Mihai Eminescu – Stiinta si tehnologie

,,Dornic de cunoaștere universală”

Acum îl venerăm pe Eminescu în Panteonul culturii naționale, unde i-am acordat rangul de
,,Luceafărul poeziei românești”. Dar, poate că acela care l-a definit cel mai bine pe marele nostru
poet a fost Patriarhul Daniel care, într-un mesaj pastoral a afirmat: ,,Mihai Eminescu a fost și
rămâne modelul românului dornic de cunoaștere universală și în același timp un fidel păstrător al
identității naționale.”  Dar, foarte puțini dintre noi știm că ,,Poetul nepereche” a fost cu mult mai
mult decât atât. Noi ne-am obișnuit să vedem în el doar poetul iubirilor gingașe pe care le-a
cântat ,,Pe lângă plopii fără soț”. Da, a fost și asta, dar nu numai atât. Eminescu a fost și un vizionar
care, în creațiile sale, a meditat profund la tainele Universului pe care le-a descifrat într-un mod
aproape la fel de complex precum  oamenii de știință din zilele noastre. El a intrat în contact cu
unele dintre cele mai avansate teorii științifice ale vremii sale, între anii 1869 și 1872, perioadă în
care a fost ,,student auditor” la Universitatea din Viena. În acea perioadă, a participat la cursuri și
seminarii de filosofie, filologie dar și la diverse lucrări practice, inclusiv disecții pe cadavre. Astfel
se face că, majoritatea creațiilor eminesciene conține principii ale filosofiei, precum și referiri la
anumite cunoștiințe științifice indiferent dacă este vorba despre poeme precum „Luceafărul” ,
„Epigonii”, „La Steaua”, sau de proză, așa cum face în „Sărmanul Dionis” ori „Avatarii faraonului
Tla”. Tot la Viena, Eminescu a frecventat și o serie cursuri dedicate științelor fundamentale. Iar în
privința acestora, ,,oferta” era deosebit de complexă și de cel mai înalt nivel posibil. În acea
perioadă, fizicienii Michael Faraday, James Clark Maxwell ori Heinrich Hertz își publicaseră deja
lucrările privitoare la electromagnetism. Așadar și despre lumină, element cu valențe metafizice,
deosebit de important în creația eminesciană.

Mistere cosmice
Oamenii de știință au stabilit, încă de la sfârșitul sec. XIX, că viteza luminii este viteza maximă ce
poate fi atinsă în Univers. Pornind de la această valoare, precum și de la imensitatea distanțelor
cosmice, savanții au inventat o unitate de timp prin care se pot măsura distanțele intre-stelare: anul
lumină.  Este vorba despre distanța parcursă într-un an de o rază de lumină, care circulă cu 300.000
de kilometri pe secundă. Este o distanță colosală, ce poate fi redată ca 9,5 urmat de 22 zero-uri. Sau,
altfel spus, 9,5 trilioane de km. Este un număr imens pe care, practic, nimic nu ne ajută să îl
înțelegem. Dar care devine mai ușor de priceput atunci când Eminescu ne spune că:
,, La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă”
(poemul ,,La steaua”)
Iar asta este perfect adevărat. Savanții au calculat că distanța dintre Pământ și nucleul galaxiei
noastre este de circa 28.000 de ani lumină. Iar față de Andromeda, cea mai apropiată galaxie, este de
2 200 000 de ani-lumină. Dar și asta este foarte puțin, căci distanța față de cele mai îndepărtate
galaxii descoperite este de circa 14 miliarde de ani lumină. Pe de altă parte, știința modernă își
recunoaște neputința de a cunoaște ce se întâmplă ,,în timp real” cu obiectele cosmice. De fapt,
radiotelescoapele cele performante ori telescoapele optice de ultimă generație nu ne ajută să aflăm
cum arată chiar acum, în acest moment, obiectele cosmice pe care le cercetează savanții. În realitate,
ceea ce ei studiază este imaginea unor stele sau galaxii, așa cum erau ele în urmă cu milioane sau
miliarde de ani. Greu de înțeles pentru un savant al zilelor noastre, dar Eminescu a intuit asta încă
din secolul XIX. Tot în poemul ,,La steaua” el redă acest fenomen, cu aproape un veac înaintea
oamenilor de știință:
„ Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
 Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, și nu e.”

Este ştiut, că I. Kant a elaborat o teorie cosmogonică (mai bine zis ipoteză cosmogonică), potrivit
căreia sistemul solar s-ar fi dezvoltat dintr-o nebuloasă primordială. La rândul său, Eminescu a pus
în gura bătrânului dascăl a sa teorie cosmogonică. Pe acest dascăl îl consider
“într-un calcul fără capăt, tot socoate şi socoate”.
Ca urmare, “universul fără margini e în degetul lui mic, căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se
încheagă, noapte-adânc-a veşniciei el în şiruri o desleagă”. Îl vede pe acesta “îndărăt cu mii de
veacuri, la-nceput pe când fiinţă nu era nici nefiinţă, când pătruns de sine însuşi odihnea Cel
Nepătruns”. S-a pus întrebarea asupra existenţei, însă fără a o fi definit.
Sentenţios s-a afirmat, că “în sine împăcată stăpânea eterna pace”. Într-a veşniciei noapte, ca într-o
străfulgerare, “deodat-un punct se mişcă, cel întâi… care din chaos face mumă, iar el devine Tatăl”.
Această mişcare primordială ar fi avut loc în “negura eternă”, care sub acţiunea exercitată “se
desface în fâşii şi de atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii”, adică elemente ale naturii.

A intuit fizica relativistă

Pare foarte mult pentru un poet, fie el chiar și genial, dar nici asta nu este tot. Considerat una dintre
cele mai strălucite minți ale umanității, Albert Einstein a formulat, la începutul secolului XX, cele
două teorii care l-au făcut celebru în istoria științei mondiale: ,,Teoria restrânsă a relativității” în anul
1905 și ,,Teoria generalizată a relativității”, în 1916. Două teorii extrem de complexe care au fost
confirmate de către oamenii de știință în cursul unor experimente deosebit de sofisticate. Una dintre
cele mai stranii deducții ale teoriei lui Einstein este cea privitoare la ,,dilatarea timpului” în cazul
deplasării cu o viteză apropiată de cea a  luminii. Dar, acest fenomen, pe care Einstein îl descrie prin
intermediul unor formule și ecuații extrem de complexe, este descris de Eminescu în doar câteva
cuvinte deosebit de bine alese:
,,Porni Luceafărul.
Creșteau în cer a lui aripe,
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.”
Iar asta se întâmpla cu mai bine de trei decenii înainte ca lumea să fi aflat de genialul savant Albert
Einstein. Dar, poate că asta nu înseamnă chiar mare lucru. Tot Mihai Eminescu a fost cel care a
intuit o serie de teorii privitoare la originile Universului pe care oamenii de știință le-au elaborat abia
în ultimele câteva decenii și la circa un secol după el.

Originea Universului
Parte a unui ciclu de poeme asemănătoare prin modalitatea de exprimare artistică, ,,Scrisoarea I” a
fost publicată, pentru prima dată, pe 1 februarie 1881, în revista ,,Convorbiri literare”.  Într-una
dintre strofele acestei capodopere, Mihai Eminescu descrie, nici mai mult, nici mai puțin, decât
momentul formării Universului însuși:
,, Dar deodat-un punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în fășii…”
Exegeții afirmă că, în această descriere a momentului grandios al apariției Universului, Eminescu ar
fi preluat elemente din străvechiul poem hindus Rig Veda.
Poate da, sau poate nu! Dar asta chiar că nu are importanță. În cuvinte atât de simple, poetul
vorbește despre starea de ,,Singularitate” anterioară fenomenului Big-Bang care a dus la formarea
Universului. De fapt, în secolul XX, conceptul de ,,Singularitate” s-a aflat, în mod constant, în
atenția savanților. Dar, abia între anii 1965 și 1970, celebrul om de știință britanic Stephen Hawking
a elaborat un model matematic extrem de complex care descrie ,,marea explozie” a ,,Singularității”
inițiale, evenimentul  care a declanșat evoluția unui Univers aflat, acum, într-o expansiune
continuă. Secolul care-i separă pe Eminescu de Hawking a marcat și imaginea omului de știință.
Savantul descris de poet trăiește modest:
,,Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate
Și de frig, la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,
Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi,
Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic…”
Un secol mai târziu, în zilele noastre, imaginea publică a lui Stephen Hawking (inclus alături de
Newton și Einstein pe lista ,,scurtă” a celor mai inteligenți oameni din istorie) este exact expresia
dezvoltării tehnicii din secolul XX. Afectat de o maladie cumplită, care i-a distrus trupul și i-a luat
posibilitatea de a se mișca liber, marele savant a trăit, o bună parte a vieții sale, într-un aparat
deosebit de complex inventat și construit special pentru el. Iar de acolo, mintea lui genială a
comunicat cu lumea prin intermediul unui sintetizator electronic. Dar vocea lui metalică a fost și a
rămas unul dintre cele mai puternice simboluri ale dezvoltării științei și tehnicii din secolul XX.
Aristotel definea mişcarea ca trecere de la posibilitate la realitate, de la potenţă la act. Incapacitatea
de a înţelege mişcarea ca automişcare, l-a determinat pe Aristotel să postuleze ca izvor al mişcării un
“prim motor immobil”, exterior naturii şi de ordin ideal “formă a formelor”, asimilat – în cele din
urmă – cu Divinitatea. În Teologia evului mediu, scolastica a adoptat acest punct de vedere
aristotelic (Dicţionar enciclopedic român, vol. I, Bucureşti, 1962, p. 193). Primul motor nemişcat
(- primus movens immobilis) postulat de Aristotel, nu este altceva decât starea de permanentă
actualitate a formei pure, lipsită de materie şi scutită de orice mişcare – Dumnezeu.
Eminescu a putut să cunoască acestea la prelegerile de Filozofie şi din lecturile sale filozofice de
care a făcut uz, în prezentarea ilustră a concepţiei sale cosmogonice, din cadrul Scrisorii I. “Iată-
acum un punct se mişcă (primus movens), pe care Eminescu nu-l consideră – în mod explicit – a fi
immobil, dar acesta devine Tatăl, începutul a toată mişcarea din cosmos.

,,Luceafărul” fascinat de limba sanscrită

Poet desăvârșit, pasionat însă, și de istoria neamului său dar și de istoria religiilor, Mihai Eminescu
s-a interesat, în egală măsură, și de anumite domenii mai puțin obișnuite pentru scriitorii români din
vremea sa. Iar printre aceste domenii exotice s-a numărat și civilizația indiană, pe care a invocat-o în
mai multe rânduri în câteva dintre poemele sale. De fapt, cea de-a două treime a secolului XIX a fost
perioada în care oamenii de cultură ai  Europei vestice au început să se arate interesați de subtila
cultură și religie indiană. În 1872, anul în care Mihai Eminescu s-a înscris la Universitatea din
Berlin, filologul și orientalistul german Friedrich Max Muller a publicat al cincilea volum al
poemului hindus Rig Veda. Iar doi ani mai târziu, în 1874, când poetul român a părăsit Berlinul,
același om de știință a publicat și al șaselea volum al acestei lucrări monumentale.  Tot Muller a
editat colecția ,,The Sacred Books of the East”, care va pune temelia cercetărilor orientalistice.
Primele trei volume ale acestei colecții au apărut în 1879, anul în care Mihai Eminescu a publicat
,,Rugăciunea unui dac”. Tot pe vremea studenției sale, la Universitatea din Berlin, se studiau
civilizațiile orientale: cursuri de limbă sanscrită, de pali (limba în care au fost scrise primele texte
buddhiste), precum și prelegerile ținute de Albrecht Weber despre imnurile antice Rig Veda și
Atharvaveda. Astfel se face că Mihai Eminescu vorbea în cunoștiință de cauză atunci când scria
,,Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha-Sakya-Muni,
Nici în viața, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.”
Iar ,,stingerea” pe care o pomenește este starea de Nirvana, promisă de filosofia Budhistă. Tot la
vechiul Panteon indian face referință atunci când îl pomenește pe zeul hindus al iubirii:
,,Cu durerile iubirii
Voind sufletu-mi să-mi vindec,
L-am chemat în somn pe Kama
Kamadeva, zeul indic.”
Toate acestea sunt, însă, doar niște detalii creative pe care ,,Poetul național” le-a inclus în creațiile
sale. Dar interesul său pentru civilizația indiană și, concret, pentru limba sanscrită a fost cu mult mai
profund. Biblioteca Centrală Universitară din Iași păstrează manuscrisul unei lucrări eminesciene cu
totul deosebite. Este vorba despre traducerea lucrării ,,Gramatica critică abreviată a limbii sanscrite”,
de Franz Bopp. Manuscrisul acestei traduceri neterminate are intercalate pagini în care Eminescu
transcrise și glosarul sanscrit-latin întocmit de către același autor. De asemenea, acest manuscris,
mai puțin cunoscut publicului larg, conține și transcrierea cuvintelor scrise în ,,Devanagari” –
grafemele specifice limbii sanscrite. Specialiștii consideră că însemnările cuprinse în acest
manuscris reprezintă o  încercare de a studia, în mod serios, limba sanscrită, ale cărei prime
elemente și le însușise la Universitatea din Berlin. Plasată de către istoricii literaturii române în
cursul anului 1886, această tentativă a rămas doar la nivelul unei simple intenții. Din păcate, starea
de sănătate, din ce în ce mai precară, nu i-a permis lui Eminescu să mai continue în această direcție.
Însă chiar și așa, dorința de a deprinde subtilitățile acestei limbi exotice depune mărturie asupra
complexității unui geniu. Iar asta confirmă ceea ce a spus, cândva, George Călinescu: ,,Fără
Eminescu, am fi altfel, am fi mai săraci.”
Mărturie a interesului pentru ştiinţe a lui Eminescu ne oferă şi Amintirile lui Al. Vlahuţă. Când a
păşit pentru prima oară în odaia lui Eminescu, de pe Podul Mogoşoaiei, tânărul de pe atunci, Al.
Vlahuţă, l-a găsit pe poet numai în cămaşă de noapte şi surtuc (de la franc. surtout). Eminescu a
vorbit timp de aproape o oră cu prietenul care l-a adus pe Vlahuţă, absorbit fiind de un nou mod de a
măsura iuţeala apelor (Al. Vlahuţă, Din goana vieţii, vol. III, Bucureşti, 1909, p. 124).
În ultima parte a vieţii, risipirea spiritului lui Eminescu peste hotarele ocupaţiunii obişnuite, a fost
considerată ca un preludiu al apropiatei îmbolnăviri (G. Călinescu, op. cit., p. 272). Când, în vara
anului 1883, în Piaţa Amzei, Slavici găsea odaia vecină a poetului plină de fiţuici, cu calcule şi
ecuaţii, paharul subţire al minţii poetului era de curând plesnit (I. Slavici, op. cit., p. 119).
Predilecţia deosebită, în special pentru filozoful german Shopenhauer, îşi va fi avut contribuţia la
întunecarea prismei de vedere a lui Eminescu, cu veşnicul dor de Nirvana, “setea liniştei eterne” din
Scrisoarea a IV-a şi din atmosfera morală a multora din poeziile lui. Admirator pasionat al genialei
opere eminesciene, Al. Vlahuţă afirmă că Eminescu a rupt hotarele de gândire ale contemporanilor
şi s-a ridicat cu mult deasupra timpului şi a societăţii în care a trăit. În existenţa unui popor – spune
Al. Vlahuţă, în Versuri şi proză, Bucureşti, 1987, p. 218-219 – oameni ca Eminescu răsar la
depărtări de veacuri.
Călinescu îl descrie ca pe un autodidact avid de carte, care nu se mărginea doar la cursuri.
„Adevărata cultură poetul şi-a făcut-o însă nu pe băncile sălilor de facultate, printre colegii de la
Litere numiţi-pare-se-«mincinoşi» , sau printre cei de la Drept, socotiţi «grobiani», ci de-a dreptul
din cărţile pe care le citea la bibliotecă sau acasă. Pe dată ce primea bani din ţară, îşi cumpăra cărţi şi
dispărea pentru câtva timp din ochii colegilor săi.  Închis în odaia sa, devora, aşezat la masă sau
întins pe pat, cărţile cumpărate”, scria George Călinescu. Era pasionat de Kant, Hegel şi de filosofia
orientală, indiană în special.    „Colegii îl ştiau ca un cunoscător al lui Platon, Spinoza, şi Fichte, al
doctrinelor orientale, al lui Kant şi al lui Schopenhauer. Citise din Ramayana şi Mahabharata, pe
Kalidasa şi, probabil parţial, Vedele şi vorbea cu aprindere despre Buddha Sakya Muni şi despre
Nirvana”, preciza Călinescu. De altfel, Eminescu era un poliglot, cunoştea franceza, germana,
italiana, puţină spaniolă, latină, greacă şi probabil şi limbi orientale, începuse să traducă „Critica
raţiunii pure” a lui Kant. Citea cu prietenii din Rousseau în original, Alfred de Vigny, Hugo şi
Lamartine. 

„Ca un enciclopedist autentic, el îşi propune şi chiar încearcă să facă un fel de dicţionar filosofic.[...]
După maniera generală de a proceda, se pare că Eminescu dispunea de un dicţionar german-latin şi
de unul latin-german, ambele cu profil filosofic, din care alegea termenii semnificativi, îi traducea
(din germană în latină sau invers) şi apoi îi explica în româneşte. El nu s-a mulţumit cu împărţirea
caietului, în genul unui repertoar: a, b, c…, ci a încercat alcătuirea de grupuri din două litere. Literei
„a”, de exemplu, îi corespund 15 file notate cu ab, ac, ag, ah, ai, aj, al, am, an, ap, ar, at, au, av şi az.
Ceea ce înseamnă o amănunţire excesivă a dicţionarului, pentru a nu pierde cumva din vedere vreun
termen. Ne putem imagina ce muncă ar fi necesitat realizarea unui asemenea dicţionar. Facem
abstracţie de faptul că nici astăzi nu avem un dicţionar filosofic atât de bogat”, preciza
academicianul Alexandru Surdu în revista „Clipa”.    Din păcate, Eminescu abandonează această
muncă şi, deşi a urmat şi cursuri la Berlin în perioada 1872-1874, renunţă şi la dicţionar, şi la
filosofie ca preocupare principală, fiind nevoit să-şi câştige existenţa ca bibliotecar, revizor şi apoi
jurnalist.

Pasionat de fizică, matematică şi de medicină

Eminescu nu a fost pasionat doar de filosofie. George Călinescu ni-l arată studiind cu pasiune
anatomia, economia, ştiinţele politice şi astronomia. Pasiunea aceast a debutat tot în perioada
„vieneză”.    „Colegii îl întâlneau la prelegerile lui Lorenz Stein de filosofia dreptului, economie
politică, ştiinţe financiare şi administrative, la cursul de drept internaţional al lui Louis Neumann şi
chiar la prelegeri de medicină. Asista adesea la cursul de medicină legală a doctorului Gatscher,
urmărind cu interes disecţiile de cadavre bărbăteşti şi femeieşti, pe care numitul profesor le însoţea
de minuţioasele examene şi aplicări ale tuturor organelor «de la creier până-n tălpi», precum şi la
cursul de anatomie  al lui Brucke“, precizează Călinescu în „Viaţa lui Mihai Eminescu”.    Deşi
literat, poet şi jurnalist, îndreptat către latura umanistă a ştiinţelor, Eminescu s-a dovedit un geniu
polivalent. Compunea poezii, dar trasa şi ecuaţii. Era pasionat de matematică, fizică şi chiar de
inginerie. „Preocupările de cultură ştiinţifică au urmărit de aici înainte toată viaţa pe Eminescu, iar
însemnările de fizică, de mecanică, întrerupte de oculte ecuaţii, umplu multe din manuscrisele sale“,
scria Călinescu, despre preocupările lui Eminescu. Începute în timpul studenţiei, acestea nu au fost
abandonate nici măcar în perioada în care gazetăria îi ocupa aproape tot timpul.   „Încă de la Viena,
el arătase interes pentru ştiinţe, îndeosebi pentru filosofie şi chimie. Nevoia internă de unitate în
explicarea universului împinsese pe acest spirit speculativ să caute abstracţiunile necesare în ştiinţe,
la început în ştiinţele naturale, apoi în mecanică şi astronomie. În caiete groase cumpărate de la Leon
Alcalay începuse să-şi facă însemnări după publicaţiuni ştiinţifice, să copieze, bunăoară, noţiuni
despre plante după Schleiden sau observaţiuni fizice asupra caloriometriei, a căderii corpurilor, a
legilor mişcării, forţei centrifuge”, completa Călinescu. Eminescu este văzut de apropiaţii săi
umplând notiţe cu ecuaţii complicate şi stăpânind matematica la perfecţie. Până în ultimele sale zile,
poetul se ocupa de calcule matematice complicate şi probleme de fizică. 

Matematica în poezia lui Eminescu

Totodată, profesorii şi specialiştii în matematică au descoperit o prezenţă a acestei ştiinţe exacte în
versurile eminesciene. Cu geniul său, Eminescuar fi reuşit să găsească noi sensuri atât în matematică
cât şi în literatură. ”Fiindcă este un domeniu atât de complex, poetul a fost capabil să găsească
sensuri noi operaţiilor matematice şi să le adapteze unui alt cadru, cu totul diferit, în care cuvintele
sale să aibă multe alte înţelesuri.  Astfel ne-a demonstrat că cele două se completează reciproc şi că
uneori libertatea cuvintelor are nevoie de regulile matematice şi alteori stricteţea formulelor are
nevoie de nonşalanţa figurilor de stil.”, scria profesoarele Mioara-Gabi Macrea şi Dorina Cismaş.
Sunt opere eminesciene unde au fost identificate elemente matematice ca de exemplu în Scrisoarea I,
Sărmanul Dionis, Scrisoarea a III a(”Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit”), Scrisoarea
a V a („Pân-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere”) dar şi Glossa. Alte principii şi elemente
matematice au fost găsite şi în poeziile cu formă fixă scrise de Eminescu.
Opera care face referire cel mai mult la simbolurile matematicii este “Sărmanul Dionis”, unde se
regăsesc figuri geometrice şi simboluri matematice:
Cercul („Pe o pagină găsi o mulţime de cercuri ce se tăiau, atât de multe încât părea un ghem de
fire roş sau un painjiniş zugrăvit cu sânge.”)
Ovalul (“Văzu un băiat cu faţa ovală, palidă, cam slăbită, părul de aur acoperit de o pălărie de
catifea neagră cu margini largi…”)
Triunghiul (“Numai o poartă închisă n-au putut-o trece niciodată. Deasupra ei, în triunghi, era un
ochi de foc, deasupra ochiului un proverb cu literele strâmbe ale întunecatei Arabii.”)
Infinit (Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul
asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.)
Diferenţele fundamentale între mecanica clasică a lui Newton şi cea relativistă a lui Einstein se pot
rezuma la următoarele afirmaţii: ( existenţa a  două sisteme de referinţă inerţiale: unul legat de
Peter(în repaos pe Pămînt) şi celalalt de Paul (aflat în mişcare, cu viteză constantă, în nava cosmică).
Newton spune: spaţiul si timpul sunt absolute, iar viteza luminii relativă. Prin urmare, Peter si Paul
măsurînd lungimi şi intervale de timp în cele două sisteme de referinţă vor raporta aceleasi rezultate,
dar măsurînd viteza luminii vor găsi rezultate diferite. Dacă Paul va gasi o valoare c, Peter va spune
că el măsoară (c + v) unde v este viteza de deplasare a navei faţă de Pămînt. Einstein spune: spaţiul
şi timpul sunt relative, iar viteza luminii este absolută(are aceeasi valoare atît pe Pămînt cît si pe
navă). Asta înseamnă că lungimile şi intervalele de timp măsurate de Peter si Paul vor fi diferite. Da,
aşa este! – lungimea unui obiect măsurată de Paul în navă este diferită de cea pe care o măsoară
Peter aflat pe Pămînt.Timpul pentru cei doi gemeni curge 11 şi el în mod diferit.  În acest punct al
raţionamentului să introducem cîteva versuri ale lui Eminescu: „Porni luceafărul. Creşteau În cer a
lui aripe, Si căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe.” [Luceafarul – 1883]
Poezia „Glossă” seamănă cu o demonstraţie matematică, în care trecutul exprimă ipoteza, viitorul
este concluzia, iar zădărnicia este demonstraţia.
„Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.”
Există în arta poetică mici poeme de formă fixă: sonetul, rondelul şi trioletul în care matematica
joacă un rol fix. Eminescu s-a înscris şi în rândul celor mai mari sonetişti, cu arhicunoscutul sonet
„S-a stins viaţa…” (Sonetul este un mic poem de 14 versuri de aceeaşi măsură, cu versuri de 11
silabe, cele 14 versuri alcătuiesc 4 strofe, primele două fiind catrene şi ultimele terţine. Catrenele au
numai două rime, aceleaşi în ambele strofe, terţinele au în total trei rime).

Eminescu, literele şi mecanica

O altă pasiune secretă a poetului Mihai Eminescu a fost mecanica. La fel ca şi matematica o
împleteşte într-o formă unică cu literatura. Poetul cunoaşte la perfecţie formule,calcule fizice şi
principii complicate ” În manuscrisele eminesciene sunt relevate nume de oameni de ştiinţă precum
Galilei, Newton, Watt sau Bernoulli, dar şi expresii matematice ale unor legi fizice şi observaţii
fizice asupra calorimetriei, a căldurii corpurilor, a forţei centrifuge etc. În aceste însemnări, Mihai
Eminescu folosea deseori modalităţi de expresie specifice poeziei sau ilustra o idee ştiinţifică într-o
formă lirică”, preciza Inginerul Ovidiu Ţuţuianu în articolul ”Mihai Eminescu-Despre ştiinţă şi
tehnică” din agir.ro.  Iată de exemplu ce spunea Eminescu, printre altele despre electricitate.  „Există
un negustor în natură: electricitatea, dar el nu ia nimic pentru sine. Ceea ce produce într-un loc,el
restituie în alt loc integral.”, preciza poetul. Deşi era un tradiţionalist în multe dintre scrierile sale, în
ceea ce priveşte mecanica, Eminescu era clar un progresist,existând dovezi că avea o pasiune aparte
pentru tot felul de „maşinării”.  „O măsurătoare a gradului de cultură este dibăcia unui popor de a
substitui forţei musculare agenţi naturali, de a creia şi întrebuinţa,maşini”, scria poetul. În general
există mărturii care arată că Eminescu era pasionat de tot ceea ce însemna ştiinţă. „Încă de la Viena,
el arătase interes pentru ştiinţe, îndeosebi pentru filosofie şi chimie. Nevoia internă de unitate în
explicarea universului împinsese pe acest spirit speculativ să caute abstracţiunile necesare în ştiinţe,
la început în ştiinţele naturale, apoi în mecanică şi astronomie. În caiete groase cumpărate de la Leon
Alcalay începuse să-şi facă însemnări după publicaţiuni ştiinţifice, să copieze, bunăoară, noţiuni
despre plante după Schleiden sau observaţiuni fizice asupra caloriometriei, a căderii corpurilor, a
legilor mişcării, forţei centrifuge”, preciza George Călinescu în ”Viaţa lui Mihai Eminescu”.
Exista idei eminesciene care sugereaza ceea ce astazi numim interdisciplinaritatea, atât de
caracteristica etapei actuale a cunoasterii stiintifice. Tot Slavici relateaza, parca surprins, ca
Eminescu considera ca zoologia, botanica, fiziologia nu pot fi întelese decât corelate cu legile fizicii,
ca în general poetul nu concepea studiul izolat al stiintelor. În caietul 2307, la fila 1, într-o nota
scrisa într-un colt, parca ascunsa, într-o grafie miniaturala, citim: "Minunile naturii sînt ca si
minunile matematicii". Dupa ce filosofeaza asupra numarului si a unor operatii matematice,
Eminescu continua: "Daca am putea urmari în natura jocul simplelor legi mechanice, atunci poate ca
embrio ne-ar parea ca radacina din care apoi se nasc orice potente, prin multiplicare cu sine însusi.

Sugestiile precibernetice apar în multe locuri. "Priveste omul ca o masina - cine-o tine?" citim în
povestirea care a fost intitulata Archaeus. Sau, în manuscrisul 2275 B, fila 11: "Un om nu este într-o
miscare generala decât paranteza mecanica, o masina intercalata". În ce priveste corpul omenesc, el
"nu este decât un complex de puteri de reactie contra puterilor naturii (ms. 2286, f. 54 verso).
Organele sunt caracterizate prin metafore "tehnomorf": stomacul - masina de putere, muschii -
masini de lucru (dar slugi ale creierului), creierul - masina galvanica a organismului, nervii - linii
telegrafice animale, de fapt un întreg sistem de comanda, control si executie, analog celui mecanic.
Statul îi apare ca "un fel de automat, care sa puie forma sa si modul sau de a fi afara de orice
controversa" (ms. 2257, f. 217). Si în acelasi caiet, la fila 374: "Masina societatii consista, ca si
aceea a corpului omenesc, din parti care functioneaza independent si totusi stau într-o consonanta
deplina întruolalta". Când Eminescu vorbeste în "Timpul" din 2 septembrie 1878 "despre caracterul
negativ al vietii, [aceasta] fiind o lupta împotriva mortii ca ceva pozitiv si statornic" întelegem ca e
vorba de o intuitie a activitatii antientropice si nezentropice, a unor idei pe care azi le numim
"cibernetic-informationale".

Este în general putin cunoscut interesul pe care Eminescu îl purta problemei terminologiei stiintifice
românesti (atât din perspectiva iubitorului limbii, cât si al stiintei), precum si stilului expunerii
stiintifice. De cele mai multe ori îsi exprima exasperarea, ca, de pilda când scrie în "Timpul" din 6
mai 1880: "Daca deschidem ziare de stiinte naturale, de medicina, de ce-o fi, ne ia ochii lipsa de
respect pentru limba, primirea de termeni straini fara trebuinta si numai de lene de a cauta
echivalentul românesc. Am vazut o carte intitulata Despre cosmeticurile nuisibile sanatatii. Îsi poate
închipui fiecare în ce stare e amenintata sa ajunga limba prin pretinsii oameni de stiinta". Uneori,
mai rar, îsi exprima multumirea, ca atunci când reproduce în "Curierul de Iasi", nr. 71 din 25 iunie
1876 lucrarea de pionierat a inginerului si geologului Mihalic de Modocin din 1839-1842 Despre
lucrarea minelor de metal; dupa ce-i lauda continutul, adauga: "Despre limba nu mai vorbim. Ea este
mai buna decât limba tuturor jurnalelor politice de astazi.

Bibliografie:
1. Fragmentarium, Operele lui Mihai Eminescu, Editura Academiei, 1993, vol. XV;
2. Numărul de aur in două poeme eminesciene, de Ilie Torsan în Studii eminescologice-Opinii,note;
3.Eminescu-orizontul matematic şi semiotic, de Solomon Marcus în Întâlnirea extremelor, Ed.
Paralela 45.
4. Mihai Eminescu și științele exacte, ing. Ovidiu Țuțuianu