Sunteți pe pagina 1din 15

Natura luminii

-de la corpuscul la unda si iar la corpuscul-

Stoican Cosmina
Dobrin Ana Maria
CNSS-XII E
2014-2015

Cuprins
1.Introducere Optica pana la Newton
2.Secolulul XVII Newton si Huygens
3.Interferenta luminii Experimentul lui Young
4.Maxwell Lumina, unda transversala electromagnetica
5.Einstein - Efectul fotoelectric extern
6.Concluzii Comportamentul dual al luminii

7.Bibliografie

1.Introducere Optica pana la Newton


Fenomenele luminoase au atras atentia oamenilor inca din cele mai indepartate timpuri. De
aceea, nu este de mirare ca optica, alaturi de mecanica, reprezina doua din domeniile fizicii cu
radacinile cel mai adanc infipte in istoria omenirii.
Pornind de la Orientul Antic, nu exista marturii literare privind invataturile babilonienilor sau ale
egiptenilor legate de lumina, insa pot fi extrase in mod indirect anumite informatii. De exemplu,
invatatii vechiului Babilon au reusit sa dea o explicatie corecta eclipselor, de unde poate fi trasa
concluzia ca vechii babilonieni cunosteau faptul ca lumina se propaga in linie dreapta. De asemenea, si
egiptenilor le era cunoscuta propagarea rectilinie a luminii, dovada fiind faptul ca ei utilizau lungimea
umbrei piramidelor pentru a determina inaltimea la care se afla soarele.
Antichitatea greaca a lasat informatii mult mai bogate. Fizica din antichitate cuprindea patru
parti: mecanica, caldura, acustica si optica, fiind de fapt asociate senzatiilor ( de effort, de firg/cald, de
sunet, de lumina/culoare). Vechii greci erau mai mult preocupati de a intelege cum reuseste omul sa
perceapa aceste senzatii, care este agentul care la provoaca. Cu trecerea secolelelor, studiul agentilor
externi a capatat o pondere tot mai importanta si a sfarsit prin a se separa de rest. Din perioada antica
au ramas patru tratate speciale de optica, Optica lui Euclid, Catoptrica lui Heron din Alexandria,
Catoptrica (Euclid) si Optica lui Ptolomeu). Acestea au scos in evidenta faptul ca fenomene precum
reflexia pe o suprafata plana (Euclid) si refractia (Ptolomeu) erau deja cunoscute.
Pana la Aristotel, filosofii greci considerau ca lumina este,
in esenta, un fel de foc, insa mult mai subtil decat cel obisnuit. Aristotel
considera, in schimb, ca lumina nu are natura materiala, ea reprezentand
modificarea calitativa a unui mediu transparent sub actiuea unei surse.
Lumina reprezenta, in viziunea lui Aristotel, actiunea mediului transparent
care a primit un impuls de la un foc, sau de la un elemt asemanator
acestuia. In ceea ce priveste mecanismul modificarii proprietatilor
mediului transparent sub actiunea luminii, Aristotel nu mentioneaza
amanunte suplimentare, care ar justifica o legatura cu o forma oarecare
de miscare. Spre deosebire de lumina materiala a atomistilor greci, care
se propaga cu viteza foarte mare, insa finita, lumina lui Aristotel se
propaga instantaneu, deci cu viteza infinita.
Tot Aristotel considera ca amestecul in proportii diferite a
luminii cu intunericul duce la nasterea culorilor. De exemplu, o lumina vie, combinata cu o umbra slaba,
da nastere culorii rosu, iar o umbra puternica si o lumina slaba, culorii violet.
O alta problema care i-a preocupat pe invatatii antici era originea curcubeului. Aristotel va
explica aparitia curcubeului prin fenomenul reflexiei, in sensul ca, in urma reflexiei razelor solare de
catre un nor intunecat ar aparea curcubeul, iar, in ceea ce priveste culorile, explicatia lui Aristotel se
baza pe ideea amestecarii in nor a culorilor inchise cu cele deschise.
In epoca medievala apar noi teorii emise de diferiti opticieni. Avicenna ( Abu Ali Ibn-Sina)
considera lumina ca o emisiune de particule materiale care se deplaseaza cu o viteza foarte mare, insa
finita, fiind deci in dezacord cu Aristotel si cu majortiatea adeptileor sai, care afirmau ca lumina se
propaga instantaneu. Ca si Avicenna, Al-Hazen considera ca lumina este o emisune de particule
materiale, iar in sprijinul acestei teorii, el arata ca daca se priveste un timp indelungat o surasa intensa,
de exemplu soarele, atunci observatorul simte o senzatie dureroasa in ochi. Aceasta senzatie, conform
opticianului, nu poate sa apara decat daca in ochi patrunde ceva material. Optica lui Al-Hazen va
constitui cartea ce va ghida opticienii secolului XIII.

O perioada importanta in dezvoltarea opticii o reprezinta Renasterea. Se distinge Leonardo da


Vinci care va emite o idee noua in ceea ce priveste analogia dintre propagarea undelor in apa si
propagarea luminii. Astfel, apare ideea conform careia lumina emisa de luna noaptea s-ar datora
reflexiei razelor solare pe marile lunare. Asadar, nu este intamplator faptul ca pe pictor l-au pasionat
legile dupa care se distribuie lumina si intunericul pe suprafata agitata a marilor si oceanelor. De
asemenea, acestia si-a manifestat interesul si pentru problemele vederii binoculare, strans legate de
mecanismul perceprii reliefului si a distantelor probleme ce il pasionau, in special, pentru necesitatile
picturii.

Din pacate, in timp ce pictorul era framantat de probleme complicate ale teoriei culorilor, ale legilor de
distributie a luminii si intunericului pe suprafata apelor, el nu cunostea nici macar legea refractiei, sau a
descompunerii luminii albe.
Tot in perioada renascentista s-a remarcat si figura lui Giambattista della Porta, prin opera
Magia naturala. Prin fraze precum acum voi impartasi ceva despre care pana in prezent am pastrat
intotdeauna tacere si am considerat necesar sa tac a reusit sa fie vazut de public precum inventatorul
camerei obscure, deja amintita in manuscrisele lui Leonardo da Vinci sau al lunetei. Cu toate acestea,
opera a cunoscut un mare succes editorial si astfel, a contribuit la raspandirea camerei obscure sau a
lunetei. Ochelarii fusesera deja inventati, printr-o intamplare, insa nicio teorie formulata pentru
explicarea lentilelor nu a avut succes. Porta a incercat sa emita si el o teorie in cartea Despre
refractie, insa sarcina l-a depasit.
O alta personalitate importanta o constituie Galileo Galilei, care, pe langa marile sale
descoperiri legate de astronomie, va publica in 1632 cea mai remarcabila lucrare a sa Dialog despre
cele doua sisteme principale ale lumii sistemul lui Prolomeu si sistemul lui Copernic, compusa ca un
dialog intrei 3 personaje, avand opinii diferite, unul de celalalt. Pentru prima oara, este abordata in mod
stiintific problema vitezei de propagare a luminii, fara ca Galilei sa se avante in discutii speculative, ci
abordand problema prin prisma experientei, cautand sa raspunda la intrebarea exista vreo metoda de
a determina in mod experimental viteza luminii? Un schimb de replici remarcabil este urmatorul:
SIMPLICCIO :Cand vedem tragand un tun la o distanta mare, lumina flacarii ajunge la ochii nostri fara
pierdere de timp, pe cand sunetul nu ajunge la urechi decat dupa un interval oarecare de timp
SALVIATI: Ei, signore Simpliccio, din aceasta experienta foarte importanta nu deducem altceva decat
ca sunetul ajunge la urechea noastra intr-un timp mai lung decat ajunge lumina, dar nu ma asigura ca
propagarea luminii este instantanee
Urmatorul optician care s-a remarcat a fost Kepler, care a reusit sa gaseasca o forma

apoximativa a legii refractiei. Perioada din jurul anului 1930 marcheaza descoperirea acestei legi, fiind
atribuita de unii lui Willebrord Snell, de altii lui Rene Descartes.
Descoperirea legii refractiei a avut un rol covarsitor in ceea ce priveste problema naturii luminii,
interpretarea fizica a acestei legi avand un rol fundamental in lupta ce se va da intre cele doua teorii.

Un progres remarcabil in dezvoltarea opticii au constituit observatiile si experientele lui


Francesco Maria Grimaldi. Physico-mathesis de lumine, coloribus et iride a fost opera sa
fundamentala, publicata la doi ani dupa moartea sa, prin care opticianul a aratat ca lumina nu se
propaga in linie dreapta. Este, de asemenea, tot meritul lui Grimaldi, de a numi acest fenomen
difractia luminii. Grimaldi a asezat in drumul unui fascicul fin de lumina, obtinut cu ajutorul unei gauri
foarte fine in oblonul de la fereastra, diferite obiecte foarte mici, cum ar fi fire de par, diferite tesuturi
confectionate din fibre subtiri, etc.
Grimaldi a observat ca cumbrele acesto obiecte au un contur difuz, situatia complicandu-se
prin aparitia unor benzi colorate, numite franje.
Intr-o alta experienta, Grimaldi a asezat in calea unui fascicul luminos un ecran prevazut cu un
mic orificiu, Schema experientei este redata in figura de mai jos.

In aceasta figura, CD = deschiderea cu ajutorul caruia Grimaldi a obtinut fasciculul foarte fin de
lumina, de la soare, GH = o alta descchidere intr-un ecran opac ( EF ). Spre surprinderea lui Grimaldi,
regiunea iluminata depaseste ca intindere portiunea la care se astepta, considerand ca lumina se

propaga in linie dreapta. (regiunea iluminata = IK). Daca lumina s-ar fi propagat rectiliniu, atunci
portiunea iluminata ar fi trebuit sa fie cuprinsa intre punctele LM. Mai mult, in portiunea cuprinsa intre
cele doua regiuni, corespunzatoare punctelor I si K, respectiv L si M, apar inele colorate concentrice.
Experienta i-a aratat lui Grimaldi ca, in acest caz, lumina nu se propaga rectiliniu, fiind capabila sa
ocoleasca obstacole. Difractia va fi cel de-al 4-lea mod de deplasare a luminii, pe care Grimaldi il va
raspandi, celelalte fiind deja cunoscute - propagarea directa, propagarea prin reflexie, propagarea prin
refractie.
Tot Grimaldi, intr-o alta serie de experiente, prin care a recut doua raze de lumina prin doua
orificii foarte fine asezate la o distanta mica una de alta, a observat iluminarea produsa de fascicule pe
un ecran. Astfel, el a constatat ca apar regiuni iluminate alternate cu regiuni intunecate. Aceasta
experienta, alaturi de altele, l-au adus pe Grimaldi in fata unei enigme : lumina + lumina = intuneric.
Grimaldi a descoperit de fapt, un alt fenomen interferenta, insa acesta fi studiat de Young si il va
denumi astfel.
Grimaldi si-a dat seama ca unele fenomene remarcat de el sunt imposibile din punct de vedere
mecanic pentru traiectoria unor corpusculi, asa ca va incerca sa includa intr-una din lucrarile sale o
teorie ondulatorie a luminii, intr-o forma foarte timida. Dupa ce in prima partea a lucrarii, opticianul
argumenteaza ca lumina este o substanta formata din corpusculi foarte mici, in partea a doua, Grimaldi
afirma ca lumina poate fi considerata si ca o agitatie puternica a unei substante speciale foarte fine Lumina este un fluid care se misca extrem de rapid si intr-un mod cateodata vibrator prin corpurile
transparente .
In acelasi an (1665) in care apare lucrarea lui Grimaldi, Robert Boyle isi publica si el cartea, prin
care Boyle, avandu-l ca asistent pe Robert Hooke, a demonstrat ca lumina, spre deosebire de sunet, se
propaga prin vid.
Robert Hooke, in schimb, va publica si el o cartea
Micrographia, in care sunt descrise experientele lui, independente
de activitatea lui Grimaldi, experiente ce au condus la descoperirea
difractiei. Hooke considera ca lumina este o miscare vibratorie
rapida, care se propaga intr-un mediu special. Fizicianul a fost un
precursol al conceptiilor moderne, intrucat el considera ca lumina
reprezinta vibratii transversale ale mediului - Miscarea luminii intrun mediu uniform in care este generata reprezinta o propagare de
impulsuri sau de unde simple si uniforme care sunt indreptate
perpendicular pe directia de propagare a razei
Ideea lui Hooke privind transevarsalitatea undelor va fi atat notata
de el, dar si considerata pentru cititori, ca reprezentand un caracter
intamplator. Intr-adevar, afirmatiile privind aceasta idee nu au
rezultat in urma unor experiente riguroase sau rationamente care sa
demonstreze justetea ei. Din acest motiv, desi ideea s-a dovedit a fi corecta, ea a jucat un rol putin
important in dezvoltarea ideilor despre lumina.
Un nou fenomen important este dubla refractie a luminii, descoperit de Erasmus Berthelsen
Bartholinus, in 1669. Studiind diferite cristale naturalistul Bartholinus a descoperit ca cele de spat din
Islanda prezinta proprietatea de a dedubla imeginile observate prin intermediul lor. El a observat ca
daca o raza de lumina ingusta cade pe un cristal suficient de mare, atunci, la iesirea din cristal, se obtin
doua raze paralele. Una dintre acestea, care asculta de legea refractiei, a capatat numele de raza
ordinara, pe cand cealalta, care se abate de la lege, raza extraordinara. Fenomenul a capatat
denumirea de dubla refractie; Bartholinus a incercat sa explice acest fenomen, insa nu a reusit.

Apar astfel noi probleme, care aduc dupa sine necesitatea de a accepta un comportament
diferit al luminii si un nou mecanism de refractie, cat si nevoia unor explicatii care sa permita aparitia
unor astfel de fenomene.

Dubla
refractie

Ultima experienta cruciala, inainte de Newton a consituit-o prima determinare a vitezei luminii,
ce, in mod surprinzator, a fost efectuata de unnastronom, nu de un optician, mai exact, danezul Olaus
Rmer.
Rmer a observat eclipsele succesive ale satelitului cel mai apropiat de Jupiter. Ca si ceilalti
astronomi ai acelei perioade, Rmer stia ca intervalele e timp dintre eclipsele succesive erau ceva mai
mari atunci cand pamantul, in miscarea sa, se indeparta de Jupiter, decat atunci cand se apropia.
Masuratorile indicau o diferenta maxima de 1320 s, in cazul unor observatii facute in acelasi punct de
pe pamant, la un interval de 6 luni.
Aceasta diferenta a creat dificultati, pana cand Rmer s-a gandit ca aceasta diferenta s-ar putea
explica prin timpul necesar luminii pentru a strabate distanta care separa planeta Jupiter de Pamant.
Intr-adevar, daca lumina nu se propaga instantaneu, atunci drumul suplimentar pe care trebuie
sa il strabata lumina cand pamantul este mai indepartat de Jupiter ar explica aparitia intarzierii

eclipselor satelitului lui Jupiter.


Prin calcule potrivite valorilor acelei perioade (ex: in acea perioada se considera ca diametrul
Pamantului este de 299 000 km), Rmer a ajuns la concluzia ca viteza luminii este de 215 000km/s.
Determinarile ulterioare au condus la modificari ale valorilor numerice, insa rationamentul lui Rmer
s-a dovedit a fi corect, desi initial a fost supus unor atacuri puternice. Cu toate acestea, atat Newton,
cat si Huygens au sustinut cu tarie teoria astronomului danez.
1.Secolulul XVII Newton si Huygens
Secolul al XVII-lea va fi marcat de doua personalitati, Isaac Newton si Christiaan Huygens, ce vor
lansa teorii cu privire la natura luminii total diferite, desi acestia isi vor desfasura activitatea in aceeasi
perioada.
Pasiunea lui Newton pentru optica s-a datorat,
poate, unei impresii covarsitoare produsa de Galilei si
descoperirile sale, ce au condus la o dorinta arzatoare a
fizicienilor, astronomilor si a matematicienilor de a
perfectiona instrumentele optice.
Dorinta lui Newton era de a construi fizica dupa
chipul si asemanarea geometriei. Axiomelor din
geometrie, Newton incearca sa le gaseasca
corespondente in randul principiilor din fizica. Insa, spre
deosebire de axiomele matematice, principiile fizice au
nevoie de verificarea prin experiente.
In domeniul mecanicii, Isaac Newton a reusit sa
construiasca o teorie bazata numai pe principii, insa, in
domeniul opticii, daorita complexitatii fenomenelor,
fizicianul era nevoit sa imagineze diferite ipoteze, pe care
pana atunci le ocolise. In cartea sa Optica Tratat
despre reflexiile, refractiile, devierile si culorile luminii,
Newton foloseste atat metoda principiilor cat si cea a
ipotezelor, incercand prin toate mijloacele sa separe
principiile de ipoteze, celor din urma rezervandu-le
ultima parte a cartii, intitulata sugestiv Chestiuni. In
cadrul acestui capitol, se remarca trecerea clara de la o
ipoteza la alta: uneori Newton demonstreaza ca lumina are caracter net corpuscular, alteori acelasi
Newton afirma ca pentru intelegerea proprietatilor luminii trebuie adoptata o conceptie corpuscularondulatorie.
Din nefericire, s-a creat o traditie gresita, conforma careia Newton este prezentat ca adeptul
intransigent al teoriei corpusculare a luminii, afirmatie aflata in contradictie cu spiritul intregii sale
creatii stiintifice. Comparand diferite proprietati ale luminii, Newton a ajuns la concluzia ca aceasta are
o structura complexa - ea are trasaturi care pot fi intelese cel mai usor, admitand ca reprezinta un flux
de corpusculi, insa, prezinta si insusiri care denota fara niciun fel de indoiala caracterul ei periodic.
Rectiliniaritatea propagarii luminii era, dupa Newton, cea mai pregnanta dovada a naturii ei
corpusculare. Cu toate acestea, in experientele sale, savantul a vazut limpede prezenta unui anumit
element de natura ondulatorie in insusirile luminii, care l-a determinat sa creeze o ipoteza de un tip cu
totul si cu totul nou, care cuprinde atat unde cat si corpusculi. Newton considera ca lumina este intradevar copusa din corpusculi, insa acestia se propaga intr-un mediu special eterul producand unde.

Reprezentarile lui Newton despre eter sunt foarte concrete. Se presupune ca exista un
oarecare mediu de eter, care are in multe privinte aceeasi structura ca si aerul, dar este mult mai
rarefiat, mai fin si mai elastic. Newton arata ca oscilatiile eterului produse de corpusculii luminosi
sunt, spre deosebire de cele sonore, foarte frecvente si mici, si urmeaza una dupa alta la o distanta
foarte mica. Distanta de care Newton aminteste este ceea ce astazi se numeste lungime de unda.
Newton presupune ca viteza undelor este mult mai mare decat cea a corpusculilor, in consecinta, ele
vor lua inaintea lor. Acestea vor produce stari de comprimare si dilatare a eterului so vor determina un
comortament corespunzator al corpusculilor luminosi, ce ar explica printre altele si periodicitatea
luminii.
Newton va explica fenomenul de reflexie prin ciocnirea corpusculilor luminosi cu cuprafata carei reflecta. In urma ciocnirilor, corpusculii sunt reflectati inapoi, in mediul din care au venit, sub un unghi
de reflexie egal cu cel de incidenta.
Pentru a explica refractia luminii, Newton admite ca in intreg spatiul exista eter. In corpurile
materiale, desnitatea eterului este mai mica decat in aer. La suprafata corpului, variatia densitatii
eterului se produce treptat. In continuare, Newton presupune ca intre lumina si eter exista o
interactiune manifestata, pe de o parte printr-o incalzire a eterului de catre lumina, iar, pe de alta parte,
prin exercitarea de catre eterul incalzit a unei presiuni asupra luminii. Aceasta presiune ar explica de ce
la suprafata de separatie dintre aer si corpuri, adica in regiunea in care densitatea eterului variaza,
apare o deviere a luminii, inspre eterul mai rarefiat.
O alta situatie ce aduce o ipoteza ingenioasa din partea lui Newton este cea care arata ca atunci
cand un fascicul luminos cade pe suprafata unui corp transparent, o parte se reflata, iar cealalata se
refracta. Newton emite ipoteza conform careia fasciculul incident produce o miscare oscilatorie a
suprafetei eterului, sub forma de dilatari si comprimari succesive. Daca raza incidenta cade pe
suprafata eterului in momentul unei compresiuni, apare reflexia, iar in cazul in care cade in intervalul
unei dilatari, apare refractia.
In ceea ce priveste difractia, Newton nu a efectuat multa vreme experiente, iar cele ce au avut
loc, au fost in esenta identice cu cele ale lui Grimaldi. Newton, insa, nu va recunoaste concluzia lui
Grimaldi, conform careia difractia ar fi al 4-lea mod de propagare, si nici nu va folosi termenul de
difractie, ci termenul de inflexiune a luminii. El considera ca lumina ce trece pe langa obstacol este
deviata, ceea ce denota aparitia unei perturbatii a propagarii rectilinii - nu actioneaza oare corpurile
asupra luminii facand sa devieze razele de lumina chiar la o oarecare distanta?
Newton a considerat intotdeauna lumina ca fiind formata din corpusculi, chiar si cand a emis
ipoteza corpuscular-ondulatorie, mentinand caracterul corpuscular al luminii. Pentru savant, difractia
luminii reprezenta o dovada a materialitatii sale.
Imensul presigiu al lui Newton din secolul XVIII a facut ca cea mai mare parte a oamenilor de
stiinta sa adopte teorema corpusculara. Ulterior, alte fenomene puse in evidenta la scurt timp au reusit
sa incline balanta spre teorema ondulatorie.
Cu toate acestea, conceptia ipotetica corpuscular-ondulatorie a lui Newton avea sa isi gaseasca
o confirmare neasteptata in fizica moderna, dupa ce teoria pur ondulatorie parea sa fi castigat definitv
batalia.

Adversarul teoriei corpusculare a fost Christiaan


Huygens. Punctul de plecare al rationamentelor lui il
consituie analogia dintre fenomenele luminoase si cele
acustice, care, dupa pararea sa, ar dezvalui adevarata natura
a luminii. Huygens stia foarte bine ca sunetul nu se propaga
in vid, in timp ce lumina da, chiar cu o viteza foarte mare.
Deoarece sunetele nu se pot propaga decat in medii
materiale, Huygens a trebuit sa admita existenta eterului.
Eterul este prezent penste tot, atat in vid cat si in spatiul
dintre particulele constituente ale oricarei doua substante.
Orice corp, orice substanta, conform lui Huygens, se afla
scufundata intr-un ocean de eter.
Viteza de propagare a unei unde intr-un mediu
depinde de proprietatile elastice ale acestuia, odata cu
cresterea rigiditatii, crescand si viteza de propagare a
undelor. Astfel, conform lui Hugens, eterul este format din
particule fine extrem de dure, ce ar eexplica viteza foarte
mare de propagare a luminii - nimic nu ne impiedica sa
consideram particulele eterului consituite dintr-o materie
care se apropie oricat de mult dorim de rigiditatea perfecta
si care isi reia oricat de repede dorim forma.
Huygens considera ca perturbatia produsa de lumina trebuie privita ca propagarea unor
impulsuri elastice, care se deplaseaza prin eterul din acel corp. Pentru a explica mecanismul propagarii
undelor luminoase, Huygens va apela la o analogie mecanica. Astfel, el arata ca undele luminoase se
propaga in mod identic cu transmisia unui impuls de catre un sir de bile perfect sferice, realizate dintrun material foarte dur, si care sunt suspendate de o tija, prin niste fire, astfel incat in repaus ele sa fie in
contact. Daca una din bilele extreme este plasata sus, iar apoi lasata libera, atunci, dupa un timp foarte
scurt, bila din cealalta extremitate primeste un impuls sub actiunea caruia va fi pusa in miscare,
ridicandu-se, in timp ce celelalte bile par a ramane pe loc. In acest mod, Huygens arata ca deplasarile
relativ lente ale particulelor rigide de eter pot genera unde care se propaga foarte rapid.

In analogia de mai sus, undele care iau nastere sunt longitudinale, deoarece directia de
deplasare a bilelor coincide cu cea de propagare a undei. De asemenea, si sunetele cu care Huygens
aseamana lumina reprezinta tot unde logitudinale. Asadar, nu e de mirare ca el va presupune ca si
undele luminoase sunt unde logitudinale.
Bazandu-ne pe acelasi rationament, se poate explica si principiul general care ii poarte numele

lui Huygens. Dupa parerea savantului, propagarea undei luminoase consta in ciocniri pe care le sufera
particulele eterului. In analogia facuta, oricare bila este inconjurata de cel mult doua bile, una in stanga,
alta in dreapta, situate de-a lungul directiei de propagare. In realitate, conform lui uygens, o particula
de eter este inconjurata din toate partile de foarte multe particule. Huygens arata ca fiecare particula
de eter trebuie sa comunice miscarea nu numai particulei cele mai apropiate, situate pe directia de
propagare, cat si celorlalte particule cu care vine in atingere. In acest mod, fiecare punct excitat de o
unda devine, la randul sau, sursa unor unde secundare. Huygens considera totalitatea undelor
secundare produse de punctele excitate, la un moment dat, de catre o unda, si afirma ca suprafata
care infasoara undele secundare (tangenta la acestea) reprezinta frontul undei care se propaga prin
mediu.

Intrucat fenomenul de interferenta ii era necunoscut lui Huygens, la fel ca si lui Newton, o astfel
de afirmatie se poate baza doar pe o intuitie geniala, intrucat el a aratat ca pentru formarea infasurarii
undelor secundare este nevoie ca acestea sa se suprapuna in mod ordonat, deoarece numai in acest
caz efectele foarte mici produse de fiecare unda secundara in parte se aduna, producand astfel un
efect foarte important. Principiul lui Huygens poate fi formulat astfel Fiecare punct pana la care
ajunge o perturbatie luminoasa devine la randul sau centrul unor unde secundare, iar suprafata care
infasoara aceste unde reprezinta frontul undei care se propaga
Pe baza aceluiasi principiu, Huygens explica si reflexia si refractia, insa va respinge ideea de
difractie.

Si in privinta lui Huygens s-a creat o idee gresita, el fiind prezentat drept creatorul teoriei
ondulatorii a luminii, teorie care ar fi fost opusa celei corpusculare a lui Newton.
Adevaratul creator al teoriei ondulatorii ar fi de fapt Hooke, intrucat el este primul ce
mentioneaza acest comportament al luminii. Mai mult, spre deosebire de Huygens, Hooke a sustinut
ideea transversalitatii undelor luminoase.
In acelasi timp, Huygens nu a reusit sa creeze o teorie ondulatorie in adevaratul sens al
cuvantului, deoarece unele fenomene (ex: propagarea rectilinie a luminii) nu au fost explicate, iar altele
au fost respinse (ex: difractia).
Cu toate acestea, meritele lui Huygens sunt incontestabile si principiul sau, completat de catre
Fresnek, va sta la baza opticii ondulatorii elastice.

1.Interferenta luminii Experimentul lui Young


Spre sfaristul secolului al XVIII-lea, respectiv inceputul secolului XIX, teoria corpusculara era
general acceptata, savantii acelei perioade reusind sa construiasca teorii matematice bine amanuntite.
Se recunostea faptul ca teoria corpuscualara nu explicase in mod satisfactor toata fenomenele, insa
fizicienii credeau ca acele probeleme dificile puteau fi rezolvate corect daca se fac unele modificari
minore nesemnificative ipotezelor lui Newton.
Cu toate acestea, secolul al XIX va veni cu o mare lovitura pentru teoria corpusculara, intrucat in
anul 1801, Thomas Young introduce ideea interferentei undelor de lumina, pe baza careia face prima
determinare a lungimii de unda a luminii si concepe o experienta celebera pentru ilustrarea naturii
ondulatorii a luminii.
Young a realizat o sursa luminoasa punctuala asezand in fata unei surse de intindere mare pe
vremea lui nu dispunea decat de o lumanare o foaie de cositor perforata cu un ac. Dincolo de aceasta
foaie de cositor, asezase o a doua foaie perforata cu doua orificii foarte apropiate. In spatele celei din
urma foi, a asezat un ecran alb pe care il observa cu atentie. Young a putut observa pe ecran o serie de
franje luminate si o serie de franje intunecate, echidistante.

Teoria ondulatorie a luminii era cea care putea explica acest fenomen, deoarece, conform
acestei teorii, o sursa luminoasa executa vibratii care se transmit mediului ambiant si se propaga prin el
sub forma de unde sferice.
Un exemplu mult mai simplu spre intelegerea experientei lui Young este reprezentat tot intr-o

ilustratie de-a omului de stiinta, insa care va arata formarea unor franje la suprafata apei.

Experimentul lui Young a fost reluat de Augustin Fresnel, care a reusit sa imbunatateasca
principiul Huygens, explicand propagarea rectilinie a luminii.

1.Maxwell Lumina, unda transversala electromagnetica


James Clark Maxwell a incercat sa fundamenteze studiul proceselor electromagnetice pe baza
unor ecuatii. In aceasta incercare apareau doua relatii, care conduceau la concluzii contradictorii, ceea
ce, evident, era inadmisibil. Pentru inlaturarea acestor contradictii, Maxwell putea sa modifice ecuatiile
de baza ale electromagnetismului in mai multe moduri, care erau toate la fel de indreptatite din punct
de vedere logic.

Maxwell va rezolva aceasta contradictie, generalizand notiunea


de curent electric; astfel, un curent electriv, variabil in timp, da nastere
intr-un dielectric (in particular, in vid) unui curent electric pe care l-a
numit curent de deplasare. Curentul de deplasare, ca si cel care circula
printr-un conductor, creeaza un camp magnetic.
Curentul de deplasare, care realizeaza in vid legatura dinte
campul electric si cel magnetic, i-a permis lui Maxwell sa demonstreze
in 1865, existenta unei noi forma a campului magnetic, care se poate
desprinde de corpurile ce l-au creat undele electromagnetice.
O analiza profunda a aratat ca o unda electromagnetica este o
unda transversale, iar in urma unor masuratori, s-a remarcat a viteza
undelor electromagnetice in vid este aproximativ egala cu viteza de
propagare a luminii in vid. Din egalitatea vitezelor, Maxwell a ajuns la
concluzia ca lumina este o unda transversala electromagnetica.
1.Einstein - Efectul fotoelectric extern
Fizicienii au ezitat mult timp intre o reprezentare corpusculara si o reprezentare ondulatorie a
luminii, insa in urma lucrarilor lui Fresnel, ulterior a succesului lui Maxwell, toti s-au raliat in cele din
urma reprezentarii ondulatorii.
Succesele repurtate de teoria ondulatorie a luminii in
previziunea detaliata a tuturor fenomenelor celor mai fine ale
opticii dusesera la abandonarea completa de catre stiinta de la
sfarsitul secolului al XIX-lea a oricarei idei privind constitutia
granulara a luminii.
Descoperirea de catre Hertz, in 1887, a efectului
fotoelectrica astat la originea unei anumite intoarceri la
conceptia unei structuri discontinue a luminii.
Efectul fotoelectric consta in faptul ca o lama metalica
iradiata de lumina cu o lungime de unda destul de scurta este
susceptibila de a emite in exterior electroni, numiti adeseori
fotoelectroni.
Acest efect era imposibil de explicat pe baza teoriei
ondulatorii a luminii, fapt ce l-a determinat pe Albert Einstein sa
reintroduca o structura discontinua a radiatiilor sub forma noua
a ipotezei cuantelor de lumina. Inpirandu-se din ideile lui
Planck asupra cuantelor, Einstein admite ca orice unda luminoasa de frecventa , este concentrata in
corpusculi de energie h ( h = constanta lui Plank); acestia corpusculi vor primi denumirea de fotoni.
Astfel Einstein a reusit sa explice legile efectului fotoelectric extern.
1.Concluzii Comportamentul dual al luminii
Urmarind, intr-o oarecare masura, cronologic experientele, ipotezele, principiile enuntate de
savanti cu privire la lumina, putem spune ca aceasta a reprezentat una din cele mai mari dileme ale
fizicii.
In urma experientelor, lumina a prezentat un caracter dual, fiind atat o unda, cat si de natura
corpusculara (de asemenea, nici unda, nici de natura corpusculara).

Bibliografie
Informatii:
1Emanuel Vasiliu, Lumina Unda electromagnetica?, Editura Albatros, 1973
2Henry S. Lipson, Experiente epocale in fizica, Editura Orizonturi, 1973
3Emanuel Vasiliu, Electronul Corpuscul sau unda?, Editura Albatros, 1977
4Prof. univ. dr. Cristian Constantinescu, Compendiu de fizica pentru admitere in invatamanul superior,
Editura Stiintifica, 1972
5Alfred Kastler, Aceasta stranie materie, Editura Politica, 1982
6Louis De Broglie, Certitudinile si incertitudinile stiintei, Editura Politica, 1980
7Robert Hooke Micrographia - din arhivele bibliotecii din Missouri, 1665 format pdf
https://archive.org/stream/mobot31753000817897#page/6/mode/2up
8
9Imagini:
1. http://kult.az/yeni/view/5822 Aristotel
2.-http://www.gyvenimoguru.lt Leonardo Da Vinci
3.http://mskfatima.weebly.com/sciencesocial-studies/refraction-bending-of-light1 + modificari (din
engleza in romana) Fenomenul de refractie
4.Emanuel Vasiliu, Lumina Unda electromagnetica?, Editura Albatros, 1973 , pg 43 experiente lui
Grimaldi
5.http://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Hooke Robert Hooke
6.http://www.freerepublic.com/focus/chat/2801201/posts Dubla refractie
7.http://tudasbazis.sulinet.hu/hu/termeszettudomanyok/fizika/fizika-11-evfolyam/a-geometriaioptika-alapfogalmai/a-feny-terjedesi-sebessege + modificari in engleza Metoda lui Rmer
8.http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/39/GodfreyKneller-IsaacNewton-1689.jpg Isaac
Newton
9.http://en.wikipedia.org/wiki/Christiaan_Huygens - Christiaan Huygens
10.http://s.hswstatic.com/gif/newtons-cradle-1.jpg Analogia lui Huygens
11.http://www4.uwsp.edu/physastr/kmenning/images/sj6.35.f.17.gif Principiul lui Huygens +
modificari (din engleza in romana)
12.http://www.oocities.org/geoy0703/physics/waves/AP-5-4b.jpg - Reflexia ( Huygens)
13.http://en.wikipedia.org/wiki/HuygensFresnel_principle#mediaviewer/File:Refraction_-_HuygensFresnel_principle.svg - Refractia ( Huygens)
14.http://en.wikipedia.org/wiki/Young%27s_interference_experiment#mediaviewer/File:Young-ThomasLectures1807-Plate_XXX-fig442-dbl_slit.jpg - Experimentul lui Young
15.http://en.wikipedia.org/wiki/Young%27s_interference_experiment#mediaviewer/File:Young_Diffra
ction.png Ilustratia lui Young
16.http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/60/Refraction_on_an_aperture_-_HuygensFresnel_principle.svg - Principiul Huygens-Fresnel
17.http://www.sciencekids.co.nz Maxwell
18.http://content.time.com/time/specials/packages/article/0,28804,1848817_1848816_1848815,00.ht
ml Albert Einstein