Geneza Universului.

Evolutia Biosferei

Cu totii ne-am intrebat macar o data ce este Cerul,ce legi il guverneaza si

cum de existam noi,ca indivizi si ca locuitori ai Pamantului.

Daca pana acum omul nu putea decat sa priveasca bolta cereasca si sa

observe cele cateva mii de stele,sa le admire si in cel mai fericit caz sa le noteze
pozitiile,stiinta a evoluat asa incat multe din enigmele trecutului sa fie azi
descifrate din punct de vedere stiintific.

Omul din cele mai vechi timpuri putea sa observe corpurile ceresti vizibile cu
ochiul liber si sa le grupeze in asa numitele constelatii. El nu avea de unde sa stie
insa ca si Soarele este o stea si ca stelele isi datoreaza neobosita stralucire focului
termonuclear care arde in adancul lor. Nu avea de unde sa stie ca planetele - asa a
numit el aceste stele ratacitoare pe bolta cereasca - cu toata stralucirea lor nu erau
stele, ci corpuri intunecate a caror lumina era reflectarea, ca intr-o oglinda, a
luminii primite de la Soare.
 Departe de suprafata Pamantului, dincolo de ceea ce pare o cupola uriasa
presarata cu stele, se intinde nemarginitul Univers, realitate parca izvorata din
cele mai fantastice si tulburatoare vise. Ascuns de barierele timpului si spatiului,
Universul a fost in cea mai mare parte a vremii necunoscut, neexplorat, ramanand
dincolo de posibilitatile de cunoastere ale omului

In zilele noastre, instrumentele perfectionate si sondele spatiale au largit enorm

orizontul cunoasterii. Imaginile obtinute cu ajutorul telescoapelor au atins
frontiere de nebanuit ale Universului, la miliarde de ani lumina departare , iar
analiza lor atenta arata o densitate neinchipuit de mare de galaxii. De pilda, numai
in regiunea de pe cer delimitata de cele patru stele ce formeaza constelatia Carul
Mare, cu ajutorul unui telescop pot fi vazute (pe cliseele fotografice) un milion de
galaxii.

Pana acum cateva secole, dintr-o mandrie explicabila prin nivelul de atunci
al conostintelor sale, omul a plasat Pamantul, in centrul Universului,inonjurat de
celelalte corpuri ceresti( ipoteza geocentrica). Se presupunea că fiecare planeta
descria cercuri (epicicluri) în jurul unui punct care se deplasa la rândul sau pe un
cerc (deferent) în jurul Terrei.Abia in anul 1543, astronomul polonez Nicolas
Copernic a "indraznit" sa rastoarne aceasta imagine. El a demonstrat ca Pamantul
se misca in jurul Soarelui si nu invers, punand bazele a ceea ce numim noi azi
Sistemul Solar . Acesta admitea ipoteza ce demonstra ca mişcarea aparentă a
aştrilor pe bolta cereasca este rezultatul mişcării pământului pe orbita sa în jurul
Soarelui (ipoteza heliocentrica). Ca urmare a lipsei de precizie a datelor
astronomice, Copernic admitea în continuare ipoteza epiciclurilor. Ipoteza
heliocentrica a revoluţionat, fiind în definitiv demonstrată de Kepler, Newton şi
Hersche

In incercarile sale de a explora trecutul Universului, care se estimeaza la

miliarde de ani, omul este foarte aproape de situatia unui fluture cu viata de o zi
care, traind in padure, nu are cum sa observe cresterea copacilor. Oricum insa,
omul are cum sa deduca evolutia unui copac din padure, de pilda. El poate gasi
semintele copacilor, lastari, copaci maturi, cat si ramasitele copacilor batrani si
uscati. In felul acesta, prin imaginatie si rationament el poate deduce cum apare,
creste si moare un copac.

Acelasi lucru este valabil si cu ciclurile din natura, care sunt insa mult mai
mari si mult mai lente. De pilda, chiar si steaua cu viata cea mai scurta - caci si
stelele se nasc si mor - dureaza cat milioane de vieti omenesti. Examinand insa un
mare numar de stele in diferite stadii ale dezvoltarii lor, se poate intelege usor
ciclul nasterii si mortii stelelor. Acest proces din Univers este continuu si zilnic
deschis observatiilor.

Dar pentru a vorbi despre Univers,trebuie sa stim cum a luat nastere acesta.
Stiinta de azi vehiculeaza mai multe teorii privind aparitia si existenta vietii. “Big
Bang”-ul este una din cele mai răspândite teorii cosmologice, fiind admisă de
majoritatea astrofizicienilor ca model standard de formare a Universului. Numele
teoriei "Big Bang" a fost dat dat de astronomul englez Fred Hoyle în 1950. Se
porneşte de la ideea că la începuturi, cu circa 13,7 miliarde de ani în urmă,
universul încă nu exista. Ceea ce a existat a fost doar un punct de o natură cu totul
specială, o aşa-numită singularitate, ceva fără dimensiuni dar cu o energie
nesfârşită. La momentul "zero" acest punct a ieşit din starea lui de singularitate
(încă nu se ştie din ce cauză) şi şi-a manifestat uriaşa energie printr-o
inimaginabilă explozie, care mai continuă şi în ziua de azi."Teoria Big Bang" se
referă la un fel de explozie specială (deoarece nu s-a produs într-un spaţiu deja
existent), care a dus la apariţia materiei, energiei, spaţiului şi timpului, altfel spus
la existenţa Universului. Această teorie încearcă să explice de ce universul se
extinde permanent încă de la apariţia sa, şi de ce pare a fi uniform în toate
direcţiile.

Ce nu pot insa astrofizicienii explica este apariţia universului la secunda

"zero" (momentul iniţial). Ei iau ca punct de plecare momentul 10-43 secunde după
explozia originară (Big Bang). La această "vârstă fragedă" tot Universul era
conţinut într-o sferă de mărime infimă, subnucleară, de numai 10–33 centimetri
(nucleul unui atom are ordinul de mărime de 10–13 centimetri). Temperatura la acel
stadiu era însă inimaginabil de mare, de ordinul a 1032 K.Teoriile nu merg mai
devreme de momentul de 10–43 secunde; ele se izbesc de „zidul lui Planck” (ştiinţa
este incapabilă să explice comportamentul atomilor în condiţiile în care forţa de
gravitaţie devine extremă, aşa cum era deja în universul de 10–33 centimetri). „Zidul
lui Planck” reprezintă de fapt existenţa limitelor minime fizice ale cunoaşterii; una
din barierele fizice este „quantumul de acţiune” sau aşa-numita "Constantă a lui
Planck" = 6,62 10–34 Joule secundă, care reprezintă cea mai mică dintre cantităţile
de energie existente în lumea noastră fizică, adică limita divizibilităţii spectrale şi,
prin aceasta, limita extremă a oricărei divizibilităţi. Prin analogie există o
„lungime ultimă” numită şi „Lungimea lui Planck”, precum şi „Timpul lui Planck”,
care este cea mai mică unitate de timp posibilă teoretic. Ecuaţia lui Schrödinger,
denumită după fizicianul austriac Erwin Schrödinger, care a propus-o în 1926,
descrie interdependenţa matematică dintre spaţiu şi timp în mecanica cuantică.

Această relaţie este vitală pentru înţelegerea modelului spaţiu-timp propus

de mecanica ondulatorie, fiind pentru fizica modernă şi contemporană de o
importanţă similară cu cea a principiului forţei din mecanica clasică a lui Isaac
Newton. Interpretarea Copenhaga reprezintă un model teoretic care încearcă o
descriere unitară a conceptelor din mecanica cuantică. O caracteristică foarte
importantă a mecanicii cuantice se referă la faptul că fiecare particulă elementară
poate fi descrisă sub forma unei funcţii de undă, o expresie matematică cu ajutorul
căreia se poate calcula, simplificând lucrurile, probabilitatea ca o particulă să se
afle într-o anumită zonă a spaţiului. Cea mai importantă trăsătură a Interpretării
Copenhaga este deci că nicio proprietate a unui sistem cuantic (precum poziţia unui
electron) nu poate fi precizată cu exactitate înainte de a fi măsurată. Mecanica
cuantică este o teorie statistică. Cel care a reuşit în anii '20 să descrie cu ajutorul
matematicii comportamentul entităţilor cuantice (electroni sau alte particule
elementare) este fizicianul austriac Erwin Schrödinger (1887-1961). El a descoperit
funcţia de undă, cunoscută şi ca "ecuaţia Schrödinger", fiind răsplătit cu premiul
Nobel pentru munca sa în 1933, împreună cu Paul Dirac.
Utilizând notaţiile lui Paul Dirac, cunoscute sub numele de notaţie bra-ket, sau
Notaţie Dirac, ecuaţia lui Schrödinger devine:

unde i este unitatea imaginară, t reprezintă timpul, ∂ / ∂t este derivata parţială în

raport cu timpul (t), ħ este constanta lui Plank redusă (constanta lui Planck
împărţită la 2π), ψ(t) este funcţia de undă, iar H(t) este operatorul Hamiltonian ce
acţionează în spaţiu.

Operatorul Hamiltonian descrie starea totală de energie a sistemului. Aidoma legii

forţei din mecanica newtoniană, şi aici, forma exactă a forţei trebuie calculată
independent, fiind o funcţie a proprietăţilor fizice intrinseci ale sistemului.

Există fizicieni şi matematicieni care, pe baza calculelor matematice, caută

să găsească explicaţii asupra momentului zero al exploziei iniţiale. Teoria cuantică
a permis unor cercetători fizicieni să emită o serie de teorii referitoare la cauza
care a determinat Big Bangul. Demonstraţiile făcute în cadrul şi pe baza teoriei
fizicii cuantice, conform cărora o particulă elementară poate fi detectată în două
locuri în acelaşi timp (de unde şi concluzia că particula este într-o permanentă
vibraţie), au generat ideea că spaţiul şi timpul sunt abstracţiuni, iluzii ale gândirii
omului.

O alta teorie este cea a "supragravitaţiei", bazată pe faptul că forţa

gravitaţională este mult prea slabă în raport cu forţa electromagnetică sau cu alte
forţe (deşi în Univers ea se manifestă ca o forţă deosebit de mare şi
atotcuprinzătoare). Concluzia ar fi că gravitaţia se scurge într-un "univers
paralel" şi că forţa gravitaţională ce rămâne în universul nostru este mult
diminuată.

Astronomii cred că în prima fracţiune de secundă de după explozie, Universul

s-a extins în proporţii de milioane de ori mai mari decât starea iniţială, iar în
următoarea fracţiune de secundă extinderea a devenit mai înceată, acesta răcindu-
se şi lăsând loc particulelor de materie să se formeze. Când Universul a ajuns la
prima sa secundă de existenţă, se presupune că atunci s-au format protonii, iar in
următoarele 1.000 de secunde a urmat era nucleosintezei, era în care s-au format
nucleii de deuteriu, prezenti in Universul de acum. Tot in aceste 1.000 de secunde
s-au format si unii nuclei de litiu, beriliu si heliu.Când Universul a ajuns la vârsta
de un milion de ani a inceput sa se răcească până la temperaturi de 3300 °C
,temperatura la care protonii şi nucleii mai grei, au putut apoi să se combine cu
electronii formând atomii. Înainte ca electronii să se combine cu nucleii, circulaţia
radiaţiilor prin spaţiu era dificilă, radiaţiile în forma fotonilor nu puteau traversa
spaţiul fără a intra în coliziune cu electronii, dar odată cu combinarea protonilor
cu electronii care au format hidrogenul, traversarea fotonilor a fost uşurată.
Radiaţiile în forma fotonilor au caracteristicile gazului. Din momentul în care
radiaţiile au fost eliberate,totul s-a răcit pana la -270 °C, numindu-se radiaţia
cosmica de fond. Aceste radiaţii au fost detectate prima dată de către
radiotelescoape şi apoi de către sonda spaţială COBE.

Daca marea explozie s-a produs acum 15 miliarde de ani , Universul ar trebui sa
aiba temperatura de circa 3k , adica 3 grade peste temperatura absoluta - exact
ceea ce cred astronomii . Prin intermediul radiotelescoapelor s-a receptionat o
radiatie de fond din orice directie , ce corespunde unei temperaturi de 3k . Se
presupune ca acesta reprezinta efectul intarziat al marii explozii . In Univers , toate
corpurile prezinta o putere de atractie numita forta gravitationala . Aceasta forta
este o caracteristica de baza a fiecarui corp , si este direct proportionala cu masa
lui .Gravitatia este forta care mentine pe orbita corpurile astronomice . Luna sta pe
orbita in jurul Pamantului in loc sa se deplaseze liber in sptiu . Forta gravitationala
a Soarelui tine pe orbita planetele sistemului solar , iar Soarele la randul lui este
tinut in pozitie fixa fata de alte stele , cu o forta mult mai mare .

Soarele este de fapt o stea obisnuita de marime medie . La fel ca toate stelele , Soa -

rele este o sfera de gaze incandescente . Acest cuptor nuclear gigant emite o
cantitate uriasa de lumina , caldura si energii de alta natura . Restul stelelor par
foarte mici fata de Soare , dar aceasta se datoreaza faptului ca sunt mult mai
indepartate . Exista stele care au diametrul de sute de ori mai mare decat al
Soarelui .

Între anul 2 milioane şi anul 4 milioane după Big Bang s-au format quasarii,
galaxii extrem de energetice. O populaţie de stele s-a format din gazul şi praful
interstelar, formand o galaxie. Această primă populaţie se numeşte Populaţia I şi a
fost formată aproape în întregime din hidrogen şi heliu. Stelele au evoluat creând
la rândul lor alte elemente mai grele care au dus la fuziuni nucleare explodând şi
formând supernovele.

Mai târziu s-a format Populaţia II, din care face parte şi Soarele nostru, format
acum 5 miliarde de ani şi care momentan se află la jumătatea vieţii sale. Se
presupune că viaţa Soarelui nostru este de aproximativ 11 miliarde de ani.

În ultimii 10 ani s-au descoperit peste 200 de planete în afara sistemului

nostru solar, adică planete care orbitează alte stele. Din acestea, cele mai multe
sunt planete masive, gazoase (asemenea planetei Jupiter), orbitând foarte aproape
de steaua lor. Tocmai de aceea au putut fi descoperite. Cu telescoape tot mai
precise, au fost descoperite şi planete mai mici, solide, de tipul Pământului.
 Studiind foarte atent o astfel de planetă asemenea lui Jupiter în alt sistem
solar, oamenii de ştiinţă au descoperit anul trecut în atmosfera sa vapori de apă,
Iar recent molecule de gaz metan, spune PhysOrg. Cu alte cuvinte, pentru prima
data este confirmată prezenţa de molecule organice pe o planetă din afara
sistemului solar. Dacă există viaţă pe astfel de planete din alte sisteme solare, un
prim pas în detectarea ei este detectarea de molecule organice. Deşi oamenii de
ştiinţă nu înţeleg apariţia vieţii pe Terra, ipotezele actuale sugerează apariţia în
anumite condiţii prielnice a materiei vii din molecule organice deja existente pe
Terra. Aceste molecule organice sunt formate conţin mai ales atomi de carbon. De
aceea se spune că viaţa aşa cum o ştim noi pe Terra este construită pe carbon.

Oamenii de ştiinţă speră să descopere şi alte molecule organice pe aceste

planete şi într-o bună zi chiar viaţă. Trebuie remarcat însă că substanţe organice
sunt prezente din plin pe planetele sistemului nostru solar, fără ca acestea să
prezinte totuşi viaţă. Moleculele organice sunt necesar, dar nu suficiente apariţiei
vieţii.

Planeta pe care s-au efectuat aceste descoperiri se numeste HD 189733b, se

află la 63 de ani lumină departare de Terra, în constelaţia Velpecula (Vulpea
mică). Este o planetă gazoasă masivă, precum Jupiter, dar se află foarte aproape
de steaua sa, având o perioadă de revoluţie de doar două zile. Se ştie în prezent că
în atmosfera planetei se găsesc atât apă, cât şi molecule organice precum gazul
metan. Apa a fost descoperită în 2007 de telelscopul spaţial Spitzer, iar metanul de
telescopul spaţial Hubble. Acestea sunt telescoape performante poziţionate pe
sateliţi.

Varsta Pamantului este atat de mare,incat este

aproape inimaginabila,dar considerand ca
Pamantul are un an,existenta umana s-ar reduce
la mai putin de 5 ore dintr-o singura zi. Oamenii
incearca de secole sa aprecieze varsta
Pamantului.

La inceputul anilor 1600 James Ussher,a

calculat varsta Pamantului bazandu-se pe date
din Biblie.El a coniderat ca geneza Pamantului a
avut loc in 4004i.e.n.Astazi stim ca arhiepiscopul
Ussher a stabilit o varsta de un milion de ori mai
mica decat cea reala. Abia in anii 50 ai secolului
nostru a devenit posibila aprecierea corecta a
varstei Pamantului-varsta care corespunde cu varsta Soarelui si cu a celorlaltor
planete.La sfarsitul anilor 1600,omul de stiinta si medicul danez Niclaus Steno a
descoperit ca in rocile sedimentare aflate sub apa si straturile superioare sunt mai
tinere decat cele inferioare.Aceasta descoperire i-a ajutat pe oamenii de stiinta ai
anilor 1800 sa stabileasca seriile de straturi ale rocilor sedimentare din intreaga
lume si sa defineasca partial varsta Pamantului.Stiinta care se ocupa cu stabilirea
varstei rocilor se numeste geocronologie.La inceputul secolului XX oamenii de
stiinta englezi si americani au descoperit ca unele elemente radioactive se pot folosi
ca „ceasuri” pentru determinarea trecerii timpului.Primele urme de viata apar in
rocile cu varsta de 3,5 miliarde de ani,acestea fiind si cele mai vechi roci gasite pe
Pamant.Primele vieteti au fost organismele monocelulare ca algele si bacteriile.Cea
mai cunoscuta metoda de determinare a varstei pe baza timpului de injumatatire
este metoda carbonului radioactiv care determina raportul dintre izotopul 14
radioactiv al carbonului si izotopul 12 neradioactiv de carbon intr-un material
organic..Inaintea lor Pamantul era un pustiu cu multi vulcani activi,cu cutremure
frecvente si fara o atmosfera prielnica.Probabil ca in cei un miliard de ani
precedenti treptat s-au format oceanele din apa emanata de vulcani din straturile
aflate sub crusta dura.Probabil ca in mare parte atmosfera primitiva era
construita din hidrogen.Oxigenul atmosferic a fost produs ori de vietatile care
traiau in mare ori din descompunerea vaporilor de apa sub actiunea luminii.

Cu 570 de milioane de ani in urma viata a inceput deodata sa germineze pe

Pamant.Cu circa 400 milioane de ani in urma in atmosfera era deja o cantitate
suficienta de oxigen pentru dezvoltarea plantelor,iar in urmatorii 50 de milioane
de ani au aparut si au inceput sa evolueze primele animale terestre.Geologii impart
istoria ultimilor 570 milioane de ani in mai multe ere,prima fiind denumita era
cambriana.Intervalul de timp cuprins de la inceputul erei cambriene(acum 590
milioane de ani),pana la era cuaternara il numim phanerozoica.Partea de istorie a
Pamantului dinaintea erei cambriene o denumim in mod cumulativ era
precambriana.

Cea mai lunga perioada din era geologica a fost Precambrianul,cand se

formeaza crusta dura, continentele si marile, iar activitatea vulcanica este intensa.
Rocile precambriene constituie samburele primitiv al fiecarui continent, ai placilor
continentale.Trecerea Ia Era cambriana este caracterizata de aparitia masiva a
fosilelor. De Ia aceasta era se socoteste inceputul paleozoicului. Se populeaza
marile putin adanci si foarte intinse. Cel mai des se intalnesc trilobitele.

Majoritatea suprafetei Pamantului este acoperita de mari, clima este

blanda. In mod continuu se depun sedimente si se formeaza noi munti. Se gasesc in
cantitati mari alge care formeaza bancuri si se intalnesc corali, bureti si moluste.
Apar primele vertebrate, pesti fara maxilar, moment de cotitura in istoria
Pamantului. Acestea apar prima data in era ordoviciana. Primele plante terestre
apar Ia sfarsitul erei siluriene, ce constituie un pas nou in evolutia vietii pe Pamant.
La inceputul devonianului apar multe noi lanturi muntoase. Fauna si flora
inregistreaza o dezvoltare exploziva. Uscatul este cucerit de primele plante fara
floare. Apar tot mai multe specii de pesti si primele specii de amfibieni.Continua
formarea lanturilor muntoase, incretirea si eroziunea. In America de Nord si
Europa iau nastere mari zacaminte de carbune. Incepe o era glaciara pe
continentele sudice. Creste numarul insectelor si apar primele reptile.Domina
conditii desertice pe primul continent, Pangeea, continent care in aceasta era este
cel mai mare. Cu repeziciune se raspandesc reptilele si apar insectele de azi. Apare
o noua flora de uscat, printre care si coniferele. Dispar multe specii de pesti.La
inceputul mezozoicului Pangeea incepe sa se fragmenteze. Pe uscat plantele cele
mai raspandite sunt coniferele. Speciile de reptile se inmultesc si apar primii
dinozauri si primele mamifere.

In urma unei activitati vulcanice intense apare Oceanul Atlantic. Uscatul

este dominat de dinozauri si apar primele pasari, mamiferele primare si plantele
cu flori.Marile au extinderea maxima, iar pe tarmuri exista mari depuneri de
calcar. Dinozaurii au inca o raspandire mare, dar Ia sfarsitul cretacicului dispar
impreuna cu alte specii de animale.Inceputul cainozoicului este caracterizat prin
raspandirea exploziva a mamiferelor. Apar multe specii mari, dar multe si dispar.
Creste numarul plantelor cu flori si odata cu racirea climei, apar primele savane.
Totodata, creste nivelul uscatului.Aceasta ultima era geologica continua pana in
zilele noastre si cuprinde si prezentul. Patru glaciatiuni au alternat cu perioade mai
calde. Flora si fauna s-au adaptat Ia schimbarile climatice si apare omul.

Meteoritii au avut un rol crucial in aparitia vietii pe Pamant, potrivit

cercetatorilor japonezi, care au recreat in laborator conditiile existente la inceputul
formarii sistemului nostru solar, in urma cu patru miliarde de ani, cand coliziunile
lor cu Terra erau foarte frecvente.
Acesti meteoriti, numiti condritici, alcatuiti din praful rezultat dupa formarea
Soarelui, contin carbon, fier si nichel, care sunt elemente chimice esentiale pentru
aparitia moleculelor organice mai complexe.

Echipa de cercetatori japonezi,condusa de Yoshihiro Furukawa, a propulsat

in laborator, timp de sase ore, la o viteza foarte mare, aceste elemente chimice in
prealabil incalzite la temperatura de 450 de grade Celsius. Experimentul a avut ca
scop eliminarea oricarei urme organice, pentru a "recrea conditiile in care
meteoritii condritici au aterizat in oceanul primitiv", potrivit autorilor, al caror
studiu a fost publicat in revista Nature Geoscience si citat de Mediafax. Terra s-a
format in urma cu 4,5 miliarde de ani, in urma unui proces de coliziune a unor
proto-planete. Oceanul primitiv s-a format in urma cu 4,3 miliarde de ani, atunci
cand numarul acestor coliziuni s-a diminuat, cand temperatura la suprafata Terrei
a scazut, permitand apei atmosferice sa se condenseze. La finalul experimentului,
oamenii de stiinta "au recuperat numeroase molecule organice, printre care acizi
grasi, amine si un acid aminic". Cercetatorii au ajuns astfel la concluzia ca
"moleculele organice de pe Terra primitiva au aparut in urma unor procese de
sinteza",provocate de impactul cu meteoritii."Majoritatea moleculelor organice
necesare aparitiei vietii au fost generate de caderea in ocean a meteoritilor
extraterestri continand fier si carbon solid", a afirmat Furukawa. Prezenta unui
ocean era o conditie prealabila pentru a se ajunge la o "hidrogenizare suficienta a
carbonului, care sa duca la sintetizarea biomoleculelor si a precursorilor necesari
aparitiei vietii".

Coliziunile cu meteoritii, in primele sute de milioane de ani de dupa

formarea sistemului nostru solar, au fost mult mai numeroase si mai violente decat
experimentul recreat in laborator de oamenii de stiinta japonezi. Din acest motiv,
acestia cred ca materia organica primitiva era cu siguranta "mai abundenta, mai
variata si mai complexa" decat substantele organice pe care le-au obtinut in
laborator.

Evolutionismul ateist este ipoteza care afirmă că speciile de animale s-au

transformat unele în altele, de la primele unicelulare până la maimută si om, în
miliarde de ani, prin procese întâmplătoare; mai afirmă că speciile de plante au
evoluat de la formele unicelulare până la plantele cu flori.Evolutionismul provine
din vechile conceptii păgâne.

In mitologia sumeriană, oamenii si zeii au apărut prin amestecul apei dulci

cu apa sărată.

Anaximandru (610-546 î.Hr.) credea că animalele au apărut din mare,

datorită căldurii solare; că la început erau acoperite cu o scoartă de spini, pe care
apoi au pierdut-o.

După Empedocle (483-423 î.Hr.), viata s-a născut din mâlul încălzit din care
au iesit segmente de fiinte vii, membre izolate, ochi fără cap etc. El credea că
fiintele vii se obtineau prin asocierile întâmplătoare ale acestor segmente.

Democrit (460-370 î.Hr.) considera că omul s-a plămădit, ca un viermisor, din mâl.

Aristotel (384-322 î.Hr.) considera că s-a trecut spontan de la neviu la viu prin
niste elemente intermediare. Mai credea că plantele sunt verigi intermediare între
obiectele neînsufletite si animale.

Teofrast din Eresos (370-287 î.Hr.) considera că plantele se pot metamorfoza

spontan.

Lucretiu (98-55 î.Hr.) afirma că speciile au apărut prin combinarea întâmplătoare

a unor elemente.

Albertus Magnus (1193-1280) era convins că plantele pot trece dintr-o specie în alta
sub influenta solului, a nutritiei sau a altoirii. Credea că orzul se poate transforma
în grâu, iar stejarul în vită de vie.

Filosofii medievali încercau să obtină soareci din făină de grâu si cârpe murdare.

Buffon (1707-1788) presupunea că din putregai se pot naste tenii, omizi, gândaci si
păduchi.
Diderot (1713-1784) credea că vietătile apar spontan prin combinatii chimice
întâmplătoare.

Lamark (1744-1829) considera că vietătile au apărut spontan si apoi au evoluat de

la simplu la complex.

Cabanis (1757-1808) aprecia că materia în miscare produce forme de viată.

Erasmus Darwin (1731-1802), bunicul lui Charles Darwin, gândea si el că viata a

apărut spontan. Mai credea că vietătile au evoluat datorită dorintelor lor si
eforturilor de vointă. In acea epocă multi oameni erau convinsi că animalele cu
dinti au apărut din cele fără dinti, din dorinta lor de a mesteca hrana.In acest
context s-a format (adică s-a deformat) gândirea lui Charles Darwin, considerat
"părintele evolutionismului". El credea că omul descinde dintr-un mamifer păros,
cu coadă si urechi ascutite, care trăia în copaci.

Charles Darwin a folosit teoria sa pentru a explica progresul societătii. El

aprecia că lupta pentru existentă are rol decisiv.Marele naturalist englez, autorul
celebrei lucrari "Evolutia speciilor pe calea selectiei naturale" - aparuta în anul
1859 -, datoreaza majoritatea covârsitoare a ideilor sale unei calatorii stiintifice.
Este vorba de voiajul dedicat observatiilor stiintifice, efectuat între 1831 si 1836, la
bordul vasului "Beagle". Dar doi cercetatori de la Imperial College din Londra au
descoperit în manuscrisele sale o fraza care le-a atras atentia, si anume: "...daca
sunt cultivate mai multe soiuri de plante în aceeasi zona, productivitatea creste".
La ce se referea creatorul darwinismului?
Multa vreme, sursa aceste idei a lui Darwin (1809-1882) a ramas necunoscuta,
neexistând nici o explicatie. Dar recent, revista "Science" a publicat rezultatul
surprinzator al anchetei întreprinse de cercetatorii operei sale. Astfel, s-a aflat ca la
începutul secolului XIX, botanistul englez George Sinclair a amenajat o gradina
speciala la Woburn Abbey, în sud-estul Angliei. Acolo existau 240 de mici parcele
cultivate cu o mare varietate de plante (inclusiv bazine cu specii acvatice). Sinclair
si-a publicat primele observatii în 1816, iar în 1826 a scris un studiu amplu a carui
concluzie era urmatoarea: o mare comunitate de specii vegetale este mult mai
avantajoasa pentru dezvoltarea plantelor decât un ecosistem sarac în diversitate"...
De fapt, aceasta idee revolutionara pentru acele timpuri evidentia pentru prima
oara rolul esential al biodiversitatii pentru viata în mediul natural (ecosistem) a
plantelor, dar si a insectelor si a altor vietuitoare.
Era vorba, în consecinta de primul studiu ecologic, pe care marele Darwin l-a
apreciat atât de mult, însa nu a mentionat deloc numele lui George Sinclair (trebuie
precizat ca termenul de "ecologie" a fost folosit pentru prima data de biologul
german Ernst Haeckel, în 1866). Astazi, ideile darwiniste privind biodiversitatea si
importanta ei ecosistemica sunt mai actuale decât oricând. Printre observatiile
stiintifice si concluziile geniale ale lui Darwin, acea gradina speciala de la Woburn
Abbey a avut un rol aparte.

Conchidem că "materia vie este rezultatul evolutiei, în anumite conditii, a

materiei lipsite de viată" si că "viata este o etapă calitativ superioară în evolutia
formelor de miscare a materiei". Se mai spune că viata a apărut spontan, în mediul
acvatic, prin combinatii chimice întâmplătoare, în prezenta luminii solare. Am fost
învătati că plantele si animalele au evoluat de la unicelulare la pluricelulare, de la
inferioare la superioare, că pestii s-au transformat în amfibieni, amfibienii în
reptile, reptilele în păsări si mamifere, până la maimută si om.

Una dintre întrebările fundamentale ale ştiinţei este: cum a apărut viaţa
pe planeta noastră? Este una dintre marile întrebări în privinţa căreia, deşi
s-au făcut progrese, multe sunt încă de descoperit.
În 1929 doi biochimişti, John Haldane şi Aleksander Oparin, au avansat în
mod independent ipoteza că în urmă cu milioane de ani atmosfera
Pământului nu conţinea oxigen. În aceste condiţii dificile, compuşii organici
s-ar fi putut dezvolta din simple molecule doar sub acţiunea unei surse
puternice de energie, ca radiaţia ultravioletă ori fulgerele. Haldane a sugerat
că oceanul ar fi putut fi un fel de "supă primordială" în care s-ar fi dezvoltat
compuşii organici.

În 1953 chimiştii Harold C. Urey şi Stanley Miller au decis să testeze

ipoteza celor doi biochimişti, Oparin şi Haldane, privind crearea compuşilor
organici.
Urey şi Miller au construit un sistem închis, asemănător atmosferei terestre
străvechi. Pentru a simula atmosfera fără oxigen, aceştia au introdus în
sistemul creat hidrogen, metan şi amoniac. În continuare chimiştii au
generat pe post de fulgere scântei şi au folosit un condensator pentru a răci
gazele şi a le transforma în lichidul ce urma să fie analizat.

După o săptămână Urey şi Miller au constatat existenţa din abundenţă a

compuşilor organici, printre care şi aminoacizi: glicocol, alanină şi acid
glutamic. 10-15% din carbon se regăsea sub formă de compuşi organici.
Aminoacizii sunt elementele constituente ale proteinelor, care, la rândul lor,
sunt ingrediente fundamentale ale celulei.În urma efectuării acestui
experiment, Urey şi Miller cu tras concluzia că molecule organice se pot
forma într-un mediu fără oxigen, aşa cum se presupune că era atmosfera
Pământului cu milioane de ani în urmă.

Pana si cel mai simplu organism are codate in gene functii de o complexitate
foarte mare ; robotii construiti de japonezi sint bagatele in comparatie cu ce
poate face o bacterie . Ca sa spui ca viata s-a format singura chiar si intr-un
timp foarte lung mi se pare inca greu de crezut; omul simplu nu are notiunea
de viu , viata . Experimentul Miller a produs aminoacizi , amina , purine
cateva componente ale ADN-ului ; aceleasi elemente s-au gasit si in
meteoriti, deci ele apar spontan oriunde in univers.
Ca sa spui ca ele s-au ansamblat in organisme vii e ca si cum ai spune ca
daca spargi un portelan singura modalitate de a-l face la loc e sa arunci
bucatile in sus de milioane de ori pana cad la loc sub forma initiala . Nu are
logica , e posibil teoretic dar foarte absurd urmarind afirmatia de mai sus.
Apoi trecand peste aparitia vietii , diversele organe , aparate , mecanisme
biologice - muschii si tendoanele , ochiul , aripa , flagelul , urechea , creierul -
formarea lor numai prin prisma - mutatie si selectie ,"la intamplare" iar nu
are logica.
Intrebarea la care inca nu am gasit un raspuns este: cat de intamplatoare
este viata,daca judecam dupa imaginile urmatoare?

search com_search
Bibliografie:

• Wikipedia

• Revista” Magazin”

• “Studii de preistorie”-Silvia Marinescu Bilcu

• Revista” Foaia Romaneasca”

• John Gribbin - Quantum Physics – “A Beginner's Guide to the Subatomic

World”

• Paul Davies and John Gribbin – “The matter myth”

Student:

Facultatea:I.S.B

Grupa :723a