Uimitoarea civilizatie Maya

Fresca mayasa

Din negura timpului

Ce stim despre acest popor exotic si misterios? Cine au fost cei care, cu toate ca au parasit scena
istoriei cu multe secole în urma, au mai avut puterea de a ne teroriza cu unul dintre cele mai
sofisticate produse ale mintii lor: calendarul.

,,Nu te înteleg!”

Mayasii au fost un popor exotic despre care, daca n-ar fi existat cercetarile arheologice din ultimul
secol, n-am fi stiut mare lucru. Iar ei ar fi trait, în continuare, ascunsi în legendele primilor albi care
le-au calcat meleagurile.

Anul Domnului 1517: pornita sa exploreze „Lumea Noua”, mica flota condusa de aventurierul
Francisco Hernandez de Cordoba a acostat, în ziua de 3 martie, pe un tarm necunoscut,
neprimitor si sterp. Calauzita prin acele mari înca necunoscute de catre Antonio de Alaminos, un
marinar experimentat care navigase, cândva, sub comanda lui Cristofor Columb, flota lui
Hernandez pornise din Cuba în cautarea unui uscat misterios, în care legendele spuneau ca ar fi
existat numeroase palate încarcate cu podoabe din aur. Partial, acele legende au si fost
confirmate: de departe, spaniolii au zarit, întradevar, o serie întreaga de constructii cu forme
ciudate, cum nu mai vazusera niciodata. Dar, spre dezamagirea lor, acele edificii stranii pareau
vechi si parasite de foarte multa vreme. Nici urma de comori sau de aurul mult visat. Traditia spune
ca, la scurt timp dupa ce au debarcat, marinarii au întâlnit un bastinas pe care l-au întrebat,
bineînteles în spaniola, cum se numeste acel tinut. Omul le-a raspuns „Yukatan”. Neîntelegând ce
zice, spaniolii l-au întrebat cum îl cheama.

Dar, spre nedumerirea lor, raspunsul primit a fost tot „Yukatan”. În realitate, omul încerca sa le
spuna ca nu-i întelege. Fiind primul cuvânt pe care l-au auzit acolo, spaniolii au botezat acel
meleag Yukatan. Ceva mai târziu, geografii au constatat ca noul teritoriu era, de fapt, o peninsula.
1
În anii care au urmat, spaniolii au aflat ca maretele ruine de acolo apartin unui popor pe care ei l-
au numit Maya. De fapt, numele este si prima enigma. Maya era numele pe care spaniolii l-au dat
porumbului, alimentul de baza al tuturor bastinasilor din America Centrala. Pâna în ziua de azi nu
am aflat care era numele autohton al acestui popor, nu am aflat cum îsi ziceau, ei însisi,
„Mayasii”. Apoi, în deceniile care au urmat, spaniolii au luat în stapânire cea mai mare parte a
teritoriilor „de peste mari”.

Ulterior, tot ei au intrat într-un contat deosebit de dur cu ultimii urmasi ai acestei civilizatii
enigmatice care, desi aflata într-un declin accentuat, mai pastra înca în memorie amintirea unei
glorii stravechi. Cu toate ca dispuneau de arme de foc si armuri solide, cucerirea întregii peninsule
Yucatan a fost dificila si a durat aproape douazeci de ani. Ani lungi în care semi-analfabetii
conquistadori spanioli au facut si acolo exact ce au facut peste tot: au ucis, au jefuit si au distrus
tot ce le-a iesit în cale. Umblând cu crucea într-o mâna si cu sabia în cealalta, afirmau ca tot ceea
ce doresc este sa-i aduca pe bastinasi pe calea dreapta a credintei catolice. De fapt, singurul lucru
care-i interesa cu adevarat era aurul. Aur în numele caruia au comis cele mai cumplite atrocitati,
un genocid care a sters de pe fata pamântului câteva civilizatii superbe, care le erau net
superioare. Asa au fost decimate civilizatia azteca de pe teritoriul actual al Mexicului precum si
imensul Imperiu Inca, din America de Sud.

Poporul „Sarpelui cu pene”

În deceniile care au urmat, spaniolii au intrat într-un contact extrem de violent cu urmasii decazuti
ai vechii civilizatii Maya. Urmasi care îsi mai aminteau vag istoria mitica a unor stramosi pe care,
probabil, nici ei nu-i mai întelegeau. In ciuda acestui fapt, venerau, înca, relicvele lor
spectaculoase, chiar daca acestea erau, deja, cotropite de jungla. Jungla de nepatruns care
ascundea în inima ei temple stranii, cladite abrupt în forma de piramida trunchiata, palate cu
zidurile acoperite de sculpturi si picturi zugravite în culori vii, statui nemaivazute în care cuceritorii
albi, fanatici ai credintei catolice, vedeau ostiri demonice de idoli pagâni, sisteme de irigatii
deosebit de complexe si drumuri care se sfârseau, abrupt, tot în hatisurile junglei. Dar mai ales
multe, foarte multe legende.

Legendele care vorbeau despre zei ciudati, stramosi exemplari, dinastii care s-au succedat înca
din vremuri stravechi, razboaie dure ori doar marunte lupte locale. Dar mai ales despre o
adevarata obsesie privitoare la curgerea timpului si la calcularea lui, cât mai exact cu putinta.

Peste tot unde au ajuns, „armadele” salbatice de conquistadori au fost însotite de preoti fanatici
care, atunci când nu mânuiau sabia, luau crucea în mâna si, sub pretext ca-i aduc pe bastinasii
pagâni pe calea mântuirii, distrugeau fara noima si la gramada, orice urma de civilizatie.

Cel care si-a facut de cap acolo a fost Diego de Landa, un fanatic calugar franciscan care, la un
moment dat se lauda ca a distrus zilnic sute de „idoli”, ca a dat darâmat zeci de temple vechi,
gasite în jungla, si ,mai ales, ca a ars sute, poate mii de „carti” scrise în limba „pagânilor eretici”.
De fapt, a distrus arhive vechi de secole caci, mayasii au fost unul dintre putinele popoare
precolumbiene care au folosit scrierea.

Astfel se face ca din miile, poate zecile de mii de manuscrise maya, au supravietuit doar trei, care
au si ajuns pâna în zilele noastre. La batrânete, dupa ce vârsta si „activitatea” de pâna atunci i-au
adus rangul de episcop, Diego de Landa, pare a fi fost cuprins de remuscari.

2
Episcopul de Landa s-a apucat sa consemneze tot ceea ce a aflat în toti acei ani de jafuri, ascunse
sub masca misionariatului.

Vreme de câtiva ani, a discutat cu suprevietuitorii „holocaustului” Maya, la care el

însusi participase în cel mai activ mod cu putinta. Le-a ascultat povestile, pe care si le-a notat apoi
meticulos. În plus, a copiat, cât mai fidel cu putinta, hieroglifele care faceau parte din mostenirea
culturala a uneia dintre cele mai uluitore civilizatii din America Centrala. La final, munca lui s-a
concretizat în „Relacion de las cosas de Yucatan”, cartea cea mai importanta si mai complexa din
acele vremuri, privitoare la istoria si civilizatia mayasilor. Acolo, franciscanul de Landa spune,
printre multe altele, ca poporoarele Maya îl venerau pe Kukulkan, un ciudat nume sacru care,
tradus în limbile europene, înseamna „Sarpele cu pene”. În timp, aceasta alaturare ciudata de
cuvinte s-a lipit de mayasi care, înca de atunci au fost numiti, adeseori „poporul sarpelui cu pene”.

Istorie milenara

Slabite de razboaie interne, ruinate de calmitati naturale periodice, decimate de foamete si de

molimele aduse cu ei de conquistatori, ultimele urme ale gloriosului popor Maya au disparut
definitiv dupa ce spaniolii au cucerit Guatemala, în anul 1525, si Yucatan, în 1541. Retrase pe o
mica insula a unui lac din centrul Guatemalei, ultimele puncte de rezistenta ale urmasilor Maya au
rezistat cu disperare pâna în 1697, când Tayasal, ultima lor citadela a fost cucerita si distrusa.
Apoi, timpul a curs peste stravechii Mayasi pe care i-a trimis, încet, încet, în uitare. Pastrata în
documentele din sec. XVI, amintirea lor s-a retras, discret, în arhive. Scrise cândva de mâna
preotilor Maya, cele trei „Codexuri” scapate ca prin minune de furia conquistadorilor au zacut si ele
prin cotloane ascunse, uitate de bibliotecarii ce n-au stiut ce ar putea face cu ele. Cu timpul, în
Guatemala si Yukatan, stravechile citadele Maya, templele si palatele lor au fost înghitite, pas cu
pas, de jungla.

Astfel, viata salbatica a pus, din nou, stapânire peste locurile care-i apartinusera cu milenii în urma,
înainte de a-i fi fost smulse de popoarele „Sarpelui cu pene”. Doar rareori, vreun aventurier scapat
cu viata din hatisurile junglei, mai apuca sa povesteasca despre straniile ziduri, croite parca de
uriasi, pe care le întâlnisera prin padurile înca virgine.

Miraculoasa revenire la viata a stravechii civilizatii s-a produs, cu adevarat, abia în primele decenii
ale sec. XX, odata cu declansarea unor campanii sistematice de sapaturi arhelologice. În paralel,
alti specialisti au început sa scormoneasca prin arhive, în cautarea unor informatii, oricare ar fi fost
ele, privitoare la acest popor misterios.

Ulterior, savantii au reusit sa descifreze, pas cu pas istoria Maya.

Primul, si cel mai important pas facut, a fost descifrarea cronologiei celor mai importante
evenimente care i-au marcat multimilenara existenta. Conform arheologilor, stramosii poporului
Maya, ar fi originari din Podisul Guatemalei, unde au locuit, cândva, în mileniile III-II î.Hr. Dar
primele repere coronologice certe dateaza din sec. IV d.Hr, când civilizatia Maya atinsese, deja, un
nivel remarcabil. Ulterior, prin sec. IX-X d.Hr, o serie de invazii ale unor triburi venite din Mexic le-
au modificat stilul de viata si caracteristicile originale ale civilizatiei.

Savantii au alcatuit o cronologie a civilizatiei Maya, care a marcat o serie de faze distincte. Cea
mai veche dintre acestea, cea zisa preistorica, sau timpurie, s-a întins între anii 2500 î.Hr si 317
d.Hr. Perioada în care Maya a fost o civilizatie agricola relativ omogena. Tot atunci au aparut si

3
niste mesteri ceramisti, deosebit de îndemânatici, specializati în producerea unor vase din lut de
diverse forme dar perfect adaptate nevoilor zilnice ale populatiei.

Masca maya

Spre sfârsitul acestei prime epoci, mayasii au construit platforme de mari dimensiuni pe care si-au
zidit primele temple. În plus, tot atunci au început sa apara si primele piramide, probabil tot lacase
de cult dedicate zeilor atotputernici. Specialistii spun ca din aceasta perioada provine templul-
piramida de la Uaxactum. Aceasta a fost si vremea în care s-a structurat casta marilor preoti care,
dincolo de obilgatiile rituale, se ocupau si cu diverse activitati stiintifice.

Spre sfârsitul acestei prime epoci a aparut scrierea Maya, înca nedescifrata complet. Tot cam în
acea perioada a aparut si primul calendar maya.

Numita si „Epoca clasica”, cea de a doua etapa a istoriei Maya începe în anul 317 d.Hr, an înscris
cu hieroglife Maya pe un obiect ritual, veritabil certificat de nastere al acestei civilizatii.

Savantii zilelor noastre au împartit „Epoca clasica” în doua subdiviziuni distincte.

Prima, cuprinsa între anii 317 si 593 d.Hr, este cea în care arta si cultura poporului Maya s-a
definitivat în tipare ce vor fi pastrate în secolele urmatoare. Arhitectura se dezvolta, si umple tot
spatiul disponibil cu piramide, temple si palate luxoase, în care locuiau marea lor nobilime. Tot
acum începe sa se manifeste, mai mult decât la orice alta civilizatie antica, strania lor obsesie
privitoare la trecerea timpului dar si de marcarea si pastrarea pentru viitor a celor mai importante
evenimente. Acum sunt cioplite zeci si sute de „Stele”, blocuri paralelipipedice sculptate în piatra,
acoperite cu imagini de zei sau personaje umane importante, toate puse în context cu o serie de
date calendaristice consemnate cu multa acuratete. Viata populatiei se concentra în mari centre
urbane, dintre cele mai celebre fiind Tikal, Uaxactum si Copan. În fiecare dintre ele s-au ridicat
edificii complexe, pe cât de impunatoare pe atât de rafinate, toate ornamentate cu sculpturi
expresive, dedicate mai ales zeilor. Iar fiecare dintre acestea erau dublate, puse în valoare si
explicate prin mii de inscriptii hieroglifice, doar partial traduse. Depasindu-si caracterul strict utilitar,
ceramica a devenit atunci o arta de sine statatoare, cu vase policrome, decorate cu ornamente
geometrice si masti antropomorfe. Spre sfârsitul acestei perioade, în nord-estul Yucatan-ului, se
4
stabilesc triburile Itza care, desi venite, probabil, din Mexic, vorbeau tot un dialect al limbilor Maya.
Acestia si-au stabilit centrul la Chichen Itza, oras care a devenit faimos pentru superbele sale
realizari arhitectonice precum si pentru straniile sale monumente de arta.

În cea de a doua perioada a „Epocii clasice”, între anii 593 si 889 d.Hr, stiinta si arta mayasilor îsi
ating apogeul în matematica si astronomie precum si în arhitectura, sculptura si pictura murala. În
marile centre religioase creste numarul „Stelelor” rituale, acoperite cu sculpturi si inscriptii
cronologice. Asadar, o perioada de mare înflorire. Totusi, din cauze înca neleucidate, în jurul
anului 700 d.Hr, superbul oras-capitala Chichen Itza este parasit brusc. Iar spre sfârsitul „Epocii
clasice”, toate marile centre urbane si religioase Maya sunt parasite rând pe rând. Aproape ca am
putea vorbi de o veritabila „Apocalipsa” care a afectat extrem de dur, întreaga civilizatie a acestui
vechi popor.

„Epoca târzie”, cea care marcheaza ultima renastere a civilizatiei Maya începe dupa mai mult de
un secol de blocaj politico-militar care o purtase pâna în pragul extinctiei. Iar „catalizatorul” care a
produs revenirea au fost Toltecii, popor de razboinici care, veniti din Mexicul actual, au cucerit
rapid teritoriile din nordul si sudul teritoriului Maya. Influenta lor s-a întins între anii 925 si 1200.

Urmasi ai unei alte civilizatii foarte vechi, cuceritorii Tolteci, popor de militaristi bine instruiti si
organizati, vor aduce cu ei, ideea asezarilor fortificate, mari orase-cetati protejate de ziduri groase
de aparare, un concept razboinic nefolosit niciodata de „intelectualistii” Maya. Orasul Chichen Itza,
a fost reconstruit de cuceritorii Tolteci, care l-au readus la viata si i-au dat o stralucire neatinsa
vreodata.

Un trib, numit Xiu a pus bazele orasului Uxmal, precum si a orasului-stat Mayapan, sediul central
al unei uniuni de triburi aliate. Liga care va functiona în urmatoarele doua secole. Dar în 1194,
marii sefi ai tribului Itza au fost alungati din Chichen Itza de capeteniile razboinice din Mayapan.
Acestia, ajutati de experti militari azteci, si-au asigurat hegemonia asupra întregii zone, pâna spre
anul 1441. Pentru civilizatia Maya au fost aproape trei secole de decadenta, în care vechea
stralucire n-a mai fost atinsa niciodata. Încet, încet, arta autohtona a fost înlocuita de importurile
venite mai ales din Mexic. Treptat, orasul Chichen Itza si-a pierdut rangul de capitala politica si a
ramas doar un mare centru religios, dedicat mai ales pelerinajelor. Spre sfârsit, o serie de revolte,
urmate de atacuri ale unor triburi vecine, au dus la distrugerea orasului Mayapan, în 1461. Iar în
anii care au urmat, locul autoritatii centrale a fost luat de câteva state, minore, aflate mai tot timpul
în conflict. Astfel ca, la venirea lor, conquistadorii spanioli n-au mai gasit acolo decât o palida
fantoma a ceea ce fusese cândva superba si glorioasa civilizatie Maya. Cam acestea ar fi,
enumerate succint, principalele repere ale istoriei straniului popor Maya. Este doar o coaja
cronologica al carui miez, accesibil doar istoricilor, este constituit din evenimente politice si militare,
aduse pe scena istoriei de personaje exceptionale care, intrate în legenda, erau aproape
divinizate. Popoare, triburi, neamuri, dintre care unele venite acolo de pe alte meleaguri, toate
amestecate într-un amalgam politico-militar, punctat de perioade de haos si uitare. Dar miezul cel
mai ascuns al istoriei Maya a fost cel cultural.

Civilizatia fara tehnologie

Veniti dintr-o civilizatie deosebit de dinamica, bazata pe realizari tehnice de ultima ora,
conquistadorii spanioli sositi în „Lumea noua”, cea care avea sa fie numita, ceva mai târziu,
America, au întâlnit acolo niste oameni ciudati, veniti parca din alt univers, care n-aveau
absolut nimic în comun cu ei însisi, europeni pusi doar pe jafuri si tâlharii.

5
Indiferent daca erau în Mexic, unde au gasit Regatul Aztecilor, în Yukatan si Guatemala,
unde supravietuiau înca urmasii decazuti ai regatelor Maya, ori pe teritoriile actualelor state
Ecuador, Bolivia si Peru, stapânite pe atunci de Imperiul Inca, ei au venit în contact cu
civilizatii extrem de rafinate care, oricât pareau de diferite între ele, aveau si unele
caracteristici comune.

Prima dintre acestea a fost ca, indiferent careia dintre cele trei civilizatii le-ar fi apartinut,
bastinasii asteptau venirea unor vechi zei civilizatori care, promisesera ca se vor întoarce
într-o perioada care, conform unor calcule mistice coincidea cu aceea în care au aparut
conquistadorii.

Iar acestia, blindati în armurile lor metalice, calare pe caii nemaivazuti nicicând pe acele
meleaguri, stapâni peste tunetele si fulgerele pe care le aruncau armele de foc, pareau a fi
exact zeii asteptati. O cumplita confuzie religioasa, pe care albii au exploatat-o din plin, în
primele lor contacte cu bastinasii. Pâna când acestia si-au dat seama ca nou venitii sunt si
ei doar niste oameni, care mor la fel ca ei însisi, erau deja înfrânti pe jumatate.

Aspectul cel mai straniu al celor trei mari civilzatii precolumbiene tine de însasi esenta lor,
amestec de rafinament si aparenta înapoiere. Privite doar prin prisma celor mai uzuale
materiale utilizate, ele par sa fi apartinut de Epoca pietrei: foloseau unelte si arme din piatra,
ambele cioplite cu o maiestrie foarte aproape de arta. Pâna la venirea albilor, ei nu
cunosteau fierul. Dar erau niste metalurgi daruiti cu har exceptional în ceea ce priveste
extragerea si prelucrare artistica a aurului si argintului, metale pretioase din care
confectionau podoabe complexe de un straniu rafinament.

Toate cele trei mari civilizatii aveau retele de drumuri si sosele la fel de preformante precum
cele din Imperiul Roman si cu mult peste nivelul celor din Europa medievala. Drumuri al
caror rost nu a fost nici acum explicat: în toata America precolumbiana nu au existat
animale de povara care sa traga la vreun vehicul. Asta pentru ca, oricât ar parea de ciudat,
înainte de venirea conquistadorilor, niciuna dintre civilizatiile precolumbiene nu cunosteau
nici macar roata. Dar, în ciuda acestor lipsuri grave, amerindienii au fost niste arhitecti
deosebit de rafinati si subtili. Iar aceste deficiente si lipsuri de natura tehnica se manifestau
în cadrul unor civilizatii puse la punct de popoare extraordinar de dotate în tot ceea ce
priveste capacitatea de abstractizare. Un decalaj tehnic greu de înteles, regasit, identic, si în
cazul civilizatiei Maya. Cu o mentiune în plus: marii preoti Maya au fost cei mai redutabili
matematicieni si astronomi care au existat înaintea vremurilor moderne.

Marii preoti ai cerului înstelat

Aparent, mayasii, la fel ca restul popoarelor precolumbiene, traiau într-o Epoca a pietrei extrem de
mult întârziata fata de restul lumii. Doar aparent. Aveau o societate extrem de complexa,
structurata dupa principii politico-economice uneori mai eficiente decât cele Lumea Veche.
Practicau o agricultura intensiva, care le oferea o productivitate rareori atinsa pe meleagurile
noastre. Urbanistii, subtilii lor arhitecti care lucrau în tandem cu niste constructori fenomenali, au
ridicat orase organizate riguros dupa principii edilitare cu mult mai eficiente decât cele din Europa
sec. XVI. Si tot ei au ridicat piramide, temple si palate, cu nimic mai prejos decât cele întâlnite în
vechile mari civilizatii. Iar dupa cum deja am spus, fara sa cunoasca roata, fara vehicule si
animalele de povara care sa le preia munca fizica.

6
Cea mai remarcabila preocupare a mayasilor, descoperita doar în ultimele câteva decenii, este
cea legata de matematica si astronomie si mai ales de o adevarata obsesie legata de calendar si
masurarea timpului. Iar în aceste privinte, ei chiar au fost cei mai buni.

În lucrarea „Relacion de las cosas de Yucatan”, episcopul Diego de Landa a redat, pe cât i-a fost
cu putinta, o buna parte a imaginii hieroglifelor Maya. Printre aceste si semnele care marcau
cifrele. Studiile savantilor de azi au demonstrat ca, în privinta matematicii, mayasii erau foarte buni
la geometrie. Dar si la alte domenii mult mai abstracte, care i-au ajutat sa efectueze calcule cu
cifre de nivelul zecilor si sutelor de milioane de unitati.

Tot ei au fost cei care, independent de Lumea veche, au inventat numarul zero, o abstractizare pe
care matematicienii europeni au fost capabili sa o înteleaga relativ târziu. Dar marea lor obsesie a
fost astronomia, domeniu în care, în anumite privinte, i-au depasit pe cei din Lumea Veche.
Savantii de azi au stabilit, cu certitudine, ca marii preoti- astronomi ai popoarelor Maya n-au avut la
îndemâna instrumentele optice specifice care au adus progresul astronomiei indiene, arabe sau
europene. Nu cunosteau lentila, asadar nici luneta astronomica, si cu atât mai putin telescopul.

Ei observau bolta cereasca în mod direct, folosindu-se de repere fixe, raportate pa punctele
cardinale, pe care, fara sa cunoasca busola, le-au stabilit cu o extrem de mare precizie. De obicei
aceste puncte de observatie erau amplasate pe terasele palatelor si templelor. Dar undeva, între
vestigiile orasului Chichen Itza exista, si acum, o cladire extrem de ciudata. Spaniolii i-au spus
„Caracol” adica „Melcul”. Este un postament compus dintr-o încapere patrata peste care se
suprapune o cupola, acum partial ruinata.

Caracolul de la Chichen Itza

Atât încaperea-postament cât si cupola sunt prevazute cu niste fante orientate spre punctele
cardinale cît si spre alte zone importante ale boltii ceresti. Atunci, în sec. XVI, niciunul dintre
cuceritori n-a stiut ce era cu acea cladire, si nici la ce ar fi putut fi ea utila. Noua, celor de azi,
forma ciudata a „Caracolului” ne-a devenit familiara abia dupa ce în Europa au aparut actualele
actualele observatoare astronomice, dotate cu o cupola, fixa ori mobila, orientata în raport cu
punctele cardinale. O asemanare deosebit de ciudata care a adus ideea ca vechiul „Caracol” de la

7
Chichen Itza ar fi fost exact ceea ce pare: un observator astronomic din cupola caruia vechii preoti-
astronomi Maya ar fi studiat, secole la rând, evolutia boltii ceresti.

Cel mai precis calendar

Toate vechile civilizatii au fost preocupate de inventarea unui calendar care sa asigure o împartire
cât mai precisa a timpului. Initial a fost vorba despre un calendar care marcheze succesiunea
anotimpurilor, succesiune conform careia se derulau lucrarile agricole. În mod cu totul ciudat,
preotii-astronomi Maya au trecut mult dincolo de aceasta necesitate practica. Ei stiau sa
calculeze, cu o acuratete remarcabila, eclipsele de Luna si de Soare. În plus, au alcatuit un
calendar cu o precizie care n-a mai fost atinsa niciodata, nici înaintea si nici foarte multa vreme
dupa ei.

Un calendar care, calculând lungimea anului, au stabilit-o la 365,242129 zile. Asta în conditiile în
care, durata anului astronomic, calculat de specialistii zilelor noastre este de 365,242198 zile.
Asadar, durata anului, calculata cu doua milenii în urma de Mayasi, difera cu doar 0,000069 zile de
valoarea reala, cu o eroare de putin peste o jumatate de secunda pe an. Iar asta în conditiile în
care ei nu aveau ceasuri cu ajutorul carora sa masoare scurgerea timpului.

La ce le-a folosit aceasta precizie uluitoare? Nu stim si probabil ca nu o sa aflam vreodata. În plus,
mayasii nu au avut au un singur calendar ci doua. Cel de al doilea, „calendarul venusian”, numit si
„calendarul scurt” avea 260 de zile, a caror scurgere era calculata în raport cu evolutia planetei
Venus. În plus, observând evolutia planetei vecine, vechii astronomi maya au reusit sa calculeze
perioada ei de revolutie în jurul Soarelui pe care au stabilit-o la 584 de zile terestre.

Mult mai târziu, specialistii nostri au stabilit ca revolutia sinodica, adica anul venusian astronomic,
dureaza, de fapt, 583 de zile si 23 de ore. Calendarul „scurt” al mayasilor avea o extrem de mare
importanta mistica: planeta Venus era identificata drept locul de bastina a lui Kukulkan, zeul lor
suprem numit si „Sarpele cu Pene”. Cele doua calendare se colationeaza si se echivaleaza,
conform unei scheme deosebit de complicate care se repeta la fiecare 18.980 de zile solare, adica
la fiecare 52 de ani „solari” de câte 365 zile fiecare. Era un interval magic, deosebit de important:
la fiecare 52 de ani, piramidele Maya erau „primenite” si erau îmbracate într-un nou învelis de
piatra cioplita. În cadrul cronologiei Maya, ciclul de 52 de ani era numit „Katun”. În ordine urma
ciclul cronologic superior de aproximativ 400 de ani, numit „Baktun”. Dar cel mai important era
„Marele ciclu cosmic” care, compus din 13 „Baktuni” echivalent cu o durata de 5125 de ani.