PENDULUL LUI FOUCAULT

Nicolae Cosmina

Pendulul lui Foucault a rămas în conştiinţa culturală a umanităţii prin două

repere – ca dizpozitiv inventat de fizicianul şi astronomul francez Leon
Foucault, prin care a confirmat mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul
axei sale, şi ca titlul unui celebru roman (Il pendolo di Foucault),
aparţinând scriitorului italian Umberto Eco, o alegorie despre condiţia
umană, despre iluziile unei lumi nebune, adeseori debusolate, o aventură în
şi printre vârstele culturii şi civilizaţiei, văzute din perspective inedite,
provocatoare pentru omul modern.

Cine ar citi pentru prima dată frazele de mai jos, probabil că nu ar putea
spune cu certitudine dacă aparţin unui om de ştiinţă sau unui scriitor, dar,
cu siguranţă, ar intui sensul emblematic, al acestora, pentru o realitate – fie
ea demonstrabilă, palpabilă, fie imaginară, simbolică, despre timp, rosturi,
sensuri: “Pendulul lui Foucault stă neclintit în timp ce pământul se roteşte
pe dedesubtul lui, în orice loc s-ar afla. Orice punct al Universului e un
punct fix, e suficient să atârni de el pendulul. Dumnezeu e peste tot?
Într-un anume sens, da. De aceea mă tulbură Pendulul. Îmi făgăduieşte
infinitul, dar îmi lasă mie răspunderea de a decide unde doresc să-l am
(…) Senzaţia e aceea că cineva, în viaţa lui, a agăţat pendulul în multe
locuri şi n-a funcţionat niciodată, şi că acolo, la Conservatoire,
funcţionează aşa de bine… oare în Univers or fi puncte privilegiate? Nu
ştiu, poate că suntem mereu în căutarea punctului potrivit, poate că-i
lângă noi, dar nu-l recunoaştem, iar pentru a-l recunoaşte ar trebui să
credem în el”. (Umberto Eco)
Pendulul lui Foucault – în ce constă experimentul?

Leon Foucault, fizician francez din secolul al XIX-lea, a rămas în istoria

descoperirilor ştiinţifice şi a inventicii prin experienţa cu pendulul care îi
poartă numele, prin contribuţiile la calculul vitezei luminii, prin inventarea
giroscopului.

Pendulul lui Foucault a fost experimentat în 1851, fiind vorba, mai exact,
despre un dispozitiv – un pendul, format dintr-un fir extensibil, de 67 de
metri, având în capăt o bilă de 28 de kilograme, cu diametrul de 18
centimetri, suspendat de cupola Panteonului din Paris, un monument din
secolul al XVIII-lea, construit după modelul Panteonului din Roma.

Pendulul lui Foucault a fost conceput de fizicianul francez pentru a pune în

evidenţă mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale, în raport cu un
sistem de referinţă inerţial. În fizică, un sistem de referinţă inerţial este cel
care respectă prima lege a lui Newton: “Un punct material tinde să-şi
menţină starea de repaus relativ sau de mişcare rectilinie şi uniformă, atât
timp cât nu se află sub acţiunea unor forţe exterioare”.

În acest spaţiu, al panteonului din Paris, sub pendulul suspendat, Foucault

a aşezat un disc cu raza de trei metri, pe care a pus nisip, astfel încât un
vârf metalic ataşat bilei să zgârie nisipul la fiecare oscilaţie. La oscilaţii
mici, mişcarea se făcea în plan orizontal, iar o rotaţie completă s-a produs
în 32 de ore. La 30 de grade latitudine, rotaţia completă s-a produs în 48 de
ore. S-a mai constatat că planul de oscilaţie, într-o oră, s-a modificat cu un
unghi de 11 grade.

Rezultatul experimentului lui Foucault, într-un sistem noninertial, legat de

un observator terestru, se explică prin efectul forţei Coriolis, după numele
celui care a descoperit-o. Forţa Coriolis este o forţă aparentă, inerţială,
care acţionează asupra unui corp atunci când acesta se află într-un sistem
de referinţă aflat în mişcare de rotaţie. În cazul mişcării de rotaţie a
Pământului este vorba de o situaţie particulară de acţiune a forţei Coriolis.
Pământul se roteşte în jurul axei sale cu o viteză mai mare la Ecuator
(unde forţa Coriolis este slabă) decât la Poli (unde forţa Coriolis creşte).
Ca urmare, obiectele în mişcare, din emisfera nordică (de exemplu,
curenţii de aer, curenţii marini etc.) sunt deviaţi spre dreapta (spre est) şi
invers, în emisfera sudică.
Mai trebuie precizat că, dacă mişcarea se declanşează fără viteză iniţială,
corpul nu se va deplasa pe diametrul cercului, ci va devia permanent spre
dreapta, iar dacă pendulul porneşte cu viteză iniţială, el va trece mereu prin
centrul cercului. Deşi ştim că Pământul se roteşte, în realitate noi nu
percepem această mişcare, iar experimentul lui Foucault chiar acest fapt îl
arată, că cel care se roteşte este chiar Pământul, într-o mişcare de la vest
spre est. În cadrul experimentului, cei prezenţi au putut observa cum, la
fiecare mişcare a pendulului, planul de oscilaţie se roteşte în sensul acelor
de ceasornic (Parisul aflăndu-se în emisfera nordică). În emisfera sudică,
mişcarea este inversă, iar la Ecuator pendulul oscilează într-un plan fix (în
raport cu stelele).
În faţa publicului adunat sub cupola Panteonului din Paris, în 1851, acolo
aflându-se, de exemplu, la vremea respectivă, şi viitorul împărat al Franţei,
Napoleon al III-lea, Leon Foucault şi-a început demonstraţia spunând:
“Acum vă veţi convinge că Pământul se roteşte”.

Pendulul lui Foucault – cercetări ulterioare

Ulterior experimentului, provocatoare pentru oamenii de ştiinţă a fost

întrebarea legată de natura sistemului de referinţă, în condiţiile în care
orice mişcare este relativă. Diverse măsurători au pus în evidenţă faptul că
un sistem referenţial, în funcţie de care oscilaţia pendulului pare a fi fixă, îl
reprezintă stelele îndepărtate. La sfârşitul secolului al XIX-lea, fizicianul
german Ernst Mach a postulat principiul care îi poartă numele – Principiul
lui Mach – conform căruia existenţa forţelor de inerţie în sistemele
noninertiale s-ar datora mişcării acestora în raport cu masele aflate la mare
depărtare în Univers, un principiu care a fost inclus în Teoria relativităţii
generale a lui Albert Einstein.

Pe de altă parte, teoria relativităţii generale implică existenţa entităţii

spaţiu-timp, care se manifestă independent de masă. Din perspectiva
experimentului lui Foucault, continuum-ul spaţiu-timp ar permite definirea
unui sistem referenţial inerţial, în raport cu care pendulul ar rămâne fix.

În prezent, nu există dovezi clare că referinţa pendului este legată de

masele de la mare distanţă din Univers, dar, la începutul secolului al
XX-lea, doi fizicieni austrieci – Josef Lense şi Hans Thirring – au mai
anticipat un fenomen – efectul Lense-Thirring – pe care cercetătorii de
astăzi, inclusiv NASA, îl experimentează.

Efectul Lense-Thirring este un fenomen din domeniul astrofizicii, anticipat

de relativitatea generală şi care s-ar manifesta în cazul corpurilor aflate în
mişcare de rotaţie rapidă, într-un câmp gravitaţional puternic, ca în cazul
găurilor negre. Efectul Lense-Thirring postulează ca entitatea spaţiu-timp
este foarte slab influenţată de mişcarea de rotaţie a Pământului. Dacă
mişcarea pendulului este determinată de spaţiu-timp, ar trebui să se
observe o deviaţie a acestuia în raport cu stelele de mari dimensiuni, dar şi
în raport cu latitudinea.

Ceea ce este cert este că, în prezent, Pendulul lui Foucault poate fi văzut în
nenumărate părţi ale lumii, uneori în realizări si artistic uimitoare, ca
dovadă că Pământul se roteşte în jurul axei sale, dar şi a faptului că
Universul “dirijează” Pendulul lui Foucault, după cum memorabil afirma
fizicianul german Ernst Mach, privind pendulul din capitala Franţei:
“Întregul Univers se află în marea sală a Panteonului din Paris”

Ca realizări experimentale si artistice, celebre sunt, de exemplu, Pendulul

lui Foucault de la Deutsches Museum, Germania, unul dintre cele mai mari
muzee de ştiinţă şi tehnică din lume, pendulul din Palatul Justiţiei din
Bruxelles, cel de la Universitatea din Montreal, Canada, cel din sediul
Natiunilor Unite, din New York, din Palazzo della Ragione, Padova, Italia,
de la Universitatea Oslo, din Norvegia etc.

Pendulul lui Foucault, de Umberto Eco – un roman

istoric, alegoric, simbolic, ezoteric

Scriitorul italian Umberto Eco (cel care s-a stins din viaţă în urmă cu doi
ani, la 19 februarie, 2016), este un nume uriaş în proza contemporană. Este
cunoscut, mai ales, prin romanele Numele trandafirului (1980), Pendulul
lui Foucault (1988), Insula din ziua de ieri (1995), Cimitirul din Praga
(2010), vândute în milioane de exemplare şi traduse în zeci de limbi,
inclusiv în limba română.

În structura de suprafaţă a cărţilor lui Umberto Eco, inclusiv în Pendulul

lui Foucault, se pot identifica elemente care ţin de regulile romanului de
aventuri, ale romanului poliţist, romanului picaresc, în care fantezia pare a
renunţa la orice limitare, la orice constrângere formală. Dar aceste aspecte
ţin doar de strategiile de captatio benevolentiae, care îl vizează pe cititor,
pretexte pentru a-l atrage într-un univers ficţional de o extraordinară
complexitate, în care se amestecă istoria, mitologia, religia, ocultismul,
simbolurile, care provoacă mereu la căutare, dincolo de ceea ce înseamnă
acţiunea unei cărţi. E o provocare continuă, care transmite un mesaj
important despre cum cuvintele pot ordona lumea, pot deschide căi de
înţelegere a unei realităţi metatextuale.
Leon Foucault a găsit punctul fix al pendulului său, pentru a arăta că
Pământul se roteşte în jurul axei sale. Umberto Eco a construit o lume
fascinantă si provocatoare, pornind de la experimentul unui fizician,
experiment pe care l-a exploatat metaforic si simbolic. Omul va fi veşnic
în căutarea acestui punct fix: “Orice punct al Universului e un punct fix, e
suficient să atârni de el pendulul. Dumnezeu e peste tot?… Într-un anume
sens, da. De aceea mă tulbură Pendulul. Îmi făgăduieşte infinitul, dar îmi
lasă mie răspunderea de a decide unde doresc să-l am”. Aceasta este
sugestia unui răspuns din partea lui Umberto Eco. Răspunsul fiecăruia
dintre noi, dacă dorim să găsim un astfel de răspuns, trebuie căutat
individual.