Conferinţa IX din volumul „Influenţa entităţilor spirituale

asupra omului“
Rudolf Steiner

CONFERINŢA IX
1 iunie 1908

Data trecută ne-am ocupat de un domeniu cam îndrăzneţ,

îndreptându-ne atenţia asupra anumitor entităţi care există în
cadrul realităţii noastre ca fiinţe spirituale, care, însă, într-un
anume fel s-au abătut de la mersul regulat al evoluţiei şi a căror
însemnătate constă tocmai în faptul că ele se abat de la curentul
normal de evoluţie. Ne-am aruncat privirea asupra fiinţelor
elementale pe care capetele luminate ale epocii noastre le
consideră, fireşte, de domeniul fanteziei, însă care tocmai prin
poziţia pe care ele o ocupă în cosmos vor juca un rol însemnat în
evoluţia noastră spirituală într-un viitor nu prea îndepărtat. Am
văzut cum se formează asemenea entităţi elementale, fiind ca un
fel de părţi neregulate, desprinse din nişte suflete-grup. Trebuie
doar să ne amintim ce am spus la sfârşitul ultimei conferinţe şi vom
avea deîndată în faţa privirii spirituale esenţa unor asemenea
creaturi elementale. Am făcut deja referire la un asemenea fel de
entităţi elementale, care s-a format printre ultimele. Am arătat
cum o formă animală – sau, dacă vrem să discutăm în sens mai
grosier, o sumă de fiinţe animale de aceeaşi formă – corespunde
unui suflet-grup. Am spus că aceste suflete-grup joacă în lumea
astrală oarecum acelaşi rol precum în lumea fizică sufletul nostru
omenesc pătruns de Eu. De fapt, Eul omenesc este un Eu-grup
coborît din planul astral în planul fizic. Astfel el a devenit un Eu
individual. Eurile animale azi sunt încă în mod normal în planul
astral, iar animalele individuale au aici în planul fizic numai corp
fizic, corp eteric şi corp astral, iar Eul lor, ele îl au în lumea
astrală, însă în aşa fel, încât animalele care au aceeaşi formă sunt
ca un fel de membre ale Eului-grup ale acestor animale. Astfel ne
putem reprezenta de ce ceea ce în viaţa omenească se numeşte
naştere şi moarte nu are aceeaşi însemnătate pentru animale. Căci
atunci când un animal moare, sufletul grup sau Eul-grup rămâne
viu. Este exact ca şi cum – presupunând că ar fi posibil – un om şi-ar
pierde o mână şi ar avea capacitatea să îşi pună la loc acea mână.
Eul său nu ar spune „Am murit deoarece mi-am pierdut o mână“, ci
ar simţi cum şi-a înnoit un membru. Astfel şi Eul-grup al leilor îşi
înnoieşte un membru atunci când un leu moare şi este înlocuit cu un
altul. Astfel putem înţelege că naşterea şi moartea nu au aceeaşi
însemnătate pentru sufletul-grup al animalelor ca pentru omul
actualului ciclu evolutiv. Sufletul-grup al animalelor cunoaşte
transformări, metamorfoze, cunoaşte chiar şi o desprindere a
membrelor sale, ca să zicem aşa, care apoi se întind până în lumea
fizică, poate cunoaşte pierderea acestor membre şi reînnoirea lor.

Am spus însă că există anumite forme animale care în acest

proces de desprindere merg prea departe, care nu mai sunt în stare
să trimită înapoi în lumea astrală tot ceea ce aduc jos în planul
fizic. Căci la un animal muribund, ceea ce se descompune din el
trebuie să se reintegreze în întregime lumii înconjurătoare.
Dimpotrivă, ceea ce animalul spiritualizează şi însufleţeşte din el
însuşi trebuie să se verse înapoi în sufletul-grup, pentru ca apoi să
poată fi trimis în lume şi să crească, devenind un nou individ (un
nou exemplar, n.tr.). Or există anumite forme animale care nu mai
pot să trimită înapoi totul în sufletul-grup, şi aceste lucruri rămase
în plus în planul fizic, care sunt desprinse, smulse din sufletul-grup
duc apoi o existenţă separată ca entităţi elementale. Şi cum
evoluţia noastră a trecut prin formele şi etapele cele mai variate şi
cum în fiecare etapă s-au desprins alte şi alte asemenea entităţi
elementale, vă puteţi lesne închipui numărul mare de asemenea
soiuri de entităţi elementale pe care le avem în jurul nostru în ceea
ce noi numim lumea suprasensibilă înconjurătoare.

Dacă de pildă un om modern luminat spune: „Uite cum ni se

vorbeşte nouă despre entităţi elementale numite silfe, sau lemure;
dar asemenea lucruri nu există!“ – răspunsul care se cuvine este: Tu
nu vezi aceste lucruri pentru că te închizi în tine excluzând,
împiedicând dezvoltarea acelor organe de cunoaştere care te-ar
duce la recunoaşterea acestor entităţi. Întreabă-le însă pe albine,
sau altfel spus, întreabă sufletul stupului! El nu ar putea să nege
existenţa silfelor sau a lemurelor! Căci entităţile elementale care
sunt numite astfel se găsesc în anumite locuri, şi anume acolo unde
are loc un anumit contact, o anumită întâlnire a regnului animal cu
cel vegetal, şi chiar şi acolo nu oriunde, ci acolo unde această
atingere se petrece în anumite condiţii. Când boul paşte iarbă, are
loc ce-i drept un contact al regnului animal cu cel vegetal; dar
acesta este unul normal, obişnuit, care se înscrie în mersul înainte
regulat al evoluţiei. Pe o cu totul altă foaie a evoluţiei cosmice stă
acel contact care are loc între albină şi floare, şi anume deoarece
albinele şi florile sunt cu mult mai departe una de alta ca nivel de
evoluţie şi se întâlnesc apoi din nou şi deoarece la atingerea dintre
albină şi floare se dezvoltă o forţă cu totul minunată. Dacă putem
folosi această expresie – deşi pentru aceste lucruri subtile avem
expresii atât de puţin potrivite – , o observaţie “interesantă” în
lumile spiritual-suprasensibile este acel înveliş auric particular care
se formează de câte ori o albină sau o altă asemenea insectă suge
dintr-o floare. Vieţuirea particulară, specială pe care o are albinuţa
atunci când suge dintr-o floare nu are loc numai în organele
gustative sau în corpul albinei, ci ceea ce se naşte ca schimb de
gusturi între albină şi floare degajă ceva ca o mică aură eterică. De
fiecare dată când albinuţa culege nectar apare o asemenea mică
aură eterică, şi de câte ori se naşte aşa ceva în lumea
suprasensibilă, apar şi entităţile care au nevoie de aşa ceva. Ele
sunt atrase astfel, căci – dacă este să ne exprimăm din nou mai
grosier – ele îşi găsesc acolo hrana.

Am mai spun cu o altă ocazie că nu trebuie să ne preocupe de

unde vin aceste entităţi despre care e vorba aici. Dar oricând li se
oferă ocazia anumitor entităţi, ele sunt prezente. Când de pildă un
om răspândeşte simţăminte urîte, rele, atunci aceste simţăminte
urîte şi rele sunt totodată ceva care trăieşte în jurul lui şi atrage
entităţi care se află în preajmă, care abia aşteaptă aşa ceva, aşa
cum îşi aşteaptă o fiinţă fizică hrana. Am comparat asta odată cu o
cameră curată în care nu se află nici o muscă; or dacă în camera
respectivă au rămas orice fel de resturi de mâncare, apar imediat şi
muştele. La fel este şi cu entităţile suprasensibile: nu trebuie decât
să le aduci alimentele de care au ele nevoie. Albinuţa care extrage
nectarul din floare răspândeşte o mică aură eterică, şi atunci vin
fiinţe din acestea, mai ales când se coboară asupra unui copac un
roi de albine şi apoi se înalţă din nou purtând în trup senzaţia de
gust care a avut loc acolo. Atunci întregul roi de albine este învăluit
în această aură eterică, dar pătruns cu totul de către aceste
entităţi numite silfe sau lemure. Aceste entităţi se află mai ales în
asemenea regiuni de graniţă unde vin în contact unul cu altul
diverse regnuri; ele chiar joacă un rol important în asemenea
locuri. Ele nu numai că apar atunci când se naşte această aură
eterică fină; nu doar se satură venind acolo, ci lor le este foame,
iar foamea şi-o exprimă prin faptul că ele conduc respectivele
animale la locurile respective. Într-un anumit sens, ele sunt, ca să
zicem aşa, conducătorii animalelor respective.

Astfel vedem că asemenea entităţi care, să zicem, au renunţat

la legătura lor cu alte lumi, de care erau legate mai demult, s-au
cufundat astfel într-un rol cu totul deosebit. Ele au devenit entităţi
care pot fi de folos în alte lumi. De altfel, atunci când ele sunt
astfel folosite, se pune la punct un soi de organizare: ele se
subordonează unor entităţi superioare.

La începutul conferinţei de azi am spus că nu peste mult timp,

cunoaşterea umană va avea cu siguranţă nevoie să ştie despre
aceste entităţi. Într-un viitor deloc îndepărtat, ştiinţa va înregistra
o evoluţie cu totul particulară. Ştiinţa va deveni din ce în ce mai
sensibil-fizică, mărginindu-se la descrierea faptelor exterioare
fizice-sensibile. Ştiinţa se va limita la lucrurile grosiere, materiale,
chiar dacă azi mai domneşte încă o stare de tranziţie deosebită. A
existat într-adevăr o vreme a materialismului cu adevărat grosier în
ştiinţă. Nu am lăsat-o demult în urmă. Acest materialism grosolan
astăzi mai este considerat ca posibil cel mult de cei care au o
atitudine din cele mai laice, deşi doar puţine capete gânditoare se
ostenesc să pună altceva în loc. Vedem cum apar o sumedenie de
teorii abstracte în care se face referire în mod sfios la un
suprasensibil, la un supra-corporal. Însă mersul evenimentelor şi
agresivitatea faptelor senzoriale exterioare va răsturna tocmai
aceste teorii fantastice pe care le lansează azi cei nemulţumiţi de
ştiinţa exterioară, fizică, şi într-o bună zi învăţaţii se vor trezi într-o
situaţie foarte deosebită în faţa acestor teorii. Tot ceea ce se
avansează ca teorii despre o atotfiinţă şi despre atotînsufleţirea
unei lumi sau a alteia, toate aceste speculaţii vor fi date peste cap,
iar oamenii nu vor mai avea în mână decât faptele pur fizic-
senzoriale în domeniile geologiei, biologiei, astronomiei ş.a.m.d.
Teoriile emise astăzi vor avea viaţa cea mai scurtă. Iar cui va
binevoi să arunce măcar o scurtă privire asupra evoluţiei speciale a
ştiinţei i se va arăta la orizont cea mai absolută pustietate a
realităţii pur fizice.

Dar apoi va veni şi vremea când o mare parte a reprezentanţilor

omenirii se va maturiza pentru a recunoaşte aceste lumi
suprasensibile despre care se vorbeşte azi în ştiinţa spirituală sau în
viziunea teosofică despre lume. Un fenomen precum viaţa albinelor
legat de ceea ce se poate cunoaşte din lumile suprasensibile oferă
un răspuns minunat la enigmele majore ale existenţei. Şi dintr-o
altă perspectivă sunt de o mare importanţă aceste lucruri: Pentru
omenire va deveni din ce în ce mai indispensabil să înţeleagă ce
înseamnă esenţialmente sufletele-grup. Căci cunoaşterea
însemnătăţii acestor suflete-grup va avea un rol important chiar şi
în evoluţia pur exterioară a umanităţii. – Dacă ne întoarcem în timp
cu multe mii de ani, îl găsim pe om ca o fiinţă aparţinând încă unui
suflet-grup. Evoluţia omului pe Pământ este o evoluţie de la
sufletul-grup la sufletul individual. Omul înaintează din ce în ce mai
mult prin aceea că sufletul său umplut de Eu coboară în fizic, iar în
fizic are ocazia de a deveni individual. Putem distinge diferite
etape în cadrul evoluţiei omenirii. Astfel vom vedea cum sufletul-
grup devin treptat individual.

De pildă dacă ne întoarcem în vremea primei treimi a epocii

atlanteene, vedem că atunci viaţa oamenilor era cu totul alta. În
trupurile în care eram atunci încarnaţi sufletele noastre trăiau cu
totul alte procese. Să plasăm în faţa privirii noastre un proces care,
după cum se ştie, azi în viaţa omului – ca persoană separată şi ca
individ social – joacă un rol important şi care din epoca atlanteană
încoace a suferit o transformare grandioasă: alternanţa dintre
trezie şi somn.
În vechile vremuri atlanteene dumneavoastră nu vieţuiaţi aceeaşi
alternanţă dintre trezie şi somn ca astăzi. Care este diferenţa
caracteristică faţă de omenirea actuală?
 Atunci când corpul fizic şi cel eteric stau întinse în pat şi corpul
astral cu Eul se înalţă, ceea se numeşte conştienţa actuală scade
într-o obscuritate nedeterminată. Dimineaţa, când corpul astral cu
Eul pătrund din nou în corpul fizic şi cel eteric, corpul astral şi Eul
se servesc din nou de organele fizice, iar conştienţa se reaprinde.
Această stare de trezie diurnă în conştienţă şi de somn nocturn în
inconştienţă nu exista înainte. Era mai degrabă o situaţie în care –
dacă putem să folosim această expresie – , atunci când se făcea
ziuă şi cobora în corpul său fizic atât cât era cazul pe atunci, omul
nu vedea nicidecum fiinţele şi lucrurile fizice exterioare în limitele
în care le vede astăzi, ci el vedea totul cu contururi nedefinite care
se pierdeau treptat spre exterior, ca atunci când mergeţi pe stradă
într-o seară ceţoasă şi vedeţi felinarele învăluite într-o aură de
ceaţă. Aşa erau toate lucrurile pentru omul acelor vremuri.

Dar dacă asta era starea de peste zi, cum era starea nocturnă?
Când omul ieşea din corpul fizic şi eteric în timpul nopţii, nu venea
peste el o absolută inconştienţă. Era doar un alt fel de conştienţă.
În acea vreme, omul mai percepea încă procesele spirituale şi
fiinţele spirituale din jurul său, deja nu chiar ca în clarvederea
propriu-zisă, ci ca într-o ultimă rămăşiţă rămasă din vechea
clarvedere. Ziua, omul trăia într-o lume cu limite nebuloase, şterse.
Noapte, el vieţuia printre fiinţele spirituale care îl înconjurau
precum azi obiectele diurne. Astfel, între zi şi noapte nu existau
limite stricte, iar ceea ce conţin legendele şi miturile nu sunt
lucruri produse de vreo fantezie populară oarecare, ci sunt amintiri
ale vieţuirilor pe care le avea omul străvechi în starea lui de
conştienţă de pe atunci în lumea suprasensibilă. Wotan sau Zeus sau
alte entităţi divine suprasensibile care erau recunoscute de un
popor sau altul nu sunt creaţii poetice ale fanteziei populare, aşa
cum se susţine în mediile academice. Poate afirma aşa ceva numai
cine nu a făcut niciodată cunoştinţă cu fiinţa esenţială a fanteziei
populare. Omului din popor nicicum nu i-ar trece prin cap să
personifice astfel. Ci acestea erau trăiri reale în vremurile
străvechi. Wotan şi Thor erau fiinţe cu care omul avea relaţii aşa
cum are azi cu semenii săi, iar miturile şi legendele sunt amintiri
ale vremurilor vechii clarvederi.

Dar trebuie să ne fie limpede că şi altceva era legat de această

vieţuire în sânul lumilor spiritual-suprasensibile. În aceste lumi,
omul nu se simţea fiinţă individuală, ci se simţea membru al unor
entităţi spirituale, aparţinea, ca să zicem aşa, unor fiinţe spirituale
superioare, aşa cum ne aparţin nouă mâinile. Puţinul sentiment de
individualitate pe care deja îl deţinea pe atunci omul, îl primea
când cobora în corpul său fizic, când pentru puţin timp se
emancipa, ca să zicem aşa, din hora fiinţelor spirituale. Acesta a
fost începutul sentimentului său de individualitate. Asta se întâmpla
într-o vreme când omul avea limpede faptul că are un suflet-grup.
El se simţea coborând în sufletul-grup atunci când îşi părăsea corpul
său fizic şi ajungea în conştienţa suprasensibilă. Erau vremuri
străvechi, în care în om trăia cu o forţă uriaşă conştienţa
apartenenţei la un suflet-grup, la un Eu-grup.
 Să analizăm acum o a doua etapă a evoluţiei omeneşti, lăsând
deoparte etapele intermediare: acea etapă la care se face referire
în povestea patriarhilor din Vechiul Testament. Ceea ce stă la baza
ei de fapt am mai amintit şi altădată. Am spus motivul pentru care
patriarhii – Adam, Noe ş.a.m.d. – au avut vieţi aşa de îndelungate.
Asta se întâmpla pentru că amintirea acestor oameni era cu totul
alta decât cea a oamenilor de azi. Amintirea omului actual a
devenit individuală – iată diferenţa. Omul îşi aduce aminte de ceea
ce a vieţuit de când s-a născut – ba chiar mulţi abia începând cu un
moment mult mai târziu. În vremurile străvechi nu era aşa. Pe
atunci lucrurile pe care le vieţuise tatăl între naştere şi moarte,
experienţele pe care bunicul şi străbunicul le avuseseră erau la fel
de bine obiect al amintirii ca şi propriile experienţe între naştere şi
moarte. Oricât de ciudat ar părea pentru omul de azi, este adevărat
că au existat vremuri în care exista o asemenea amintire care
depăşea biografia unui individ şi cuprindea întreaga genealogie a
rudelor sale de sânge. Iar dacă ne întrebăm ce fel de semne
exterioare există care să demonstreze existenţa unei asemenea
amintiri, ele sunt tocmai asemenea nume precum Noe, Adam
ş.a.m.d. Ele nu se referă la indivizi în perioada dintre naşterea şi
moartea lor. Omul care avea o amintire cuprinsă între naştere şi
moarte îi dă acestui anume individ un nume. În vremurile de
demult, desemnarea oamenilor printr-un anumit nume se întindea
până unde se termina amintirea generaţiilor, până unde se
întorceau în timp generaţiile de înrudire consanguină.
 Adam nu este altceva decât un nume care a durat câtă vreme un
şir de oameni au avut o memorie comună. Cine nu ştie că în alte
vremuri desemnarea oamenilor printr-un anumit nume se făcea cu
totul altfel cu siguranţă nu va putea înţelege deloc esenţa acestor
lucruri. În acele vremuri străvechi exista o cu totul altă conştienţă
mijlocitoare fundamentală. Gândiţi-vă că străbunul a avut doi copii,
iar fiecare dintre aceştia alţi doi, următoarea generaţie iarăşi câte
doi şi aşa mai departe. Memoria tuturor acestora ajunge până la
străbun, şi ei toţi se simt ca unul în această memorie care, ca să
zicem aşa, se reuneşte acolo sus ca într-un punct. Poporul Vechiului
Testament exprima acest lucru spunând „Eu şi tatăl Avraam una
suntem.“ – şi aceasta era valabil pentru fiecare adept al Vechiului
Testament. Fiecare om individual se simţea inclus în conştienţa
sufletului-grup, în “Tatălui Avraam”.

Conştienţa pe care Christos i-a dăruit-o omenirii trece de acest

punct. Eul este legat în conştienţa sa direct de lumea spirituală,
ceea ce se exprimă în cuvântul: „Înainte să fie Avraam a fost Eul –
sau Eu sunt-ul.“ Astfel vine impulsul de a inspira pe “Eu sunt” pe
deplin în fiecare individ separat.

Astfel vedem o a doua etapă a evoluţiei umanităţii, epoca

sufletelor-grup, care îşi găseşte expresia în rudenia de sânge a
generaţiilor. Un popor care a dezvoltat acest lucru în mod deosebit
a ţinut mereu să accentueze: Ca popor, noi avem un suflet-grup al
poporului comun. Acest lucru era cât se poate de valabil la poporul
Vechiului Testament. Din această cauză se împotriveau atât de ferm
conservativii din cadrul acestui popor accentuării lui „Eu sunt“, a
Eului individual. Cine citeşte Evanghelia lui Ioan poate percepe şi
înţelege cât se poate de concret acest lucru. Nu ai decât să citeşti
relatarea despre convorbirea lui Iisus cu samariteana la fântână.
Acolo se indică în mod expres că Christos Iisus merge şi la cei care
nu sunt înrudiţi prin sânge, care nu ţin unii de alţii prin înrudire de
sânge. Citiţi doar cât de remarcabil se indică acest lucru: „Căci
iudeii nu erau deloc înrudiţi cu samaritenii.“ Cine poate trece prin
aceasta în mod repetat, şi anume în mod meditativ, va vedea modul
în care omenirea a avansat de la sufletul grup la sufletul individual.
Aşa cum se tratează azi istoria este un mod cu totul exterior.
Această istorie este azi în multe privinţe o „fable convenue“, căci
ea se scrie pornind de la documente. Gândiţi-vă doar la situaţia în
care ar trebui în zilele noastre să se scrie ceva pe baza unor
documente şi tocmai cele mai importante documente s-ar pierde!
Astfel se relatează faptele istorice numai după documentele de
care în mod întâmplător dispunem, adunate de ici, de colo. Pentru
lucrurile în devenire în realitatea spirituală nu e nevoie de
documente, căci ele sunt înscrise în Cronica Akasha, care este
autentică şi nu dispare niciodată. Însă este greu să citeşti în Cronica
Akasha, căci documentele exterioare sunt chiar o piedică în calea
citirii „scrierilor“ spirituale. Însă putem vedea cum chiar în
vremurile care se situează foarte aproape de vremurile noastre a
avut loc acea evoluţie din sufletul grup la sufletul individual.

Cine consideră istoria din punct de vedere spiritual trebuie să

recunoască în Evul Mediu timpuriu o perioadă de timp extrem de
importantă. Înainte vreme omul era încă inclus în oarecare grupuri,
chiar dacă numai exterior. În vremurile timpurii ale Evului Mediu,
într-o măsură mult mai mare decât îşi pot închipui oamenii de azi,
omul încă îşi primea însemnătatea şi valoarea chiar şi în ce priveşte
puterea sa de muncă din rudenie şi din alte legături. Se întâmpla de
la sine, ca să zicem aşa, ca fiul să aibă aceeaşi ocupaţie ca şi tatăl.
Or a venit epoca marilor invenţii şi descoperiri. Lumea a început să
aibă pretenţii din ce în ce mai mari de la sârguinţa pur personală a
omului, şi din ce în ce mai mult acesta fu smuls din vechile legături.
Expresia acestui lucru o vedem pe parcursul întregului Ev Mediu în
întemeierea de oraşe care traversează Europa ca tip identic de la
un capăt la altul. Chiar şi astăzi mai putem să deosebim oraşele
construite după acest tip de cele care s-au dezvoltat pe alte baze.

Pe la mijlocul Evului Mediu este din nou o asemenea avansare de

la sufletul grup la sufletul individual. Dacă privim în viitor, trebuie
să ne spunem: Din ce în ce mai mult, omul se emancipează de tot
ce înseamnă sufletesc-grup individualizându-se din ce în ce mai
mult. Dacă aţi putea privi înapoi la faze evolutive anterioare ale
omenirii, aţi vedea că acele culturi – de pildă cea egipteană şi cea
romană – sunt unitare. Azi, o asemenea cultură unitară mai există
doar într-o măsură foarte redusă. Omenirea a coborît până în
punctul în care nu numai obiceiurile şi uzanţele sunt individuale, ci
şi părerile şi confesiunile. Există chiar unii printre noi care
consideră drept un înalt ideal ca fiecare om să îşi aibă propria sa
religie. Unii chiar au ideea asta în cap că ar trebui să vină o vreme
când să existe tot atâtea religii şi adevăruri cât oameni pe Pământ.
Această evoluţie nu o va avea omenirea. Ar avea-o dacă ea ar urma
mai departe impulsul care provine azi din materialism. Aceasta ar
conduce la dizarmonie, la fărâmiţarea omenirii în indivizi izolaţi. De
altfel, omenirea nu ar înregistra o asemenea evoluţie decât dacă ar
prelua o asemenea mişcare spirituală cum este ştiinţa spirituală.
Căci ce va apărea astfel? Se va adeveri marele adevăr, marea lege
conform cărora adevărurile cele mai individuale care sunt găsite pe
calea cea mai lăuntrică sunt în acelaşi timp cele mai general-
valabile.

Am atras şi altă dată atenţia asupra acestui fapt: Azi există de

fapt un acord general numai asupra adevărurilor matematice. Căci
acestea sunt cele mai simple, cele mai triviale. Nimeni nu poate
spune că el găseşte adevărurile matematice prin experienţă
exterioară, ci le găseşte prin faptul că le pătrunde cu înţelegerea,
le recunoaşte în mod lăuntric. Dacă dorim să arătăm că unghiurile
unui triunghi fac în total 180 grade, facem aceasta trăgând prin
vârful unui unghi o paralelă la ipotenuză şi strîngând cele trei
unghiuri laolaltă sub formă de evantai; a = d, b = e, c este egal cu
sine însuşi. Astfel cele trei unghiuri fac împreună un unghi de 180
de grade. Cine a înţeles o dată asta ştie că aşa este o dată pentru
totdeauna, la fel cum ştie că trei ori trei fac nouă, după ce a înţeles
o dată. Şi nu cred că respectivul ar vrea să descopere asta prin
inducţie.
Aceste adevăruri cât se poate de triviale, adevărurile matematice,
geometrice, au fost descoperite lăuntric, şi totuşi oamenii nu se
contrazic în legătură cu ele. În privinţa lor domneşte un consens
absolut, deoarece oamenii au ajuns azi să înţeleagă aceste lucruri.
Lipsa de consens, lipsa de acord între oameni domneşte numai atâta
vreme cât adevărul pur este tulburat de pasiuni, simpatie şi
antipatie. Va veni o vreme – chiar dacă ea este încă departe – în
care omenirea va fi cuprinsă din ce în ce mai mult de cunoaşterea
lumii lăuntrice a adevărului. Atunci va domni consensul şi
înţelegerea generală în ciuda oricărei individualităţi, în ciuda
faptului că fiecare om va găsi adevărul în felul său, în sine însuşi.
Dacă azi adevărurile matematice nu ar fi atât de limpezi în mod
atât de simplu pentru toată lumea, pasiunile i-ar împiedica pe unii
sau pe alţii să recunoască aceste adevăruri matematice. Dacă
lucrurile ar depinde de lăcomia unora sau a altora, poate vreo
gospodină ar fi de părere că doi ori doi fac cinci şi nu patru. Numai
că lucrurile acestea sunt atât de transparente, atât de simple, încât
nu mia pot fi tulburate de simpatie şi antipatie. Domenii din ce în
ce mai ample vor fi cuprinse de această formă de adevăr şi astfel va
putea intra în omenire din ce în ce mai multă pace, dacă adevărul
va fi astfel înţeles. Dezvoltându-se, omul a ieşit din sufletescul-grup
şi în continuare se emancipează de el din ce în ce mai mult. Dacă
privim grupele, şi nu sufletele, avem relaţii de familie, relaţii de
trib, de neam, relaţii în cadrul unui popor şi în fine relaţii în cadrul
unei rase omeneşti. Unei rase îi corespunde un suflet grup. Toate
aceste relaţii de grup ale omenirii timpurii sunt relaţii din care omul
se desprinde în evoluţia lui, şi cu cât avansăm, cu atât mai mult îşi
pierde importanţa noţiunea de rasă.
 Azi ne aflăm în faţa unei tranziţii şi tot ce este rasă va dispărea
complet, încetul cu încetul, iar în locul rasei va apărea altceva.
Oamenii care înţeleg din nou adevărul în modul caracterizat mai sus
vor fi aduşi laolaltă de bună voie*. Acestea vor fi relaţiile unor
vremuri viitoare. Legăturile dintre oameni în vremurile timpurii sunt
de aşa natură încât omul se naşte în sânul lor. În viitor, vom trăi în
relaţii pe care oamenii şi le formează singuri, grupându-se după
puncte de vedere prin care îşi construiesc legături şi relaţii
păstrându-şi totodată pe deplin propria libertate şi individualitate.
Este nevoie să se înţeleagă acest lucru pentru a se cunoaşte în mod
just ceva cum este Societatea Teosofică. Societatea Teosofică ar
trebui să fie un prim exemplu de asemenea relaţii liber consimţite,
dacă facem abstracţie de faptul că azi încă nu a ajuns până acolo.
Ar trebui să se încerce să se formeze astfel de relaţii, astfel de
legături între oameni în care oamenii se alătură unii altora fără
deosebirile vechii naturi a sufletului grup. În viitor vor exista
numeroase asemenea legături şi relaţii. Atunci nu vom mai vorbi de
relaţii rasiale, ci de puncte de vedere intelectual-etic-morale
legate de relaţiile formate.

Prin faptul că oamenii îşi unesc de bună voie sentimentele, într-

o confluenţă radiantă de sentimente liber consimţită, se
construieşte din nou ceva mai mult decât pur şi simplu omul
emancipat. Omul emancipat îşi are sufletul său individual; el nu se
mai pierde niciodată, o dată cucerit. Însă prin faptul că oamenii se
regăsesc laolaltă în relaţii liber consimţite, ei se grupează în jurul
unor puncte centrale. Sentimentele care converg radiind spre un
asemenea punct central oferă din nou ocazia entităţilor de a
acţiona ca un fel de suflet grup, însă într-un cu totul alt sens decât
vechile suflete-grup. Toate sufletele grup de demult erau entităţi
care îl făceau pe om neliber. Aceste noi entităţi sunt însă în
concordanţă cu deplina libertate şi individualitate a oamenilor.
Putem chiar spune că, într-un fel, ele îşi datorează existenţa lor
armoniei şi concordiei dintre oameni. Va depinde de înseşi sufletele
omeneşti să dea ocazia cât mai multor astfel de entităţi superioare
de a coborî până la oameni sau să nu o facă. Cu cât se vor diviza
mai mult oamenii, cu atât mai puţine entităţi înalte vor coborî în
regiunea oamenilor. Cu cât mai multe legături se formează şi cu cât
mai mult se dezvoltă sentimente de comunitate în deplină
libertate, cu atât mai multe fiinţe superioare vor coborî până la
oameni şi cu atât mai repede va fi spiritualizată planeta Pământ.

Astfel vedem că, dacă pot în general să îşi formeze o noţiune

despre evoluţia viitoare, oamenii trebuie să înţeleagă foarte bine
caracterul sufletescului-grup, căci altfel se poate întâmpla ca
sufletul individual – dacă se emancipează timp prea îndelungat pe
Pământ – să nu găsească legătura, să rateze legătura* [de asociere
cu alte suflete omeneşti], devenind astfel el însuşi un soi de fiinţă
elementală. Iar aceste fiinţe elementale care se vor naşte din
oameni ar fi de un soi foarte rău. În timp ce fiinţele elementale
născute din regnurile anterioare sunt foarte folositoare pentru
ordinea noastră naturală, fiinţele elementale omeneşti nu vor avea
absolut deloc această caracteristică.
 Am indicat faptul că în anumite zone de graniţă se nasc
asemenea entităţi desprinse, descătuşate. Am mai spus şi că ele
apar la graniţa de tranziţie de la sufletescul-grup la relaţiile de grup
libere prin legături estetic-moral-intelectuale. Peste tot unde se
ivesc asemenea relaţii sunt prezente asemenea entităţi-grup.

Dacă observaţi anumite locuri, de pildă izvoare care au pe fund

pietre peste care creşte muşchiul şi se formează astfel un soi de
perete între plantă şi piatră şi apoi apa se prelinge peste ele – este
necesar şi acest lucru –, acolo veţi vedea că ceea ce se numeşte
nimfe şi unde este ceva foarte real; ele se arată acolo cu deosebită
putere. Iar acolo unde metalele se întâlnesc cu restul regnului
mineral sălăşluiesc nenumărate entităţi numite gnomi. Un al
patrulea grup sunt salamandrele. Ele sunt, ca să zicem aşa, specia
cea mai recentă din rândul tuturor acestor fiinţe elementale; ele
sunt totuşi prezente în foarte multe locuri. În cea mai mare parte,
ele sunt fiinţe care îşi datorează existenţa unui proces de
deprindere din sufletele grup animale. Asemenea entităţi caută şi
ele orice prilej de a se hrăni, şi ele îşi găsesc hrana tocmai acolo
unde regnul omenesc se raportează la regnul animal prin relaţii
uneori nu tocmai normale, ci anormale. Cine ştie câte ceva despre
aceste lucruri cunoaşte că în acea binecunoscută relaţie familiară
dintre cal şi călăreţ se dezvoltă nişte fiinţe elementale, şi anume
unele bune. Şi în special, în legăturile de apropiere sufletească ale
anumitor oameni cu grupele de animale, se dezvoltă sentimente,
gânduri ţi impulsuri sufleteşti care oferă o bună hrană acestor
entităţi salamandrice. Aceasta se poate observa mai ales în
convieţuirea ciobanului cu turma sa de oi, în general la păstorii care
trăiesc laolaltă cu animalele lor. În sentimentele care se dezvoltă
acolo în acea intimitate dintre om şi animal, anumite entităţi
elementale salamandrice îşi găsesc hrana şi ele sălăşluiesc peste tot
acolo unde se găseşte aşa ceva. Sunt entităţi foarte inteligente,
care au o înţelepciune absolut naturală. La cioban se dezvoltă astfel
capacităţi prin care aceste fiinţe elementale îi pot şopti la ureche
omului tot ce ştiu ele. Multe din reţetele care provin din astfel de
surse îşi au originea în ceea ce tocmai am spus. Se poate întâmpla
foarte bine ca un om care trăieşte în asemenea condiţii să fie
înconjurat ca de nişte fiinţe spirituale fine care îl dotează cu o
cunoaştere de care învăţaţii noştri de azi nici nu visează măcar.
Toate acestea au un bun temei şi pot fi observate prin metodele pe
care le poate forma înţelepciunea ocultă.

În încheiere aş dori să atrag atenţia asupra unui alt fenomen

care vă poate arăta cum anumite lucruri despre care azi se oferă
doar o explicaţie cu totul abstractă s-au născut, în multe privinţe,
dintr-o înţelepciune mult mai profundă. Am spus deja la început că
în perioada atlanteană, când oamenii ieşeau din trupurile lor pe
timpul nopţii, ei trăiau printre acele fiinţe spirituale pe care ei le
numeau zei. Aceşti oameni erau pe cale de a coborî din ce în ce mai
mult într-o corporalitate fizică. Însă entităţile pe care ei le
venerau ca zei, de pildă Zeus sau Wotan, parcurg o altă cale
evolutivă. Ele nu coboară până în trupuri fizice; ele nu au contact
cu lumea fizică. Însă şi aici apar anumite stări intermediare, de
tranziţie. Omul a apărut, nu-i aşa, prin faptul că întreaga sa fiinţă
sufletească şi spirituală s-a condensat până într-un trup fizic. În
cazul omului, totalitatea sufletelor-grup au coborît până în planul
fizic, şi trupul fizic al omului a devenit o amprentă, o copie a
sufletului grup. Să presupunem că o entitate ca Zeus, care
corespunde în întregime unei realităţi, ar fi atins cum ar fi doar
puţin planul fizic, ar fi pătruns doar puţin în el. Asta este ca atunci
când scufundaţi în apă o bilă şi prin urmare în partea sa de jos ea
rămâne puţin umedă. Astfel, în perioada atlanteană anumite
entităţi erau atinse doar foarte puţin de planul fizic. Ochii fizici nu
văd ceea ce rămâne în plan spiritual, astral-eteric. Se vede numai
acea mică parte din el care pătrunde în fizic. Din asemenea
percepţii s-au născut simbolurile din mitologie. Dacă Zeus are ca
simbol vulturul, aceasta provine de la faptul că natura sa de vultur
este acea cupă mică prin care o fiinţă din lumea superioară intra în
contact cu lumea fizică. O mare parte a lumii păsărilor reprezintă
părţi desprinse din asemenea entităţi în curs de evoluţie ale lumii
suprasensibile. Şi ca în cazul corbilor lui Wotan sau al vulturului lui
Zeus, la fel este peste tot unde simbolurile indică fapte oculte.
Multe lucruri vă vor deveni mai clare când veţi lua în considerare
astfel în diversele domenii fiinţa, acţiunea şi evoluţia sufletelor-
grup.