Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

CONTEXT

În spaţiul literaturii interbelice românești, Camil Petrescu (poet, romancier,

dramaturg, eseist, publicist) este o prezenţă emblematică, reuşind o rapidă

sincronizare cu tendinţele prozei europene moderniste. El pune capăt

romanului tradiţional şi rămâne în literatura română în special ca iniţiator al

romanului modern.

Primul său roman, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”,

publicat în 1930, surprinde drama intelectualului lucid, însetat de absolutul

sentimentului de iubire, dominat de incertitudini, care se salvează prin

conștientizarea unei drame mai puternice, aceea a tragismului unui război

absurd, văzut ca iminență a morții.

ÎNCADRARE

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” aparţine literaturii

autenticităţii (formulată în eseul “Noua structură și opera lui Marcel Proust”) şi

ilustrează estetica modernismului (roman citadin, centrat pe problematica

intelectualului, împlinind dezideratele formulate în teoria lovinească a

modernismului). El consideră că realitatea trebuie să stea sub semnul

autenticității, al experienței unice: “Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce

aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu. [...] Eu nu pot

vorbi onest decât la persoana întâi”.

Opera este, de asemenea, un roman psihologic, de tip subiectiv, deoarece are

drept caracteristici

- unicitatea perspectivei narative,

- raportul dintre timpul cronologic și timpul psihologic,

- fluxul conștiinței,
 - principiul memoriei involuntare,

- autoanaliza

- autenticitatea experiențelor evocate.

TEMA

Tema inadaptării intelectualului la o lume vorace a imposturii şi a mediocrităţii

se cristalizează prin mai multe arii tematice: dragostea şi războiul,

cunoaşterea şi setea de absolut, tema moştenirii şi cea a existenţei societăţii

bucureştene în preajma Primului Război Mondial.

TITLU

Titlul dezvăluie compoziţia bipolară şi surprinde cele două experienţe

existenţiale şi cognitive ale lui Ştefan Gheorghidiu, devenite teme ale cărţii

(iubirea şi războiul). Simbolul nopţii figurează incertitudinea care îl devorează

lăuntric, iraţionalul şi întunericul firii umane cu care se confruntă. Cele două

adjective aşezate într-o ordine semnificativă (“ultima”, “întâia”) sugerează

disponibilitatea eroului de a depăşi drama iubirii înşelate şi de a intra în mereu

alte orizonturi ale cunoaşterii și determina existența a două părți în structura

romanului. Prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate

dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, iar a doua parte urmărește experiența de pe

front.

PERSPECTIVA NARATIVĂ

Romanul este scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan

Gheorghidiu, în a cărui conștiință se reflectă atât evenimentele unui timp

istoric real, cât și cele rememorate, ale unei durate interioare. Încă din primele

propoziţii se observă că scriitorul a optat pentru perspectiva subiectivă a

naratorului personaj, frecventă în romanul modern. Naratorul este egal cu

personajul, iar viziunea lui este „împreună cu”. Discursul se derulează la

persoana întâi, punctul de vedere este subiectiv şi unic, cititorul cunoscând

celelalte personaje numai în măsura în care ele sunt reconstituite şi conturate

de personajul narator.

COMPOZIȚIE

Romanul este structurat în două părți și treisprezece capitole cu titluri

sugestive, surprinzând două ipostaze existențiale: “Ultima noapte de

dragoste”, care exprimă aspirația către sentimentul de iubire absolută, și

“întâia noapte de război”, care ilustrează războiul tragic și absurd. Daca prima

parte este în întregime ficțională, a doua valorifică jurnalul de campanie al

autorului, cee ce conferă autenticitate textului. Fiind un roman al unei duble

experiențe ontice și cognitive (iubirea și războiul), își are izvoarele în

experiența sublocotenentului Camil Petrescu, voluntar pe Frontul Primului

Război Mondial.

Structural, romanul se realizează din interferența a două planuri narative.

Planul conștiinței personajului-narator vizează descrierea monografică a unei

iubiri în toate fazele ei, de geneză, de stabilizare și de acord al afectului cu

spiritul la cote superioare și de declin. Al doilea plan narativ, cel al realității

obiective, imediate, este centrat asupra fundamentului pe care se desfășoară

un întreg univers în care se consumă experiențe. *Raportul dintre cele două

planuri este conflictual, fiindcă tiparul de idealitate pe care se structurează

eul-conştiinţă/conștiința naratorului e în antiteză cu realul. Pendularea

personajului între cele două planuri generează modernitatea acestei structuri

contrapunctice.

Unitatea romanului este asigurată de prezenţa unei singure conştiinte care

narează la persoana I, notează minuțios reacțiile interioare și se autodefinește

odată cu evolutia epica a ficțiunii. De la popota ofiterilor din regimentul in care

Gheorghidiu este concentrat ca tanar sublocotenent, scena ulterioara

evenimentelor narate in prima parte, se sugereaza o anume directie de

lectura, cat si o tehnica moderna, proustiana. Memoria involuntara reface

intr-o ampla paranteza retrospectiva povestea de dragoste, iar luciditatea

eroului cauta motivatii, explicatii, sensuri, intr-un efort dramatic de intelegere si

clarificare.

La Camil Petrescu, literatura aduce revelatia realitatii. Senzatia de

autenticitate este data de faptele banale, alteori grotesti sau absurde

intervenite pe parcurs, fapte care determina evolutii imprevizibile, dar credibile.

INCIPIT-FINAL

Incipitul este modern, cu intrări multiple. Primele enunţuri au funcţie

descriptivă, de orientare, situând acţiunea într-un cronotop real: „În primăvara

anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte,

cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea văii Prahovei, între

Buşteni şi Predeal.” *Discursul continuă cu modelul „punerii în abis”, instituind

modelul naraţiunii autodiegetice şi „spaţiul” simbolic al conştiinţei, al lucidităţii.

Finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple, așa cum se întâmplă în general

în proza de analiză psihologică. Gheorghidiu, obosit să mai caute certitudini și

să se mai îndoiască, se simte detașat de tot ceea ce îl legase de Ela și

hotărăște să o părăsească, să îi lase “tot trecutul”.

SCENE SEMNFICATIVE+ACȚIUNE

Subiectul este mai degrabă un pretext, romanul reconstituind, în prima sa

parte, experienţa cunoaşterii prin iubire, cristalizând treptat, dramatic,

„monografia unui sentiment” crezut absolut. Este o poveste de dragoste cu

accese dramatice de gelozie, interpolată în povestea, trăită aievea, a

campaniei militare din Primul Război Mondial. Tragismul războiului schimbă

scara de valori a eroului, aducând, prin noua imagine a sensurilor existenţei,

anularea dramei conjugale.

*Capitolul I, „La Piatra Craiului, în munte”, are valoare de expoziţiune pentru

că trasează cadrul spaţio-temporal al evenimentelor şi prezintă protagonistul

cu modul său de a înţelege iubirea ca pe un sentiment absolut. Ştefan

Gheorghidiu se află concentrat pe front şi asistă la o discuţie despre dragoste

care-i declanşează rememorarea iubirii lui eşuate. Se evidenţiază unghiul

absolutizant din care priveşte iubirea, considerând-o „un proces de

autosugestie”, „o relaţie în care îndrăgostiţii au drept de viaţă şi de moarte,

unul asupra celuilalt.”

Capitolul al II-lea, începe „ex abrupto”, fixând intriga şi punând universul

sufletesc al eroului sub zodia suspiciunii şi-a Erosului ca suferinţă

devoratoare: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la

Universitate şi bănuiam că mă înşală.”. Aici se deschide retrospectiva iubirii,

Gheorghidiu, student la Filozofie, s-a căsătorit cu Ela, o frumoasă studentă la

Litere, orfană, aflată în grija unei mătuşi. Iubirea lui se naşte ca un amestec de

vanitate şi duioşie, dar mai ales de orgoliu. Căsătoria le aduce un trai modest,

dar armonios până când o moştenire lăsată de unchiul avar, Tache

Gheorghidiu, tulbură apele familiei. Societatea mondenă capătă pentru Ela o

importanţă primordială.

Sub influenta unei verişoare a lui Ştefan, Ela este atrasă intr-o lume mondenă,

lipsita de griji, dar si de adevărate orizonturi, preocupată numai de modă,

distracţii nocturne sau escapade, lume in care ea se simţea uimitor de bine. In

casa acestei verisoare cei doi cunosc un vag avocat, dansator, foarte cautat

de femei, domnul G. Ștefan observă că Ela pare foarte fericită in preajma lui,

ba mai mult, se străduia să se afla mereu alături de el. Stefan începe sa fie din

ce in ce mai suspicios ca ea l-ar putea înșela.

Excursia la Odobești reprezintă o secvență semnificativă pentru temă, un nou

prilej pentru ca Ștefan să pună sub semnul întrebării fidelitatea soției sale.

Starea pe care o declanşează comportamentul Elei – care căuta cu insistenţă

vecinătatea domnului G. – este de nesuportat: „În acele trei zile cât am stat la

Odobeşti, am fost ca şi bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie

excesivă”. Mai mult, Ştefan simulează indiferenţa, ascunzând adevăratul

dezastru sufletesc: „Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel; şi eu mă simţeam

imbecil, şi ridicol…şi naiv”. Nevoia de absolut îl determină pe Ștefan să-și

analizeze cu luciditate stările și să-și exagereze suferința. Ela apare ca o

femeie infidelă, dar trădarea ei nu e evidentă, ci se constituie dintr-o suită de

împrejurări pe care Ștefan le interpretează într-o manieră proprie. Ela

consideră că ea nu a înfăptuit nimic reproșabil, că nu s-a comportat altfel

decât celelalte femei și că ”sensibilitatea imposibilă” a lui Ștefan este resortul

care amplifică neînțelegerile dintre ei.

*Cartea a doua cuprinde experienţa cunoaşterii morţii; imaginea războiului

este demitizată, frontul apare haotic, absurd, pretutindeni se întinde moartea,

viaţa e la cheremul hazardului, iar eroismul e înlocuit de instinctul

supravieţuirii.

Desprinderea eroului din drama incertitudinii se face prin trairea unei

experiențe cruciale, mult mai dramatice, aceea a războiului la care

Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru libertatea Ardealului de sub

ocupația trupelor austro-ungare.

O altă secvență semnificativă pentru temă este construită în finalul romanului.

Reîntors de pe front, Ştefan priveşte cu detaşare încercările ostentative ale

soţiei de a-l recâştiga; nimic nu-l mai leagă de ea, chiar şi o posibilă

nevinovăţie a ei îi este indiferentă: „Sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e

nevinovată”. Despărţirea e acum iminentă : „A doua zi m-am mutat la hotel

pentru săptămâna pe care aveam s-o mai petrec în permisie…I-am scris că-i

las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi…de la lucruri

personale, la amintiri. Adică tot trecutul”. Prin acest deznodământ, iubirea îşi

pierde rangul de valoare absolută, sfârşind în oboseală şi indiferenţă.

CONFLICTUL

Spre deosebire de romanele tradiţionale in care conflictul se desfăşoară la

nivel exterior, in romanul lui Camil Petrescu, conflictul este interior si se

produce în conştiinţa personajului narator, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte

stări si sentimente contradictorii in ceea ce o priveşte pe soţia sa, Ela. Acest

conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu

realitatea înconjurătoare. Gheorghidiu trăieşte cu iluzia ca s-a izolat de

realitatea înconjurătoare, însă tocmai aceasta realitate in care nu vrea sa se

implice va produce destrămarea cuplului. Implicarea Elei în lumea mondenă

pe care eroul o dispreţuieşte și față de care ține să se detaşeze reprezintă

principalul motiv al rupturii dintre Ştefan si soţia sa. Aşadar, conflictul interior

trăit de protagonist se produce din cauza discrepanței dintre aspiraţiile lui

Gheorghidiu și realitatea lumii înconjurătoare.

Conflictul interior este dublat de un conflict exterior generat de relația

protagonistului cu societatea, el fiind plasat în categoria inadaptatului social.

LIMBAJ

Stilul anticalofil (“împotriva scrisului frumos”) pentru care optează romancierul

susține autenticitatea limbajului și servește perfect țelului scriitorului de a

exprima exact: stil clar, concis, detașat, intelectualizat. Camil Petrescu nu

refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate pe care îl producea

exprimarea personajelor din romanul tradițional.

CONCLUZIE

“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" este un roman psihologic

modern, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, relatarea

la persoana întâi, apelul la memoria afectivă, autenticitatea trăirii. "Este unul

dintre cele mai inteligente, mai spirituale, mai pline de umanitate si de marturii

ale epocii dintre romanele aparute in literatura noastra" (T.Vianu)

 Caracterizare Ștefan Gheorghidiu

CONTEXT

INTRODUCERE PERSONAJ

Ștefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului, îndeplinind totodată

rolul de narator. El consemnează la persoana întâi, în mod subiectiv,

experiența proprie în raport cu două coordonate esențiale ale destinului său,

iubirea și războiul. El întruchipează tipul intelectualului lucid, inadaptatul

superior, aflat în căutarea absolutului, care se autoanalizează în raport cu

realitatea obiectivă a războiului și cu cea interioară, a propriilor amintiri despre

povestea de dragoste trăită alături de Ela.

STATUT

La început, este un student sărac la filosofie, căsătorit din dragoste şi orgoliu

cu o studentă frumoasă, de aceeaşi condiţie. Devine bogat, peste noapte,

printr-o moştenire lăsată de unchiul său, Tache, iar apoi este sublocotenent în

armata română, în timpul Primului Război Mondial. Însă, în mod constant,

rămâne un alter ego al scriitorului, un spirit introvertit, neliniştit, lucid şi

polemic, halucinant ca toţi eroii camilpetrescieni.

ILUSTRARE TRĂSĂTURĂ

Principala sa trăsătură de caracter este luciditatea cu care își analizează

drama provocată nu numai din tensiunile iscate de o introspecție continuă, ci

și de integrarea sa într-un cuplu în care doi parteneri par incompatibili.

O secvență semnificativă pentru trăsătura personajului este [...]

O altă secvență semnificativă pentru trăsătura de caracter a personajului este

[...]
*Gestul nobil de a-i lăsa acesteia bunuri materiale, de care se simțea atașată,

precum și “tot trecutul” trădează dorința personajului de a se elibera de

cumplita dezamăgire erotică a trecutului. Cu toate acestea, labilitatea sa

emoțională, precum și idealismul săul îl vor conduce probabil către un nou

eșec sentimental.

*Luciditatea analizei și superioritatea reflecțiilor apar și în pasajaele

monolagate, privind sentimentul de tristețe datorat distrugerii iubirii și decăderii

persoanei față de care își manifestase afecțiunea: “Era o suferință de

neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanță.”

MODALITĂȚI DE CARACTERIZARE

Caracterizarea directă este realizată cel mai adesea prin autocaracterizare,

dar și prin cea făcuta de alte personaje. Protagonistul își descrie potrtetul fizic

”Eram înalt și elegant“ și se autocaracterizează ca fiind un intelectual orgolios,

însetat de absolut: ”Nu m-aș fi putut realiza decât într-o dragoste absolută”.

Nae Gheorghidiu, unchiul său, îl caracterizează în mod direct ca fiind lipsit

total de “simț practic”, iar Ela îi spune că este “de o sensibilitate imposibilă”.

Portretul moral al personajului este impresionant. El se conturează prin tehnici

ale analizei psihologice:

- introspecția,

- sondarea psihicului omenesc până la limita subconștientului,

- monologul interior, prin care sunt surprinse, cu luciditate, stări psihice

tensionate, aduse în planul scriiturii prin fluxul conștiinței.

Caracterul reflexiv al personajului reiese din primele pagini ale romanului, în

scena de la popotă, în care monologul interior evidenţiază unghiul absolutizant

din care priveşte iubirea, considerând-o „un proces de autosugestie”, „o relaţie

în care îndrăgostiţii au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt.”

Analizând sentimentul până în cele mai adânci resorturi ale sale, Ștefan

mărturisește că a iubit mai întâi din orgoliu: “Iubești întâi din milă, din

îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită.”. La o

autoanaliza lucida, naratorul recunoaște că era măgulit de admirația pe care o

avea toata lumea pentru el fiindcă era iubit de una dintre cele mai frumoase

studente. Dragostea este pentru Gheorghidiu un produs al spiritului, deci nici

nu poate dura, pentru că Ela nu reușește să se ridice la “lucrurile minții”, ea

susținundu-se ca prezență în idealitatea bărbatului doar prin frumusețea “unei

cadâne” și ingenuitatea “unui copil îmbufnat“. Raportat la Ela, Ștefan este un

însetat de absolut care nu găsește un ecou egal.

Din dorința de a trăi o experiență existențială pe care o consideră definitorie

pentru formarea lui ca om, dar, din nou, și din orgoliu, Ștefan se înrolează

voluntar, deși ar fi putut evita participarea la război. Imaginea lui finală este

întregită de portretul dedus din atitudini, acte și limbaj (caracterizarea

indirectă): a iubit, a fost gelos, a plecat la război, a cunoscut, a supraviețuit și,

în cele din urmă, a spus: “Știu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura

fizic rana care îmi sfâșie trupul”.

Prezentarea războiului se realizează în mod veridic de către un fin observator,

cu o capacitate sporită de a fi ironic, chiar și în condiții tragice. Notațile sale

vădesc lucidititatea, spiritul polemic, asumarea reacției de groază în fața morții

și abandonarea atitudinii de fals patriotism.

CONCLUZIE

În concluzie, Ștefan Gheorghidiu, personajul-narator al romanului “Ultima

noapte de dragoste, întâia noapte de război”, reprezintă tipul intelectualui

lucid, aspirând spre absolut. El încearcă să recompună lumea în funcție de

idealul său și are orgoliul de a refuza o realitate ce nu i se potrivește.

Consțiința lucidă, analiza, confesiunea pun în evidență preocuparea

protagonistului pentru problemele profunde ale existenței, receptate de lumea

sa interioară ca experiențe definitorii.