2.

SPAŢIUL

Aşa cum sunt definite în general, transporturile au ca obiect de

activitate deplasarea în timp şi în spaţiu a mărfurilor, persoanelor sau
informaţiilor, iar în ceea ce priveşte spaţiul în care se desfăşoară aceste
activităţi, putem spune că la ora actuală omul a ajuns în spaţiul
extraterestru (dincolo de câmpul gravitaţional al Pământului) şi chiar pe
Lună (dacă respingem “teoria conspiraţiei”), sondele spaţiale lansate pentru
studii ştiinţifice depăşesc limitele Sistemului Solar, iar în ceea ce priveşte
informaţiile, aici se trece chiar în domeniul filozofic, dat fiind că şi razele
luminoase care ajung pe Pământ au oferit dintotdeuna informaţii cu privire
la direcţia corpului luminos şi mărimea aparentă a acestuia …
Ca urmare, pentru domeniul transporturilor este interesant de
analizat o serie de aspecte cu privire la spaţiul extraterestru.

2.1. Teorii cosmogonice

Spaţiul în totalitatea sa este denumit Univers şi el este tot ceea ce
se află în jurul nostru, incluzându-ne şi pe noi înşine.
Dintotdeauna omul s-a întrebat când şi cum a apărut Universul,
dacă este finit sau infinit, dacă este etern sau are început şi sfârşit, dar nu a
putut obţine decât cel mult răspunsuri de natură filozofică.
Susţinând ideea universului etern, stabil - promovată de Artistotel,
filozoful grec Epicur (sec. III î.H.) afirma cu convingere: “Nimic nu se naşte
din nimic. Universul a fost şi va fi întotdeuna ceea ce este, deoarece nu
este nimic altceva în care el ar putea să se transforme, iar în afara
Universului nu este nimic ce ar putea să acţioneze asupra lui pentru a
produce în el o schimbare” Această opinie este în totală concordanţă cu
legea conservării masei, enunţată de Lavoisier (1743 - 1794): “În natură,
nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă”.
Totuşi, astronomul Edwin Hubble a descoperit în 1924 că stelele
aflate la mari distanţe de sistemul nostru solar se îndepărtează cu atât mai
repede cu cât se află la o distanţă mai mare (legea Lui Hubble), deci
Universul se extinde cu o viteză din ce în ce mai mare!
De fapt, toate galaxiile (inclusive Calea Lactee, în care se găseşte
şi sistemul nostru solar) se îndepartează unele de altele, ceea ce înseamnă
că, în trecutul îndepărtat, galaxiile se aflau mult mai aproape unele de
altele decât în prezent şi, deci, Universul era mult mai mic, materia
conţinută de el fiind într-un spaţiu restrâns.
Apare astfel ideea că există un început al acestei evoluţii. Calculele
arată că această expansiune a început acum 13,7 miliarde de ani, iar
28 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

cauza îndepărtării galaxiilor este o mare explozie, numită Big Bang –

acesta fiind momentul zero al Universului. Dar acesta nu este momentul
creaţiei, prezentat în prima carte a bibliei, Geneza (anul 5508 î.H.). În plus,
Universul a existat (într-o stare comprimată) şi înainte de Big Bang!
Trebuie remarcat că încă din 1755 filozoful Immanuel Kant (1724 –
1804) avansase o teorie cosmogonică asemănătoare, descrisă magistral
de Eminescu, care a studiat filozofia la Viena şi Berlin, în Scrisoarea I:
“La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns …
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie ? genune ? Fu noian întins de apă ?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace ! …
Dar deodat-un punct se mişcă … cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl …
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii …
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii …
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase isvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.”
În 1933, George Lemaître elaborează pentru prima dată o o teorie
cosmogonică de tip Big Bang, în care susţine existenţa unui univers
primordial, completată de alţi fizicieni cu ipoteza că în acest univers
primordial trebuie să fi existat densităţi şi energii foarte mari ale particulelor
constituente. Modelul a fost dezvoltat ulterior pe baza teoriei relativităţii
generale, elaborată de Einstein.
În ceea ce priveşte evoluţia viitoare, se apreciază că la un moment
dat, sub acţiunea gravitaţiei, expansiunea Universului se va încetini si se
va opri, după care procesul se va desfăşura în sens invers (modelul
Friedmann), Universul comprimându-se sub acţiunea forţelor gravitaţionale,
producându-se astfel Marea Implozie (Big Crunch), urmată de un nou Big
Bang, şi aşa mai departe (aşa-numitul model oscilant al Universului).
Aceasta ar însemna că Universul este etern, dar într-o continuă schimbare,
ciclică – cu începuturi şi sfârşituri succesive (o combinaţie între concepţia
aristotelică şi cea biblică).
2. Spaţiul 29

Dar se conturează şi scenarii mai sumbre, în care Universul ar urma

să aibă sfârşit - fie prin foc (sub acţiunea forţelor enorme de gravitaţie,
Universul se va comprima şi se va încălzi tot mai mult, astfel că totul va
arde, inclusiv atomii din care este făcută materia, Universul dispărând
pentru totdeauna într-o gaură neagră zero-dimensională), fie prin îngheţ
(Universul se va extinde la nesfârşit – sub acţiunea acelei “constante
cosmologice” luată în calcul de Einstein pentru a explica procesul actual de
extindere accelerată a Universului, astfel că stelele se vor stinge când îşi
vor termina tot “combustibilul”, iar materia îngheţată se va descompune,
lăsând în urma doar o radiaţie slabă ce va continua să bântuie în Marele
Vid ...).
La ora actuală, în urma cercetărilor realizate de astrofizicieni, tot
mai credibil devine ultimul scenariu, care se identifică cu “teoria extincţiei”
avansată de Kant, prezentată de Eminescu în Scrisoarea I:
“În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ,
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...”
Evident, încă nu se poate depăşi stadiul de teorii, capacitatea
noastră de cunoaştere este prea mică pentru a înţelege Universul în
întregul lui. Dar merită să luptăm pentru a înţelege acea părticică din
Univers care ne este accesibilă, ridicându-ne astfel deasupra condiţiei de
simplu participant la “spectacolul lumii”.

2.2. Sistemul Solar

Partea din Univers cunoscută până în prezent, cu ajutorul actualelor
instrumente de observare, constituie Universul observabil. Dimensiunile
sunt enorme, motiv pentru care distanţele se exprimă într-o unitate
neconvenţională, anul-lumină, acesta fiind egal cu distanţa străbătută în
timp de un an cu viteza luminii în vid (300 000 km/s).
Este remarcabil că, deşi pentru un observator de pe Pământ toate
corpurile luminoase de pe cer, având mărimi şi luminozităţi diferite, par
situate la aceeaşi distanţă pe o sferă (numită boltă cerească), totuşi
30 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

oamenii au intuit, înainte de a avea posibilitatea să măsoare aceste

distanţe, că ele sunt plasate la distanţe enorme şi diferite. Astfel, în poezia
“La steaua”, Eminescu relevă că lumina nu se propagă instantaneu, ci cu o
viteză finită (deşi foarte mare) şi că distanţele până la aceste corpuri cereşti
sunt extrem de mari, putând fi exprimate cel mai simplu în ani-lumină,
exprimând şi ideea relativităţii timpului:
“La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.”
Pe baza observaţiilor şi măsurătorilor astronomice, se apreciază că
în Universul accesibil mijloacelor actuale de investigaţie există un număr
foarte mare de aglomerări de stele, numite galaxii - peste 100 de miliarde.
Acestea sunt uneori grupate în spaţiu, formând roiuri de galaxii. Au fost
observate, de asemenea, nebuloase, găuri negre …
Distanţele până la corpurile cereşti se determină pe baza deplasării
paralactice a acestora în raport cu Pământul (dată fiind mişcarea periodică
de revoluţie a Pământului în jurul Soarelui). Unitatea de măsură este
parsecul (egal cu 3,2616 ani-lumină, distanţă pentru care paralaxa
trigonometrică de o secundă de arc subîntinde o coardă cu lungimea de o
unitate astronomică).
Este remarcabil că până în anul 1920 s-a crezut că Universul se
constituie doar din galaxia noastră (Calea Lactee), dar atunci a fost
observată cea mai apropiată galaxie, Nebuloasa Andromeda.
În sens general, o stea împreună cu alte obiecte cereşti ce
gravitează în jurul său se numeşte sistem stelar. Pământul, alături de alte
corpuri cereşti, gravitează în jurul Soarelui, constituind împreună Sistemului
Solar.
Kepler a stabilit în anul 1619, în urma observaţiilor astronomice,
cele 3 legi care descriu mişcarea planetelor în jurul Soarelui:
1. Planetele se mişcă pe elipse având Soarele situat într-unul din
focare;
2. Raza vectoare a planetei descrie arii egale în intervale de timp
egale;
3. Pătratele perioadelor de revoluţie sunt direct proproţionale cu
cuburile axelor mari ale elipselor (T2/R3 = const.).
2. Spaţiul 31

În anul 1687 Newton a reuşit să explice legile mişcării planetelor cu

ajutorul legii atracţiei universale:

m1  m2
F k (2.1)
d2
unde:
k – constanta atracţiei universale;
m1, m2 – masele celor două corpuri;
d – distanţa dintre corpuri.
Sistemul Solar face parte din Calea Lactee, numită şi Galaxia
Noastră. Calea Lactee are aspectul unui disc, uşor bombat şi mai luminos
în partea centrală, unde sunt concentrate cele mai multe stele. Ea este
vizibilă pe cerul nopţii sub forma unui brâu luminos orientat pe direcţia Est –
Vest , având diametrul de aproape 100 000 ani-lumină.
Printre miliardele de stele ale Căii Lactee se află şi Soarele, care
este o stea de mărime mijlocie. El este situat la o distanţă de cca 27 000
ani-lumină de centrul Galaxiei şi se roteşte în jurul acesteia cu o viteză de
20 km/s (actualmente se deplasează în direcţia stelei Vega din constelaţia
Lira).
Steaua cea mai apropiată de Soare este Alfa Centauri C (la o
distanţă de 4,22 ani-lumină), motiv pentru care este numită şi „Proxima
Centauri”. Ea nu este vizibilă cu ochiul liber, iar constelaţia Centaurul nu
poate fi observată de la latitudinea ţări noastre. Cea mai strălucitoare stea
de pe cer este Sirius, din constelaţia Câinele Mare, aflată la 8,6 ani-lumină
de Soare.
Pentru exprimarea distanţelor în cadrul Sistemului Solar se
foloseşte tot o unitate neconvenţională pentru distanţă, de mărime
adecvată, aceasta fiind Unitatea Astronomică – egală cu distanţa medie de
la Pământ la Soare, de 150 milioane km (mai exact, 149.528 km).
Sistemul Solar este alcătuit din Soare şi ansamblul de corpuri
cereşti legate de acesta prin forţa gravitaţională: cele opt planete, cei 162
de sateliţi naturali ai acestora, trei planete pitice, şi alte corpuri mai mici
(care includ asteroizi, meteoriţi, comete, praf, etc.). În centru se află
Soarele, iar celelalte astre orbitează în general în jurul acestuia.
Pluto a fost considerată cea de-a noua planetă a sistemului solar
până când Uniunea Astronomică Internaţională i-a schimbat statutul, pe 24
august 2006, din planetă în planetă pitică.
Cele mai importante date cu privire la planetele sistemului Solar
sunt distanţa medie faţă de Soare (traiectoriile mişcărilor de revoluţie sunt
eliptice), mărimea (diametrul), durata revoluţiei circumsolare şi durata
rotaţiei în jurul axei proprii (exprimate în unităţi de timp relative - valabile
pentru planeta Pământ) – tab. 2.1 (care include şi planeta Pluto).
32 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

Se observă în tabel că perioada de rotaţie a planetei Pământ este

de 23h56’04” şi nu de 24 de ore, ceea ce este firesc, deoarece este
prezentată ziua siderală (perioada de rotaţie în raport cu stelele, deci în
valoare absolută), nu având ca sistem de referinţă Soarele (ziua solară).
Mişcarea de rotaţie a Pământului în jurul axei sale a fost
demonstrată în anul 1851 prin experienţa lui Foucault: un pendul foarte
greu atârnat de cupola unei basilici îşi schimbă planul de oscilaţie în timp,
din cauza mişcării de rotaţie pământului (cu o valoare de 15°·sin  pe oră,
unde  este latitudinea locului).

Tab. 2.1. Date privind planetele Sistemului Solar.

Planeta Distanţa medie Diametrul Perioada de Perioada de
până la Soare [km] revoluţie rotaţie
[UA] [ani, zile] [zile, h, ‘,”]
Mercur 0,387 4.878 88 zile 58,6 zile
Venus 0,723 12.104 224,6 z 243,0 z
Pământ 1 12.756 1 an 23h56’04”
Marte 1,5 6.794 1 an 322 z 24h37’26”
Jupiter 5,2 142.796 11 ani 315 z 9h50’30”
Saturn 9,5 120.000 29 ani 167 z 10h30’43”
Uranus 19,2 50.800 84 ani 8 z 15h36’
Neptun 30 48.600 164 ani 290 z 18h26’
Pluto 40 3.000 247 ani 250 z 6,39 z

Numele planetelor sunt preluate din mitologia romană: Mercur –

zeul comerţului; Venus – zeiţa frumuseţii; Marte - zeul războiului; Jupiter –
zeul suprem; Saturn – zeul agriculturii; Urania – muza astronomiei; Neptun
– zeul mării; Pluto – zeul Infernului.
Planeta Venus este ce mai luminoasă, privită de pe Pământ, fiind
vizibilă fie la Apus (Luceafărul de seară), fie la Răsărit (Luceafărul de
dimineaţă). Este singura planetă din Sistemul Solar a cărei mişcare de
rotaţie în jurul axei proprii este în sens invers faţă de celelalte. În plus, în
mod paradoxal, anul venusian este mai mic decât ziua venusiană (tab 2.1).
Planeta Pământ este numită şi Planeta Albastră, fiind văzută astfel
din Cosmos datorită existenţei atmosferei şi a suprafeţei dominante a
oceanului planetar, iar Planeta Marte este numită şi Planeta Roşie, datorită
prafului de oxid de fier de culoare roşie care îi acoperă suprafaţa.
Planeta Neptun, a 8-a planetă, a fost descoperită mai întâi “în vârful
peniţei”, prin calcule matematice, de către astronomul francez Le Verrier,
care a transmis poziţia calculată astronomului german Gall, acesta
descoperind-o pe cer în locul indicat.
2. Spaţiul 33

În Sistemul Solar se cunosc 3 corpuri cereşti care îndeplinesc

condiţiile minime necesare pentru apariţia vieţii (prezenţa energiei, apei şi
carbonului – în substanţe organice): Enceladus - satelit al planetei Saturn,
planeta Marte şi Europa - satelit al planetei Jupiter,

2.3. Constelaţiile
Deşi corpurile luminoase vizibile cu ochiul liber sau cu instrumente
speciale se află la distanţe diverse faţă de Pământ, pentru oricare
observator ele par plasate la aceeaşi distanţă, pe o “boltă cerească” sau
“sferă cerească” iar luminozitatea pe care o au sugerează mărimea lor,
ceea ce nu este deloc adevărat, dat fiind că intervine în calcul distanţa la
care se află faţă de Pamânt.
Ca urmare, în funcţie de luminozitatea pe care o prezintă pentru un
observator de pe Pământ, fiecărei stele i-a fost asociată o mărime stelară
(care nu are de-a face cu mărimea fizică a stelei), în raport cu cele mai
strălucitoare dintre ele. Astfel stelele cele mai strălucitoare au mărimea
stelară 1, iar cele care pot fi distinse încă cu ochiul liber au mărimea 6.
Privite de pe Pământ, unele stele par grupate, alcătuind chiar figuri
cu o anumită semnificaţie, după care au şi fost denumite, în general cu
nume de personaje mitice, animale sau obiecte.
Ca urmare, în timp, pe toată bolta cerească au fost identificate
grupări de stele strălucitoare care au primit diferite nume, acestea fiind
constelaţiile, iar pe măsură ce au fost descoperite alte stele, acestea au
fost atribuite uneia sau alteia dintre constelaţii.
Dar la un moment dat a devenit necesar ca întreaga sferă cerească
să fie împărţită foarte clar în zone distincte, atribuite câte unei constelaţii.
Astfel, în anul 1925, la Congresul Uniunii Astronomice Internaţionale, bolta
cerească a fost reîmpărţită, într-un număr de 88 constelaţii.
Pentru un observator dintr-o anumită zonă de pe Pământ, stelele
(ca şi constelaţiile, de fapt) pot fi grupate în 3 categorii, în funcţie de
vizibilitatea pe cerul nopţii:
- stele circumpolare vizibile (rămân mereu deasupra orizontului);
- stele care răsar şi apun (nu pot fi văzute toată noaptea);
- stele circumpolare invizibile (rămân mereu sub linia orizontului).
De la latitudinea ţării noastre sunt permanent vizibile constelaţiile
Carul mare (Ursae Majoris), Carul Mic (Ursae Minoris), Cassiopeea,
Perseu, Dragonul, etc. Constelaţiile cu răsărit şi apus sunt mult mai
numeroase: Orion, Lebăda, Vulturul, Lira … (între care şi toate constelaţiile
zodiacale) – fig. 2.1. Cele care nu pot fi văzute din ţara noastră sunt în
număr de 26, din cele 88 (Centaurul, Indianul, Musca, Pasărea Phoenix,
Crucea Sudului…).
34 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

Fig. 2.1. Harta mobilă a cerului înstelat pentru emisfera nordică.

O importanţă deosebită pentru orientare în emisfera nordică o
prezintă Steaua Polară (Polul Nord ceresc), permanent vizibilă si plasată în
aceeaşi direcţie, în jurul căreia se roteşte întrega boltă înstelată.
Identificarea acesteia pe cer se realizează astfel: se prelungeşte (în direcţia
constelaţiei Cassiopeea, care seamănă cu un M sau W uriaş) linia
imaginară care uneşte roţile din spate ale Carului Mare, cu de 5 ori distanţa
dintre ele, şi se ajunge în vârful Carului Mic, unde se află steaua Alfa Ursae
Minoris sau … Steaua Polară (fig. 2.2).
Mai mult, privind harta cerului înstelat, în funcţie de poziţia
constelaţiilor din jurul Stelei Polare (care se rotesc, împreună cu întreaga
2. Spaţiul 35

boltă înstelată în jurul Stelei Polare, motiv pentru care aceasta este numită
în popor “steajerul cerului” sau “stâlpul ariei”) se poate şti cu aproximaţie
ora - dacă este după apus, la miezul nopţii sau spre dimineaţă.

Fig. 2.2. Localizarea Stelei Polare pe bolta cerească.

Constelaţiile cele mai cunoscute sunt cele care constituie suport

pentru alcătuirea Horoscopului – constelaţiile zodiacale. Numai că … apar
diferenţele prezentate în tab. 2.2., ceea ce impune analiza prezentată în
continuare, precedată de prezentarea unor noţiuni necesare de cunoştinţe
astronomice.
Planul perpendicular pe axa Pământului, care trece prin centrul
sferei cereşti, se numeşte planul ecuatorului ceresc, iar intersecţia lui cu
sfera cerească se numeşte ecuatorul ceresc.
Ecliptica este locul geometric al punctelor de pe bolta cerească în
care aceasta este intersectată de dreapta ce uneşte centrul Pământului cu
centrul Soarelui (sau cercul mare de pe bolta cerească determinat de
intersecţia cu planul de revoluţie al Pământului).
Deoarece planul de rotaţie al Pământului (pe care axa de rotaţie
este perpendiculară) este înclinat faţă de planul de revoluţie cu un unghi de
23°27’, Soarele (privit de pe Pământ) descrie un cerc mare (cercul mare
este cercul de pe sferă al cărui centru coincide cu centrul sferei) care este
înclinat pe planul ecuatorului ceresc cu unghiul de 23°27’, cerc numit
ecliptică. Cele două puncte în care ecuatorul ceresc se intersectează cu
ecliptica corespund echinoxului de primăvară (punctul vernal ) şi
echinoxului de toamnă (punctul autumnal ’).
36 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

Tab. 2.2. Constelaţiile zodiacale şi poziţia lor pe ecliptică.

Perioada de timp
Nr. conform formei şi
Constelaţia conform
crt. poziţiei actuale a
Horoscopului
constelaţiei
1 Aries (Berbecul) 21.III – 20.IV 18.IV – 12.V
2 Taurus (Taurul) 21.IV – 21.V 13.V – 20.VI
3 Gemini (Gemenii) 22.V – 21.VI 21.VI – 19.VII
4 Cancer (Racul) 22.VI – 22.VII 20.VII – 8.VIII
5 Leo (Leul) 23.VII – 22.VIII 9.VIII – 15.IX
6 Virgo (Fecioara) 23.VIII – 21.IX 16.IX – 29.X
7 Libra (Balanţa) 22.IX – 22.X 30.X – 23.XI
8 Scorpius (Scorpionul) 23.X – 21.XI 24.XI – 28.XI
9 Ophiucus (Vânătorul de şerpi) ------- 29.XI – 16.XII
10 Sagittarius (Săgetătorul) 22.XI – 20.XII 17.XII – 19.I
11 Capricornus (Capricornul) 21.XII – 19.I 20.I – 14.II
12 Aquarius (Varsătorul) 20.I – 18.II 15.II – 11.III
13 Pisces (Peştii) 19.II – 20.III 12.III – 17.IV

Constelaţiile zodiacale (denumirea provine de la cuvântul grecesc

zodion - animal, deoarece majoritatea acestor constelaţii au nume de
animale) sunt acele constelaţii parcurse de ecliptică şi ele sunt dispuse în
locul geometric delimitat de o parte şi de alta a eclipticii până la ±8,5°.
Perioada de timp atribuită unei constelaţii zodiacale constituie
tocmai perioada în care, privit de pe Pământ, Soarele este situat în dreptul
constelaţiei zodiacale respective. Dar acest lucru poate fi observat efectiv
doar în timpul unei eclipse totale de Soare. În timpul nopţii poate fi văzută
în partea de Sud a cerului, la culminaţie maximă, constelaţia care este
diametral opusă constelaţiei în care se află Soarele în perioada respectivă
(aceasta culminează la amiază, dar nu poate fi văzută din cauza Soarelui).
De ex., la solstiţiul de iarnă Soarele se află în constelaţia Săgetătorul, dar
la miezul nopţii culminează pe bolta cerească constelaţia opusă, Gemenii
(fig. 2.3).
Ca urmare, acolo unde nu sunt anotimpuri, ar fi suficient ca, privind
harta cerului înstelat, să determinăm cu aproximaţie luna în care ne aflăm.
Acum rămân de explicat dezacordurile din tab. 2.2:
1 – apar 13 constelaţii zodiacale, în loc de 12;
2 – perioadele de timp aferente constelaţiilor zodiacale conform
poziţiei actuale a aştrilor sunt total diferite de cele cunoscute din Horoscop;
3 – sistematic, situaţia actuală este defazată retrograd în timp faţă
de cea a Horoscopului.
2. Spaţiul 37

Fig. 2.3. Constelaţiile din jumătatea de sud a cerului,

la 22 decembrie, orele 22.00.

Situaţia actuală, prezentată în tabel, este indubitabilă, fiind

conformă cu Anuarul Astronomic Internaţional, explicaţia pentru
dezacorduri fiind destul de simplă: Horoscopul este utilizat în forma de
acum 2200 de ani (din vremea astronomului Aristarh din Samos – primul
care a afirmat că Pământul se roteşte în jurul Soarelui, şi nu invers), dar de
atunci s-au mai schimbat o serie întreagă de lucruri: recartografieri ale
cerului, îmbogăţirea cunoştinţelor astronomice, modificarea poziţiilor
relative ale aştrilor ...
Dar astronomii “tolerează” cu condescendenţă această
neconcordanţă, iar astrologii o eludează făcând distincţie între “constelaţii
zodiacale” (cu poziţiile actuale de pe cer) şi “semne zodiacale” (cu
perioadele de timp atribuite conform cu tradiţia).
Astfel, ca urmare a ultimei cartografieri a cerului din anul 1925, când
constelaţiile au fost definite prin suprafeţe pe bolta cerească, ecliptica trece
şi prin constelaţia Ophiucus, iar zona constelaţiei Scorpion străbătută de
ecliptică s-a redus la numai 5 zile (fig. 2.4).
Aceeaşi cartografiere a făcut ca perioadele de timp în care ecliptica
străbate constelaţiile zodiacale să nu mai fie aproape identice (de cca o
lună), ci sensibil diferite.
În schimb, defazajul sistematic în timp al perioadelor ce corespund
constelaţiilor zodiacale necesită o explicaţie mai complexă.
38 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

Fig. 2.4. Constelaţiile Scorpion, Ophiuc, Săgetător şi ecliptica.

Este cunoscut că, în afară de mişcarea de rotaţie în jurul axei sale

(care are ca efect producerea zilelor şi nopţilor), mişcarea de revoluţie în
jurul Soarelui (având ca efect anotimpurile, dată fiind poziţia înclinată a axei
Pământului cu 23°27’ faţă de normala la planul de revoluţie), există o a
treia mişcare a Pământului – mişcarea de precesie a echinoxurilor (fig. 2.5),
cu o periodicitate de 25 770 de ani, care face ca axa Pământului să descrie
în această perioadă de timp un con cu unghiul la vârf de 2 x 23°27’
(mişcarea de nutaţie, a patra ca importanţă, determină doar o mică oscilaţie
a axei pământului cu periodicitate de 18 ani), având două efecte principale:
- schimbarea stelei care joacă, un timp, rolul de Stea Polară: dacă
acum acest rol revine stelei principale din Ursa Mică, în urmă cu 5 000 de
ani drept Stea Polară era o stea din constelaţia Dragonul, iar peste 12 000
de ani va fi rândul stelei Deneb din constelaţia Lebăda, pentru ca apoi rolul
să fie preluat de steaua Vega din constelaţia Lira, etc.
- punctul vernal  şi punctul autumnal ’, corespunzătoare
echinoxului de primăvară, respectiv echinoxului de toamnă, retrogradează
anual cu 360°:25.770 ani = 50,2”, ceea ce face ca echinoxurile “să iasă în
întâmpinarea Soarelui”, de unde şi numele atribuit acestei mişcări a
Pământului: “precesia echinoxurilor”; acest lucru face ca echinoxul de
primăvară, care în Horoscop coincide cu intrarea Soarelui în semnul
zodiacal Berbecul (cum era acum 2200 de ani, când a fost stabilit
Zodiacul), să fie situat actualmente în partea de Vest a constelaţiei Peştii,
urmând ca peste 2.000 de ani să ajungă la începutul constelaţiei
Vărsătorul, ş.a.m.d.
2. Spaţiul 39

Fig. 2.5. Mişcarea de precesie a echinoxurilor.

Deci la fiecare 25 770 ani : 365,242 zile = 70,5 ani (365,242 zile
reprezintă durata anului tropic) se produce un defazaj de o zi.
Considerând aceeaşi împărţire a eclipticii în cca o lună pentru
fiecare din cele 12 semne zodiacale, trebuie să constatăm totuşi că în cei
2.200 de ani care au trecut până acum, s-a produs un decalaj de 2200:70,5
= 28,4 zile (în acest timp, punctul vernal  a retrogradat pe ecliptică 28°,
corespunzător precesiei anuale a echinoxurilor de 50,2” - lucru care se
observă pe harta cerului înstelat din fig. 2.1).
Cum decalajul de 28,4 zile a ajuns aproape egal cu durata medie a
unui semn zodiacal, de o lună, ar fi corect ca măcar expresia “sunt născut
sub semnul zodiacal…” să ţină cont de situaţia reală, adică zodia adevărată
este de fapt cea anterioară (în loc de Leul este Racul, în loc de Racul este
Gemenii, în loc de Gemenii este Taurul, ş,a.m.d.).
Situaţia actuală a Horoscopului este asemănătoare cunoscutei
poezii a lui Bolintineanu despre lupta dintre români şi tătari, care relatează
un fapt istoric petrecut la Teiuşani, pe Valea Teleajenului, în anul 1602.
Numai că lupta s-a dat călare şi nu pe jos, Buzescu l-a înjunghiat pe tătar şi
nu l-a ucis cu buzduganul, iar eroul este de fapt Stroe Buzescu (care a şi
murit, după trei zile, din cauza rănii primite), nu Preda Buzescu. În rest ...
totul este exact!
40 GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR

În ceea ce priveşte influenţa constelaţiilor asupra oamenilor,

singurul lucru care se poate afirma cert este că, într-adevăr, oamenii
născuţi în aceleaşi perioade ale anului au multe trăsături comportamentale
asemănătoare, dar cauzele sunt greu de precizat. Ar fi posibilă
demonstrarea influenţei constelaţiilor zodiacale asupra oamenilor tocmai
făcând o analiză statistică pentru două grupuri de persoane –
contemporane, respectiv născute acum cca 2100 de ani (numărul de ani
după care se produce un decalaj de o zodie se obţine împărţind perioada
mişcării de precesie la 12 luni: 25.570:12 = 2.130 ani) – fiind de aşteptat să
se constate asemănări, dar pentru diferenţă de o lună a datelor de naştere,
în conformitate cu această mişcare retrogradă a constelaţiilor zodiacale pe
ecliptică.
Demonstraţia practică a poziţiei actuale a constelaţiilor zodiacale (v.
tab. 2.2) o constituie şi orice fotografie realizată în timpul eclipsei totale de
soare care a avut loc în ţara noastră în data de 11 august 1999 în jurul orei
11.00, care relevă faptul că Soarele este plasat între constelaţiile Rac şi
Leu, nicidecum în partea opusă constelaţiei Rac (înspre constelaţia
Fecioara) - fig. 2.6.

Fig. 2.6. Aspectul cerului în timpul eclipsei totale de Soare din 11.08.1999.