul capitol își relevă superioritatea și idealismul, considerând că iubirea este o regăsire a
sinelui prin celălalt, iar scena cheie care exemplifică acest lucru este discuția de la popotă. Ștefan Gheorghidiu își
exprimă concepția în legătură cu iubirea, intervenind vehement și pătimaș: „Cei care se iubesc au drept de viață și
de moarte unul asupra altuia”, iar „O iubirea mare e mai curând un proces de autosugestie (…), e ca un
monoteism, voluntar la început, patologic pe urmă”.
Faptul că a trebuit să renunțe la vechii prieteni din cauza moștenirii pe care a primit-o de la unchiul său
bogat, observațiile asupra vestimentației, noile cercuri de cunoștințe produc înstrăinarea celor doi și capătă
proporții catastrofice pentru firea sensibilă a protagonistului: „Viața mi-a devenit încurând o tortură continuă”.
 Fire pasională și reflexivă, el disecă fiecare gest sau vorbă a Elei. Este inadaptat și orgolios, hipersensibil și
redă în amănunt chinurile dezamăgirii în iubire care îi transformă existența într-o tortură. Excursia de la Odobești,
la invitația verișoarei Anișoara, amatoare de distracții mondene reliefează gelozia, luciditatea, orgoliul și
hipersensibilitatea. Devine un nou prilej pentru Ștefan de a adăuga noi motive de neliniște în ceea ce privește
fidelitatea Elei. El devine foarte gelos, deși nu o recunoaște. I s-ar fi părut firesc să îi fie acordată exclusivitate din
partea soției, iar atitudinea acesteia față de domnul G, obscur avocat și excelent dansator îl tulbură, declanșând
crize de gelozie și frământări interioare care deși sunt ascunse cu grijă din teama de ridicol, ating cete nebănuite:
„Mă chinuiam lăuntric să par vesel…mă simțeam imbecil și ridicol”.
Prezentarea războiului se realizează în mod veridic de către un fin observator cu o capacitate sporită de a fi
ironic, chiar în condiții tragice. Notațiile sale vădesc luciditatea, spiritul polemic, asumarea reacției de groază în
fața morții și abandonarea atitudinii de fals patriotism. Fiind a doua experiență de cunoaștere, drama războiului
descrisă în mod obiectiv, dar cu o tentă ironică este copleșitoare și umbrește în conștiința personajului
neîmplinirile din planul sentimental. Scenele înfiorătoare se succed prin fața ochilor săi, într-o scenă marcată de
tragic și grotesc un soldat aleargă în continuare, deși capul i-a fost retezat de un obuz. Drama prezentată cu
autenticitate creează o prăpastie imensă între cei de pe front și cei de acasă. Într-un asemenea context, Gheorghidiu
se simte detașat de frământările sufletești anterioare. Rănit și spitalizat, revine la Vatra total schimbat, capabil să
renunțe la fantasmele trecutului și la tot ce a însemnat iubirea pentru el.
Personaj modern, Ștefan Gheorghidiu întruchipează tipul intelectualului lucid, aflat în căutarea absolutului
care se autoanalizează în raport cu realitatea obiectivă a războiului și cu cea interioară a propriilor amintiri alături
de Ela.
Statutul social al protagonistului prinde contur pe parcurs, prin acumulare de date. Absolvent al Facultății
de Filozofie, Ștefan se simte familiar în lumea cărților, al căror idealuri le transpune în viața de zi cu zi. El va
deveni subofițer după ce se înrolează voluntar din două motive: dorința de a scăpa de obsesia neîmplinirii în iubire
și nevoia de a acumula o nouă experiență în căutarea sinelui. Eroul este caracterizat direct de către unchiul său ca
fiind lipsit de „spirit practic” într-o lume în care domină puterea banului.
Statutul moral și psihologic se dezvăluie mai ales indirect, prin mijloace specifice prozei de analiză
psihologică prin: gânduri, autoanaliză, introspecție și retrospecție, monolog interior, memorie voluntară și
involuntară. Așadar, în relația cu Ela, Ștefan dovedește o transformare sufletească și comportamentală, de la iubire
absolută la drama dezamăgirii totale. El redă propria percepție asupra femeii, iar criticii literari consideră că
portretul Elei îl dezvăluie pe misoginul Camil Petrescu. Ștefan Gheorghidiu mărturisește: „Aș fi vrut-o mereu
feminină”, apoi recunoaște cu tristețe „Femeia asta pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu nu înțelegea
că poți să lupți cu îndârjire și fără cruțare pentru triumful unei idei”.
În concluzie, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern interbelic, de
analiză psihologică, roman al experienței. Personajul modern, tipul intelectualului lucid Ștefan Gheorghidiu
ilustrează viziunea despre lume a lui Camil Petrescu.