Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Max Planck, a fost deci cel care a lansat ipoteza că dacă limităm energia radiată la
valori discrete (complet diferit de viziunea clasică, în care toate nivelurile energetice posibile
sunt permise), atunci observaţiile experimentale vor putea fi înglobate într-o nouă teorie.
Această limitare a valorilor posibile în care energia poate fi emisă urma să primească numele
de cuantizare a energiei. Planck a presupus că substanţa care emite energie sub forma radiaţiei
termice trece de la o stare energetică la alta printr-un salt, evitând stările intermediare. Şirul
stărilor energetice ale substanţei este un şir discret, energia unei stări a diferă de energia unei
stări a+1 printr-o cuantă, despre care Planck a stabilit că are valoarea hf, (f - frecvenţa
radiaţiei emise şi h - o constantă fundamentală botezată ulterior în semn de recunoaştere
constanta lui Planck). Distribuţia spectrală reală a energiei electromagnetice radiate folosind
ipoteza lui Planck este următoarea: în cadrul unui corp, energia este distribuită între atomii
constituenţi. Unii atomi posedă un nivel de energie mai ridicat, alţii unul mai scăzut,
majoritatea dispunând de o valoare de mijloc. Aceste valori cresc pe măsură ce obiectul
respectiv este încălzit. Fiecare atom poate emite energie sub forma unor cuante, despre care
Planck a stabilit că au energia hf. Pentru valorile mari ale frecvenţei, deci pentru a emite
radiaţie electromagnetică în zona ultravioletă a spectrului electromagnetic, e nevoie de o
cantitate de energie destul de mare pentru a da naştere unei singure cuante (energia fiind
direct proporţională cu frecvenţa).
Astfel, conform ipotezei cuantice a lui Plank nu se poate folosi o cantitate oricât de
mică şi trebuie să se utilizeze cel puţin o cuantă. Această cuantă însă, datorita energiei sale, va
perturba particula şi îi va modifica viteza într-un mod care nu poate fi prezis. Mai mult, cu cât
se măsoară mai precis poziţia particulei, cu atât este mai scurtă lungimea de undă a undei
electromagnetice necesare (adică frecvenţa undei electromagnetice creşte) şi deci cu atât este
mai mare energia unei singure cuante. Însă, cu cât energia cuantei este mai mare cu atât
influenţa asupra vitezei particulei va fi mai mare. Cu alte cuvinte, cu cât încercăm să măsurăm
mai precis poziţia particulei, cu atât scade precizia vitezei măsurate pentru particulă şi
viceversa. Heisenberg a arătat că incertitudinea poziţiei particulei înmulţită cu incertitudinea
vitezei sale şi înmulţită apoi cu masa particulei, nu poate fi niciodată mai mică decât o
anumită cantitate numită, constanta lui Plank. Mai mult, această limită nu depinde de modul
în care se încearcă măsurarea poziţiei sau vitezei particulei, sau de tipul particulei, ci
principiul de incertitudine formulat de Heisenberg este o proprietate fundamentală,
inevitabilă, a lumii.
Aceasta a condus la următoarea aserțiune a lui Heisenberg: dacă nu s-a efectuat nici o
măsurătoare a electronului atunci el nu poate fi descris ca fiind situat într-o anume locație ci
în întreg norul simultan. Cu alte cuvinte, mecanica cuantică nu poate oferi rezultate exacte, ci
numai probabilitatea ca o particulă să se afle într-o anumită stare cuantică. Heisenberg a mers
mai departe și a spus că o particulă aflată în mișcare începe să existe doar odată cu
observarea ei. Oricât de stranie și ne-intuitivă pare această aserțiune, mecanica cuantică ne
spune totuși care este locația orbitalului electronului, norul său de probabilități. Heisenberg
vorbea despre particula însăși și nu despre orbitalul său care are o distribuție de probabilitate
cunoscută.
Mecanica cuantică este teoria care stă la baza aproape a întregii ştiinţe şi tehnologii moderne.
Ea guvernează comportarea tranzistoarelor şi a circuitelor integrate care sunt componente
esenţiale ale echipamentelor electronice (computere, televizoare etc.) şi reprezintă de
asemenea, baza chimiei şi biologiei moderne. Mecanica cuantică însă, nu ne spune cum
acţionează gravitaţia la nivel subatomic.
Spre deosebire de Teoria Relativităţii, care studiază universul la scara mare, unde spaţiul-
timpul este neted si plat (curbându-se datorită prezentei masei şi energiei) fiind bine definit şi
ordonat geometric, existând astfel noţiunile de înainte, înapoi, sus, jos, stânga, dreapta,
direcţie, sens etc.; în mecanica cuantica, care studiază universul la scara extrem de mica
(atomică şi subatomică), spaţiul-timpul este extrem de instabil şi intr-o continuă fluctuaţie
haotică, fiind deci atât de turbulent, răsucit şi distorsionat încât sfidează bunul simt,
dispărând complet noţiunile de sus, jos, înainte, înapoi, stânga, dreapta, direcţie, sens ş.a..
Acesta este motivul pentru care teoria relativităţii şi mecanica cuantică sunt incompatibile.
Deşi lumina este formată din unde, ipoteza cuantică a lui Plank ne spune că ea se
comportă în unele cazuri ca şi când ar fi compusă din particule, adică lumina poate fi emisă
sau absorbită numai în cuante (pachete). De asemenea, principiul de incertitudine al lui
Heisenberg implică faptul că particulele se comportă în anumite privinţe ca nişte unde, adică
ele nu au o poziţie definită dar sunt „răspândite” cu o anumită probabilitate de distribuţie.
Teoria mecanicii cuantice se bazează pe un tip de matematică complet nou, care reprezintă
numai observaţii ale lumii ce pot fi descrise în termeni de particule şi unde. Astfel, în
mecanica cuantică există dualism între unde şi particule, adică pentru unele scopuri este util
să se considere particulele drept unde iar în unele cazuri este util să se considere undele
drept particule. O consecinţă importantă a acestui fapt, este că se poate observa ceea ce se
numeşte interferenţa dintre două seturi de unde sau particule. Cu alte cuvinte, maximele unui
set de unde pot coincide cu minimele celuilalt set şi atunci cele două seturi de unde se
anulează reciproc (figura 2.5.1), iar atunci când maximele unui set de unde coincid cu
maximele celuilalt set rezultă o undă mai puternică prin adunarea celor două unde (figura
2.5.2).
Figura 2.5.1 Undele sunt antifază, iar maximele şi minimele lor se anulează
reciproc.
Figura 2.5.2 Cele două unde sunt în fază şi maximele si minimele lor se adună.
Dacă vom arunca bile de mici dimensiuni spre peretele despărțitor când doar o singură
fantă este deschisă, vom observa cum ia naştere un model (o bandă îngustă) pe ecranul din
spatele peretelui despărţitor, în zona corespunzătoare locaţiei fantei. Când deschidem şi cea de
a doua fantă, pe ecran apar două fâşii exact în spatele fantelor.
Figura 2.5.3 Dualismul undă-particulă. Experimentul celor două fante – Thomas Young.
Figura 2.5.4 Trecerea undei de lumină prin cele două fante tăiate în peretele despărţitor.
Daca în locul particulelor de materie folosim unde (o sursă de lumină de o anumită
culoare, adică cu o anumită lungime de undă) acestea ajung în dreptul fantei şi suferă
fenomenul de difracţie, lovind ecranul cu intensitate maximă în zona din spatele fantei. Linia
luminoasă de pe ecranul din spatele peretelui simbolizează această intensitate. Este similară
liniei căreia micile bile i-au dat naştere pe ecran. Însă în cazul undelor, când adăugăm şi a
doua fantă, rezultatul este complet diferit faţă de cel al particulelor. Pe de o parte a peretelui.
Majoritatea luminii va lovi peretele, dar o cantitate mică va trece prin fante. Orice punct de pe
ecran va primi unde de la cele două fante, însă distanţa pe care trebuie să o parcurgă lumina
de la sursă la ecran prin cele două fante va fi diferită. Aceasta va însemna că undele care vin
de la cele două fante (figura 2.5.4) nu vor fi în fază atunci când ajung la ecran şi deci în unele
locuri undele se vor anula reciproc iar în alte locuri undele se vor cumula. Rezultatul este un
model caracteristic de franje de lumină şi întuneric.
În acest mod, când trimitem particule de materie, prin cele două fante, se obţin două
benzi pe peretele din spate, iar când trimitem unde se obţine un model de interferenţă
constând din mai multe fâşii.
Totuşi, fizicienii au înţeles în cele din urmă că orice fel de aparat de măsură, va
interacţiona întotdeauna cu electronul, distrugând tiparul de interferenţă. Cu ajutorul
"principiul incertitudinii" propus de Heisenberg, putem descrie acest fenomen astfel: este
imposibil să se construiască un dispozitiv capabil să determine prin ce fantă trece electronul,
care să nu deranjeze electronul suficient pentru a produce colapsul funcţiei de undă asociate
acestuia, distrugând astfel tiparul de interferenţă. Astfel s-a demonstrat dualismul undă-
particulă, fiind momentul în care fizicienii păşeau în strania lume cuantică (atomică şi
subatomică).
Fenomenul de interferenţă între particule a fost crucial pentru înţelegerea structurii
atomilor, care reprezintă unităţile de bază din care suntem făcuţi noi şi ceea ce este în jurul
nostru şi în Univers.
La începutul secolului XX, savantul danez Niels Bohr, a elaborat teoria atomului,
spunând că electronii nu se pot deplasa pe orbite la orice distanţă de nucleul central, ci numai
la anumite distanţe specificate, iar pe oricare din aceste orbite se pot mişca numai unul sau doi
electroni. Bohr rezolva astfel problema colapsului atomului, deoarece electronii nu s-ar putea
mişca în spirală mai mult decât pentru a umple orbitele cu distanţele şi energiile cele mai
mici. Aproximativ în acelaşi timp, un savant român, Ştefan Procopiu, determina în 1912 o
relaţie între momentul magnetic elementar atomic şi constanta lui Plank, cunoscută astăzi
sub denumirea de “magnetonul Bohr-Procopiu”. În 1930, Procopiu descoperea efectul
circular al discontinuităţilor magnetice, care determină curbele de magnetizare ideală,
fenomen cunoscut astăzi sub denumirea de “Efectul Procopiu”.
Noua teorie a mecanicii cuantice a confirmat modelul atomic al lui Bohr, arătând că un
electron care se mişcă pe orbită în jurul nucleului poate fi considerat ca o undă, cu o
lungime de undă care depinde de viteza sa. Pentru anumite orbite, lungimea orbitei ar
corespunde unui număr întreg (nu fracţionar) de lungimi de undă ale electronului. Pentru
aceste orbite, maximul undei ar fi în aceeaşi poziţie de fiecare dată când are loc o rotaţie
completă a electronului. Totuşi, pentru orbitele a căror lungime nu reprezintă un număr
întreg de lungimi de undă, ci unul fracţionar, fiecărui maxim al undei i-ar corespunde în cele
din urmă un minim atunci când electronii se rotesc şi deoarece maximul şi minimul undei se
vor anula reciproc, rezultă că aceste orbite nu ar fi permise.
Bohr a descris electronii drept particule care aveau orbite fixe, iar modelul vizual
asociat atomului său este utilizat şi astăzi pe scară largă (figura 2.5.5). Modelul atomic al lui
Niels Bohr se baza însă pe câteva ipoteze, printre care şi faptul că electronii pot orbita numai
la anumite distanţe de nucleu, ipoteze pentru care Bohr nu a oferit nici o justificare.
Figura 2.5.5 Modelul atomic al Bohr
Asociind electronilor proprietăţi ondulatorii, de Broglie schimbă modelul vizual al lui Bohr,
reprezentând electronul ca o undă circulară. La absorbţia unui foton, o undă adiţională este
încorporată, ceea ce rezultă fiind trecerea electronului pe o orbită superioară (lungimea
respectivei „corzi” vibrante circulare creşte prin înglobarea unui foton). Postulatul lui Bohr,
deci faptul că orbitarea poate avea loc doar la anumite distanţe de nucleu, poate fi explicat
astfel: doar orbitele care conţin pe toată circumferinţa lor un număr întreg de lungimi de undă
sunt permise. Observaţi în figura 2.5.6 despre ce este vorba.
Figura 2.5.6 Teoria lui De Broglie. Orbita interioară şi cea exterioara sunt permise, întrucât
pe circumferinţa lor se încadrează lungimi de unda ce au ca valoare un număr întreg. Orbita
din mijloc nu este permisă întrucât lungimea de unda este un număr fracţionar.
Totuşi, pentru orbitele a căror lungime nu reprezintă un număr întreg de lungimi de undă, ci
unul fracţionar, fiecărui maxim al undei i-ar corespunde în cele din urmă un minim atunci
când electronii se rotesc şi deoarece maximul şi minimul undei se vor anula reciproc, rezultă
că aceste orbite nu ar fi permise.
În modelul cuantic al atomului, întrucât electronii se prezintă sub forma de nori (deci
nu au o poziţii precise pe orbite precum au planetele), iar orbitele lor nu sunt eliptice (precum
cele ale plantelor) ci au diferite forme (Fig. 2.5.8), orbitele electronilor au fost numite orbitali,
pentru a nu le confunda cu orbitele planetelor. Astfel, învelișul electronic al atomului se
compune din orbitalele electronice ce sunt dispuse la exteriorul nucleului atomic pe şapte
straturi (nivele) notate: K, L, M, N, O, P, Q şi şapte substraturi (subnivele) notate: s, p, d, f, g,
h, i. Fiecare strat de electroni este format din substraturi, iar substraturile sunt alcătuite din
una sau mai multe orbitale, între care exista diferențe de energie. Într-un strat de electroni pot
exista cel mult șapte feluri de substraturi.
Orbitalii sunt regiuni spaţiale din jurul nucleului atomului ce descriu locul în care pot
exista „nori” electronici iar forma lor este diferită de la un substrat la altul (Fig. 2.5.8).
Primul orbital are forma unei sfere, dacă o privim sub forma unui nor de electroni ce
„înveleşte” tridimensional nucleul atomic. Cel de al doilea orbital însă, este compus din doi
„lobi” conectaţi împreună într-un singur punct în apropierea centrului atomului. Al treilea
orbital este formată dintr-un set de patru „lobi” aranjaţi în jurul nucleului.
Figura 2.5.8 Forme de orbitali pentru electroni.
Numărul orbital, care determină forma orbitalului, este un număr întreg, la fel ca şi
numărul principal, doar că include şi zero, fiind notat cu litera l. Numărul orbitalelor dintr-un
strat este egal cu numărul cuantic principal. Astfel, primul strat (n=1) are un substrat,
numerotat cu 0; al doilea strat (n=2) are două substraturi, 0 şi 1; al treilea strat (n=3) are trei
substraturi 0, 1 şi 2. O altă convenţie, foarte des întâlnită, este numerotarea substraturilor prin
s (l=0), p (l=1), d (l=2) şi f (l=3).
Pentru a calcula numărul de orbitali din fiecare substrat, utilizăm următoarea formulă:
2l+1. De exemplu, primul substrat s al oricărui strat, conţine un singur orbital, numerotat cu
0; al doilea substrat p al oricărui strat conţine trei orbitali, -1, 0, 1; al treilea substrat d conţine
cinci orbitali, numerotaţi cu -2, -1, 0, 1 şi 2; ş.a.m.d. Formula de calcul a numărului maxim de
electroni pe fiecare substrat (subnivel) este următoarea: 4l + 2 (unde l este numărul cuantic
secundar). Rezultă, aşadar, că pe subnivelul s avem maximum 2 electroni, pe subnivelul p
avem maximum 6 electroni, pe subnivelul d avem maximum 10 electroni, iar pe subnivelul f
avem maximum 14 electroni.
Astfel, în loc să avem un atom uşor de desenat, cu orbite ordonat puse în jurul
nucleului atomic, forma norului de probabilităţi ale prezenţei electronilor în preajma nucleului
este neclară, folosindu-se predicţii experimentale. În cadrul aceluiaşi atom putem găsi mai
multe tipuri de orbitali, care înseamnă mai multe reprezentări grafice, ceea ce face imposibilă
crearea unei imagini unice asupra modului în care electronii sunt distribuiţi în jurul nucleului
atomului (sau, mai superficial spus, asupra modului în care atomul arată).
Electronii din stratul exterior, sau stratul de valenţă, sunt cunoscuţi sub numele de
electroni de valenţă. Aceşti electroni sunt responsabil de proprietăţile chimice ale elementelor.
Aceştia sunt electronii ce participă la reacţiile chimice cu celelalte elemente. Conform unei
reguli chimice simplificate, aplicabilă reacţiilor simple, atomii încearcă să-şi completeze toate
locurile libere ale stratului exterior cu electroni. Atomii pot ceda câţiva electroni pentru a
„descoperi” un strat complet, sau pot accepta câţiva electroni pentru a completa ultimul strat
(stratul exterior). Ambele procese duc la formarea ionilor. Un ion este un atom, moleculă sau
grupare de atomi care are un exces de sarcină electrică pozitivă sau negativă. Atomii pot chiar
să împartă electroni între ei în încercarea de completare a stratului exterior, ducând la
formarea legăturilor moleculare, adică, atomii se asociază pentru formarea unei molecule.
Majoritatea substanţelor anorganice formează o structură ordonată denumită cristal atunci
când se formează legături între atomii sau ionii acestora. Chiar şi metalele sunt compuse din
cristale, la nivel microscopic.
La fel ca spectatorii dintr-un amfiteatru, ce se pot deplasa liberi între scaune şi
rânduri, şi electronii îşi pot modifica starea în cazul existenţei unei energii suficiente şi loc
pentru deplasarea acestora. Din moment ce nivelul stratului este strâns legat de cantitatea de
energie a unui electron, „salturile” între straturi (şi chiar substraturi) necesită un transfer de
energie. Pentru ca un electron să se poată deplasa pe strat mai înalt, acesta are nevoie de
energie adiţională dintr-o sursă externă. Folosind analogia amfiteatrului, pentru a ajunge într-
un rând de scaune superior, este nevoie de o energie din ce în ce mai mare, deoarece persoana
trebuie să urce la o înălţime tot mai mare ce necesită învingerea forţei gravitaţionale. De
asemenea, dacă un electron coboară pe un strat inferior, acesta cedează energie. Aceste nivele
poartă numele de nivele energetice. Nu toate „salturile” sunt însă egale, cele dintre straturi
necesită cel mai mare schimb de energie, pe când salturile dintre substraturi sau dintre orbitali
necesită un schimb de energie mai mic. Când atomii se combină pentru formarea substanţelor,
straturile, substraturile şi orbitalii exteriori se combină între ei, ducând la creşterea energiei
disponibile pentru electroni. Când un număr foarte mare de atomi sunt foarte aproape unul de
celălalt, aceste nivele de energie disponibile formează o bandă de electroni aproape continuă,
bandă pe care electroni se pot deplasa cu uşurinţă.
Când un electron este parte a unui atom, locurile de unde poate dispărea şi cele în
care poate reapărea sunt doar anumite zone din jurul nucleului. Şi asta creează aparenţa unui
"înveliş", aşa-zisul orbital electronic. Particulele elementare pot exista, de asemeni, în mai
mult de o locaţie în acelaşi timp, cu condiţia ca timpul să fie extrem de scurt. Un electron
poate călători dintr-un loc în altul parcurgând toate drumurile posibile simultan. Şi, încă mai
şocant, aceste particule pot apărea din nimic, pentru a exista pentru un timp foarte scurt şi a
dispărea, la fel, în neant. Oamenii de ştiinţă le-au numit particule virtuale.
Deşi virtuale, ele generează efecte "foarte" reale. Toate aceste manifestări uimitoare
fac ca descrierea particulelor subatomice să fie extrem de dificilă şi inexactă, dar existenţa
însăşi este inexactă la această scară cuantică. Se pune deseori întrebarea: ce oscilează, care
este proprietatea variabilă atunci când ne referim la o particulă ca fiind o undă? Şi după foarte
multe încercări de a oferi un răspuns, s-a ajuns la concluzia că existenţa însăşi este cea are o
natură ondulatorie. Particula "oscilează" parcă continuu între două lumi, apărând şi dispărând,
iar acele locuri în care valorile undei asociate sunt maxime sunt cele unde particula se
materializează de cele mai multe ori, în timp ce locaţiile unde valorile undei asociate sunt
minime sunt cele pe care particula le evită (fig.2.5.10). Unda este o veritabilă hartă a
existenţei particulei şi, pe măsură ce unda se modifică, particula se schimbă la rândul ei.
Mecanica cuantica neglijează forţa gravitaţionala, însa acest lucru însă nu conduce la
discrepanţe cu observaţiile reale ale Universului, deoarece forţa gravitaţională este foarte
slabă în comparaţie cu celelalte trei forţe care acţionează în Univers şi anume forţa
electromagnetică, interacţiunea nucleară slabă şi interacţiunea nucleară tare. Totuşi, teoremele
singularităţilor arată că există cel puţin două situaţii în care câmpul gravitaţional trebuie să fie
foarte puternic, iar efectele sale nu mai pot fi neglijate şi anume Big bang-ul şi găurile negre.
Teoria Stringurilor se pare ca reuşeşte să unifice cele două mari teorii parţiale, teoria generală
a relativităţii şi mecanica cuantică, descriind atât componenţa universului precum şi modul în
care este guvernat.
Einstein a căutat in ultimii treizeci de ani ai vieţii sale o teorie unificatoare. El dorit o
teorie care să poată explica funcţionarea universului pe baza celor doua forţe fundamentale
cunoscute în timpul său, anume gravitaţia şi electromagnetismul. Einstein credea ca universul
este guvernat de un singur set de ecuaţii, iar cele doua forţe cunoscute la începutul secolului
XX, anume gravitaţia şi electromagnetismul, sunt manifestări ale unui principiu unic.
Existenta principiului unic care guvernează totul, este susţinuta şi de Sfantul Ioan Damaschin
făcând parte din credinţa revelata a Bisericii Ortodoxe (şi Romano-Catolice). Cu alte
cuvinte, Einstein a căutat o ecuaţie (sau un set de ecuaţii) suficientă pentru a explica absolut
totul, de la Big-Bang si supernove, la particule subatomice, atomi si molecule. Chiar şi după
descoperirea celorlalte doua forţe fundamentale care guvernează universul pe la mijlocul
secolului XX, adică interacţiunea nucleara slabă şi interacţiunea nucleară tare, visul lui
Einstein de a găsi o teorie unificatoare a reprezentat şi reprezintă scopul final al fizicii
moderne.
Din acest motiv, fizicienii şi matematicienii sunt în căutarea unei teorii care sa unifice
mecanica cuantică şi relativitatea generalizata, o teorie care sa ne explice cum acţionează
forţa gravitaţionala la nivel atomic şi subatomic, deci o teorie cuantica a gravitaţiei. O
asemenea teorie ar fi capabilă sa explice pe de o parte gravitaţia, descrisa de relativitatea
generalizata, iar pe de lata parte electromagnetismul, interacţiunea nucleară tare şi
interacţiunea nucleară slabă, descrise de mecanica cuantică. Teoria superstingurilor, numita şi
teoria stringurilor, este formularea curenta a acestui ţel măreţ al oamenilor de ştiinţa.
In 1974 însa, fizicianul John Schwarz, rezolvând ecuaţiile care unificau cele trei forte
din mecanica cuantica (electromagnetismul, interacţiunea nucleara tare şi interacţiunea
nucleara slaba) pe baza teoriei stringurilor, a observat nişte mici anomalii matematice, care
mai târziu s-au dovenit a fi nişte particule fără masa care transportau gravitaţia, adică se
descoperise matematic existenta gravitonului şi în teoria stringurilor. Misterioasele particule
descoperite erau extrem de mici, ele fiind de o suta de milioane de milioane de milioane de
milioane de milioane (unu urmat de 32 de zerouri) de ori mai mica decât un centimetru. Vom
oferi un exemplu pentru a ne imagina cat de mica este un string, astfel daca atomul ar fi
considerat de mărimea sistemului nostru solar, atunci acest string ar fi doar de mărimea unui
copac de pe pământ.
Ceea ce determina tipul particulelor elementare ale materiei, este oscilaţia stringului
şi energia asociata cu aceasta oscilaţie. Conform faimoasei ecuaţii a lui Einstein E=mc2, între
masa totală a unui sistem fizic și energia sa totală există o relație de proporționalitate. Cu cat
un obiect conţine mai multa energie, cu atât are mai multa masă şi reciproc. În teoria
stringurilor, aceasta echivalenta înseamnă ca pentru particule cu mase diferite, un string cu
energie joasa este mai uşor (mai puţin masiv) decât un string cu energie mai mare.
Teoria stringurilor explica cele patru forte fundamentale ale universului. Este în
natura stringului să unifice relativitatea generalizată şi mecanica cuantică. În mecanica
cuantică, particulele interacţionează şi dincolo de distanţa zero în spaţiu-timp (reamintim că în
mecanica cuantică spaţiul-timpul nu este bine definit, ci este turbulent şi haotic, neexistănd
noţiunile spaţiale de: înainte, înapoi, sus, jos, stânga, dreapta; şi noţiunile temporale: înainte,
după ş.a.), însă conform teoriei relativităţii, particula care transporta forţa gravitaţionala, adică
gravitonul, nu poate acţiona la distanţa zero. Stringurile rezolvă aceasta problema, întrucât ele
sunt unidimesionale (adică au doar lungime) fac posibilă transmiterea interacţiunii şi dincolo
de distanţe foarte mici printr-o „ungere” a interacţiunilor. Aceasta „ungere” netezeşte spaţiu-
timpul îndeajuns pentru ca gravitonul să interactioneaze cu alte particule din mecanica
cuantică, unificându-se astfel cele doua seturi de ecuaţii ale relativităţii generalizate şi
mecanicii cuantice.
Dar teoria stringurilor, cu toata eleganţa sa, vine totuşi cu un preţ. Pentru ca teoria sa
fie consistentă, universul trebuie sa aibă mai mult de trei dimensiuni spaţiale şi una temporală.
De fapt, teoria stringurilor prezice un univers cu noua dimensiuni (sau zece conform teoriei
“M” şi teoriei supergravitaţiei) spaţiale şi una temporală. Cele nouă dimensiuni spaţiale sunt
constituite din cele trei dimensiuni cu care suntem obişnuiţi în viaţa de zi cu zi (anume:
lungime, lăţime şi înălţime), la care se mai adaugă încă şase dimensiuni curbate, încolăcite şi
închise, care apar în fiecare punct din spaţiul nostru tridimesional şi care nu pot fi observate
cu nici o tehnologie existentă în prezent. În cadrul teoriei “M”, pe langa cele şase extra
dimensiuni spaţiale, mai apare încă o dimensiune spaţială imensă în care se află universul,
numită membrană (sau brană). Existenţa a mai mult de trei dimensiuni spaţiale, este un
concept atât de dificil de acceptat încât nici chiar adepţii teoriei stringurilor nu-l pot
„vizualiza”.
Să ne imaginăm spre exemplu o coala de hârtie, cu o suprafaţa neteda şi plană, care are
doar doua dimensiuni. Daca rulam aceasta suprafaţa bidmensională, ea va forma un tub,
astfel încât o dimensiune va deveni curbată, rulată. Acum să ne imaginăm că vom
continua rularea foii de hârtie atât de mult, încât dimensiunea din interior, care este rulata
şi curbată, pare să dispară şi tubul va arata ca o linie doar (figura 2.8.2 - a). In mod
similar, şase din cele şapte extra dimensiuni prezise de teoria stringurilor în ultima sa
variantă (anume teoria “M”), ce apar în fiecare punct din spaţiul nostru tridimensional,
sunt curbate şi încolăcite atât de mult încât par să dispară din experienţa noastră de zi cu
zi (figura 2.8.2 - b).
Aceste extra dimensiuni pot fi mici, cam de 10-35 metri sau mari, cam de o zecime de
milimetru. Alternativ, extra dimensiunile pot fi la fel de mari sau chiar mai mari decât
universul nostru. In acest caz, câţiva fizicieni sunt de părere că gravitaţia poate traversa aceste
extra dimesniuni spaţiale, ceea ce ar explica de ce gravitaţia este atât de slabă în comparaţie
cu celelalte trei forţe. Creierul uman este astfel construit încât percepe doar trei dimensiuni
spaţiale şi timpul. Se crede ca cele trei dimensiuni spaţiale pe care le percepem sunt formate
din stringuri deschise, în timp ce un graviton spre exemplu este format dintr-un string închis,
el putând trece astfel prin toate cele zece dimensiuni spaţiale.
Potenţialul explicativ al teoriei “M” este imens, ea putându-ne arata practic ce s-a
întâmplat la începutul universului, teoria big bang-ului descriind doar ce s-a întâmplat după
primele fracţiuni de secundă. Sub auspiciile teoriei stringurilor, universul poate sa fi început
la o dimensiune extrem de mica, cea a unui string. Teoria tringurilor poate descrie de
asemenea şi natura găurilor negre, care deşi prezise de teoria relativităţii generalizată, nu au
putut fi explicate integral la nivel cuantic, de mecanica cuantică. Utilizând un tip de teorie a
stringurilor, fizicienii au descris matematic şi ce se întâmplă cu găurile negre extrem de mici
(care au masa sub un gram) şi care nu au putut fi explicate de mecanica cuantică. Astfel, după
ce au fost supuse schimbărilor în geometria extra dimensiunilor teoriei stringurilor, aceste
găuri negre extrem de mici, reapar ca particule elementare cu masa şi sarcină electrică. Câţiva
teoreticieni se gândesc acum că găurile negre şi particulele fundamentale de materie sunt
identice, iar diferenţa care o percepem între ele reflectă doar ceva asemănător tranziţiei de
stare, ca de exemplu tranziţia apei în gheaţă.
Orice punct al stringului unidimesional poate fi descris prin două coordonate, una
specificând timpul, iar cealaltă poziţia punctului pe coardă, sau mai precis, starea aşa-zisei
particule care rezultă din vibraţia acestuia. Stringurile deschise descriu în mişcare o suprafaţă
a spaţiu-timpului bidimensionala deschisă, iar un string închis descrie în mişcare o suprafaţă
închisă a spaţiu-timpului, întocmai ca un tub (un cilindru) din care nu se poate ieşi (figura
2.8.3).
Doua stringuri se pot uni pentru a forma unul singur marindu-se astfel suprafaţa, fie
contopindu-se la unul din capete în cazul celor deschise, fie reunindu-se unul singur, în cazul
celor închise (figura 2.8.4). In mod analog, un string se poate divide, rezultând două stringuri
cu suprafeţe mai mici. Emiterea sau absorbţia de particule corespunde divizării sau reunirii de
stringuri, iar acest proces de emitere si absorbite sta la baza proceselor cuantice.
Figura 2.8.4 Unirea a doua stringuri închise într-unul singur cu diametru mai mare.
Spre exemplu, interacţiunile gravitaţionale dintre soare şi pământ sunt imaginate în teoria
particulelor ca fiind produse de emiterea de gravitoni, de câtre soare, şi de absorbirea acestora
de către pământ.
Lisa Randall, profesorară de Fizică la Universitatea Harvard, a fost cea care a deschis
calea către această idee plecând de la gravitaţie explicând că forţa gravitaţională este foarte
slabă în comparaţie cu celelalte forţe. Dacă te uiţi în jur, spui că gravitaţia nu pare atât de
slabă, dar dacă stai să te gândeşti întregul Pământ trage de tine şi totuşi poţi să ridici lucruri de
pe sol. Lisa Randall explică această ciudăţenie prin prezenţa dimensiunilor adiţionale:
gravitaţia este la fel de puternică ca şi celelalte forţe (de exemplu: deşi gravitaţia acţionează
asupra unui simplu ac, dacă acţionăm asupra acului cu un magnet mic, care se lipeşte pe
frigider, forţa magnetică va învinge forţa gravitaţională), doar că ea se scurge în aceste
dimensiuni pe care nu le putem vedea. Ecuaţia însă nu funcţiona din această perspectivă. La
auzul ideii că s-ar putea să existe altă membrană în dimensiunea 11, Randall a schimbat
perspectiva asupra problemei gravitaţiei şi a găsit o altă soluţie: gravitaţia nu se scurgea din
universul nostru spre alte dimensiuni, ci invers, din alte dimensiuni în universul nostru. Şi
astfel s-a ajuns la o noţiune mult timp ocolită de comunitatea ştiinţifică: universurile paralele.
După cum am precizat, teoria „M” este valabilă intr-un spaţiu cu nu mai puţin de
unsprezece dimensiuni (zece dimensiuni spaiale şi timpul), însă noi nu putem observa decât
timpul şi trei dimensiuni spaţiale, care sunt formate din stringuri deschise. Celelalte şapte
dimensiuni spaţiale sunt presupuse a fi formate fie din stringuri închise, deci au dimensiuni
extrem de mici; fie au dimesiuni extrem de mari şi se numesc membrane (sau brane), având
diferite forme. În principiu, prin adăugarea de noi dimensiuni, care pot fi curbate în diverse
moduri, se creează noi forţe. În unsprezece dimensiuni se pot acomoda toate cele patru forte
fundamentale, însă prin introducerea altor şapte dimensiuni (pe lângă cele patru pe care le
percepem), apar totodată o serie de complicaţii matematice serioase (anomalii topologice),
care au reuşit sa anihileze toate teoriile emise, cu o singură excepţie: teoria stringurilor
(corzilor).
Primul obstacol de care se loveşte o astfel de teorie revoluţionara, este tocmai dovada
experimentala, iar aceste dovezi practice nu au putut fi obţinute, deoarece pentru a pune în
evidenta un astfel de string, de dimensiuni extrem de mici (1020 astfel de entităţi puse capăt la
capăt ar putea cuprinde diametrul unui singur proton) ar fi necesar un accelerator de particule
mai mare decât pământul însuşi. Stephen Hawking, savantul care a revolutionat fizica
secolului XX, fiind considerat de mulţi oameni de ştiinţa drept succesorul lui Einstein, afirmă
că "teoria superstringurilor este o bucata din fizica secolului XXI, căzuta accidental in secolul
XX". Calculele necesare pentru finalizarea aparatului matematic sunt extrem de dificile şi
chiar şi cu ajutorul unui computer, se estimează o durată de câţiva ani.
Pentru prima data în istoria fizicii avem o teorie care are capacitatea de a explica
modul în care este construit şi funcţionează universul. Din acest motiv teoria “M” este
descrisă uneori ca fiind posibila teorie capabilă să descrie totul, “o teorie pentru absolut
orice”, teoria “ultimă” sau “finală”. Acest grandioşi termeni descriptivi, sunt meniţi să
însemne cea mai completa teorie posibila a fizicii, o teorie care depăşeşte cu mult celelalte
teorii parţiale, o teorie care nu necesita, ba mai mult nici nu permite o alta explicaţie şi mai
profundă a universului.