Fizica Cuantica

Istoric

Autor: Eduard Neculaesi

Clasa: XII B

1
INTRODUCERE
Cunoscută sub numele de mecanică cuantică, această ramură a fizicii moderne încearcă să facă lumină în
microuniversul particulelor elementare, construind teorii care să explice comportamentul electronilor şi al
celorlalte particule elementare.

Cunoscută sub numele de mecanică cuantică, această ramură a fizicii moderne încearcă să desluşească
legile lumii subatomice, construind teorii care să explice comportamentul electronilor şi al celorlalte
constituente fundamentale ale materiei. Mecanica cuantică reprezintă mai mult decât un set de formule
matematice foarte complexe cu care am putea calcula, de exemplu, poziţia electronilor. Teoria cuantică a
avut un impact major asupra modului în care înţelegem realitatea. Universul subatomic are mecanisme
care scapă în parte înţelegerii umane, iar când se supune totuşi teoriilor fizicienilor, o face într-un mod
contraintuitiv, paradoxal, ce îi lasă perplecşi pe filozofii moderni ai ştiinţei.

Un exemplu de obiect macroscopic este o minge de fotbal. Ori de câte ori un jucător de fotbal loveşte cu
piciorul o minge, cea mai potrivită modalitate de a descrie traiectoria balonului este prin intermediul a ceea
ce numim astăzi mecanică clasică, cu ajutorul căreia putem prezice poziţia şi viteza mingii la orice moment
de timp pe baza unor date iniţiale. Este o abordare care ne este familiară pentru că zi de zi experimentăm
regulile evidente ale universului ce ascultă de mecanica clasică. Chiar şi mişcarea planetelor şi sateliţilor din
sistemul nostru solar pot fi aproximate folosindu-ne de această ramură a fizicii dezvoltată aproape în
întregime de probabil cel mai mare fizician, sir Isaac Newton.

Atunci când încercăm să aplicăm această abordare, deja devenită clasică, obiectelor microscopice, adică
atunci când dorim să explicăm legile mecanicii newtoniene mecanismelor atomice, eşecul vechilor teorii
este total. Am putea privi electronul ca fiind o minge de fotbal sau de rugbi de dimensiuni foarte mici şi
atunci ar trebui ca mişcarea sa să urmeze legile descoperite acum câteva sute de ani de Newton.
Experimentele efectuate în acest domeniu începând cu finele secolului 19 au arătat însă că lumea
particulelor subatomice nu respectă aceste reguli, astfel că a fost nevoie de o altă abordare teoretică.

Aşa s-a născut fizica cuantică. Era la începuturile secolului XX, când fizicieni precum Max Planck, Albert
Einstein şi Niels Bohr au făcut primii paşi spre a explica această lume ciudată. Teoriile dezvoltate de-a lungul
a câtorva decenii, îndeosebi în prima jumătate a secolului XX, de minţi strălucite precum Niels Bohr, Ernest
Rutherford, Paul Dirac, Louis de Broglie, Werner Heisenberg sau Wolfgang Pauli, au explicat cu mare succes
o gamă largă de fenomene, precum mişcarea electronilor în anumite materiale, de exemplu în cadrul
microcipurilor care reprezintă baza computerelor moderne. Mecanica cuantică este folosită şi pentru a
înţelege fenomenul de superconductivitate, descompunerea radioactivă, funcţionarea laserului şi multe
altele.

Un mare număr de oameni de ştiinţă folosesc astăzi teoriile mecanicii cuantice pentru a oferi o şi mai
exactă întelegere a comportamentului universului la nivel microscopic. Ideile de bază ale teoriei sunt
contraintuitive şi vin în conflict cu felul în care înţelegem realitatea care ne înconjoară. Din această cauză au
apărut şi se iscă în continuare în sânul comunităţii ştiinţifice internaţionale veritabile dezbateri filozofice
privind înţelesurile ascunse ale acestor teorii şi repercursiunile pe care validitatea lor le aduce asupra felului
în care înţelegem şi ne raportăm la noţiuni precum realitate sau conştiinţă.

2
ISTORIC
Heinrich Hertz, in 1887, a constatat ca descarcarea electrica dintre doua sfere se producea mai usor daca
avea loc in prezenta luminii ultraviolete. Aceasta e prima referire la efectul fotoelectric. Wilhelm
Hallwachs, in 1888, a observat ca lumina ultravioleta produce descarcarea unei sfere metalice incarcata
negativ. Daca sfera este incarcata pozitiv descarcarea nu se producea, iar daca era masurata calitativ
sarcina electrica, a sferei,cu ajutorul unui electroscop se constata ca ea crestea. Concluzia a fost ca sub
actiunea luminii ultraviolete sfera de zinc emitea particule incarcate cu sarcina electrica negativa. Thomson
si Lenard, in 1889, au demonstrat ca lumina ultravioleta scoatea electroni din metalele pe care cadea. Totul
până la acel moment sugera că Newton a greșit cu totul atunci când a presupus că lumina e formată din
corpusculi.

Experimente ulterioare au arătat că un model bazat pe pachete de energie sau un model cuantic este
necesar pentru a explica unele fenomene. Atunci când lumina lovește un conductor electric face ca
electronii să se deplaseze din pozițiile lor originale. Fenomenul poate fi explicat doar presupunând că
lumina transportă energie doar în pachete bine definite. Într-un dispozitiv fotoelectric precum senzorul de
lumină dintr-o cameră foto, lumina care cade pe detectorul metalic face ca electronii să se deplaseze. Cu
cât intensitatea razelor de lumină de aceași frecvență crește cu atât mai mulți electroni se deplasează, însă
ei nu se vor deplasa mai rapid. Prin contrast, o frecvență crescută a razelor de lumină va face ca electronii
să se miște mai repede. De aceea, intensitatea luminii controlează curentul electric, iar frecvența luminii
controlează tensiunea electrică. Aceste observații creează o contradicție când sunt comparate cu undele
sonore și undele oceanice la care doar cunoașterea intensității este suficientă pentru a prezice energia unei
unde. În cazul luminii, frecvența e cea care pare să prezică energia. Era nevoie de ceva care să explice acest
fenomen și să pună de acord rezultatele experimentelor care arătau că lumina are caracter corpuscular cu
cele care arătau că are caracter de undă.

Legile efectului fotoelectric stabilite pe cale experimentala n-au putut fi explicate cu ajutorul teoriei
ondulatorii. Ele au fost explicate de catre Albert Einstein in 1905 pe baza ipotezei cuantelor, ipoteza
introdusa de Max Planck in 1900. Max Planck a explicat mecanismul microscopic de emisie a radiatiei
termice pe baza ipotezei ca oscilatorii electomagnetici microscopici emit energie in cantitati discrete.
Aceste portii discrete de energie au fost botezate cuante.

Particula care are aceasta energie ε a fost numita foton. In consecinta, lumina este formata din
fotoni.Einstein a considerat ca are loc o ciocnire intre o cuanta de energie si un electron liber din metal,
ciocnire care respecta legea de conservare a energiei. Fotonul cedeaza intreaga sa energie electronului, iar
acesta o foloseste pentru a efectua un lucru mecanic impotriva fortelor care il tin legat in metal; in acest
mod electronul paraseste metalul(fotocatodul). Daca energia fotonului este suficient de mare atunci
electronul va avea si o energie cinetica.

După eforturile lui Max Planck și Albert Einstein pentru înțelegera comportamentului electronilor și a ceea
ce avea să fie cunoscut drept fizica cuantică, Niels Bohr a început (printre altele) să încerce să explice
comportamentul electronilor. El a venit cu idei fundamentale noi despre electroni și a calculat matematic
ecuația Rydberg, o ecuație empirică. Această ecuație explică energiile luminii emise când hidrogenul gazos
este comprimat și electrizat. Din păcate, modelul său funcționa doar pentru configurația atomului de
hidrogen, dar ideile lui erau atât de revoluționare încât au schimbat vederile clasice asupra
comportametului electronilor și au deschis calea unor noi concepții în domeniile incipiente ale mecanicii
cuantice și fizicii cuantice.
3
Louis de Broglie a încercat să dezvolte ideile lui Bohr, și a forțat aplicarea lor la atomi mai complecși decât
cel de hidrogen. De fapt, el căuta o ecuație care să explice caracteristicile ondulatorii ale materiei. Ipoteza
sa avea să fie confirmată atât pentru electroni cât și pentru obiecte macroscopice. În ecuația lui de Broglie,
lungimea de undă a unui electron este o funcție de constanta lui Planck (6,626 x 10-34 joule secunde)
împărțită la impulsul obiectului. Când acest impuls este foarte mare (relativ la constanta lui Planck), atunci
lungimea de undă a obiectului este foarte mică. Este cazul obiectelor macroscopice. Dat fiind impulsul uriaș
al acestora în raport cu constanta lui Planck, lungimea de undă a unui obiect macroscopic este foarte mică
(de ordinul lui 10-35 metri), încât este nedetectabilă de niciun instrument de măsură. Pe de altă parte,
particulele foarte mici (cum ar fi electronii) au impulsul mic prin comparație cu obiectele macroscopice. În
acest caz, lungimea de undă de Broglie poate fi suficient de mare încât natura ondulatorie a particulei să
producă efecte observabile.

Comportamentul ondulatoriu al particulelor cu impuls mic este similar cu cel al luminii. De exemplu,
microscoapele electronice folosesc electroni, în loc de lumină, pentru a vedea obiectele mici. Deoarece de
obicei electronii au impulsul mai mare decât fotonii, lungimea lor de undă de Broglie este mai mică, având
ca rezultat o rezoluție spațială îmbunătățită.

Werner Heisenberg a dezvoltat teroria completă a mecanicii cuantice în 1925 la vârsta de 23 de ani.
Mergând pe urmele mentorului său, Niels Bohr, Werner Heisenberg a început să lucreze la o teorie care să
descrie comportamentul cuantic al orbitelor electronilor. Deoarece electronii nu pot fi observați pe orbitele
lor, Heisenberg s-a concentrat pe crearea unei descrieri matematice a mecanicii cuantice care să se bazeze
pe ceea ce se poate observa, adică, pe lumina emisă de atomi și care formează spectrul său atomic
caracteristic. Heisenberg a studiat orbitele electronilor bazându-se pe comportarea sarcinilor electrice într-
un oscilator dizarmonic. Heisenberg a explicat mai întâi acest tip de mișcare observată în termenii legilor
mecanicii clasice care se aplică la scara noastră de mărime și apoi a aplicat acestui model restricții cuantice,
proprietăți discrete (discontinue). Procedând astfel au apărut goluri în orbitele calculate astfel încât
descrierea matematică pe care a formulat-o va conține doar orbitele prezise pe baza spectrului atomic.

În 1925 Heisenberg a publicat un articol intitulat "Reinterpretarea cinematicii și a relațiilor mecanice în

teoria cuantică" descriind descoperirile sale. Astfel vechea teorie cuantică a fost înlocuită și a luat

naștere perioada mecanicii cuantice. Lucrarea lui Heisenberg a dat câteva detalii care să ajute cititorii să
determine cum a folosit rezultatele modelului unu-dimensional pentru a formula ipotezele care s-au
dovedit atât de utile. În lucrarea sa, Heisenberg a propus "să se renunțe la orice speranță de a observa
cantități neobservabile până în prezent, precum poziția și perioada unui electron" și s-a limitat la a folosi
doar cantitățile observabile. El avea nevoie de reguli matematice pentru a descrie relațiile observate efectiv
în natură iar regulile pe care le-a descoperit funcționează diferit în funcție de ordinea în care sunt ele
folosite. "A devenit repede clar că ne-commutativitatea înmulțirii (în general) mulțimilor cinematice în
teoria cuantică era noua idee tehnică cu adevărat esențială din lucrare."

Tipul special de înmulțire care s-a dovedit a fi necesar în aceste formule a fost descris cel mai elegant
prin folosirea unui tip special de mulțime numit matrice. În situații normale nu contează ordinea în care
se
efectuează înmulțirea, însă înmulțirea matricilor nu este comutativă. În principal asta înseamnă că ordinea
în care operațiile sunt efectuate este importantă. Înmulțind matricea A cu matricea B nu este același lucru
cu a înmulți matricea B cu matricea A. Simbolic, A×B în general nu este egal cu B×A. (Lucrul esențial în
teoria cuantică este faptul că a devenit important dacă într-un experiment se măsoară mai întâi viteza și
abia apoi poziția și invers.) Folosirea matricilor s-a dovedit a fi un mod convenabil de a organiza informația

4
astfel arătând clar și ordinea în care calculele trebuie efectuate, reflectând simbolic rezultatele neașteptate
obținute în studiul lumii cuantice reale.

Heisenberg a descris mecanica cuantică într-un mod folosit și anterior și care trata un electron ca pe o
particulă oscilatorie încărcată electric. Utilizarea de către Bohr a acestei analogii i-a permis lui Heisenberg
să explice de ce raza orbitelor electronilor pot lua doar anumite valori. Această interpretare a rezultatelor
experimentale și teoria cuantică pe care Heisenberg a elaborat-o în consecință au dus la concluzia că un
electron nu poate ocupa nici o poziție intermediară între două orbite "permise". De aceea electronii sunt
descriși ca "sărind" dintr-o orbită în alta. Ideea că un electron se poate afla acum într-o poziție anume și
imediat după asta se află în altă poziție fără a traversa distanța dintre cele două poziții a fost unul dintre
primele indicii ale caracterului straniu al fenomenelor cuantice. Chiar dacă scara la care are loc acest
fenomen este una extrem de mică, saltul de pe o orbită pe alta este la fel de ciudat și neașteptat precum o
persoană care iese pe o ușă în Londra și pășește direct pe o stradă din Los Angeles. Efectul tunel este un caz
în care electronii par să fie capabili de a se deplasa în modul ciudat pe care Heisenberg îl descrie ca având
loc în interiorul atomilor.

Amplitudinea poziției și momentului care au o perioadă de 2π precum un ciclu dintr-o undă este descrisă
prin Serii Fourier. Heisenberg a descris proprietățile de particulă ale electronului dintr-o undă prin poziția și
momentul acestuia. Când aceste amplitudini ale poziției și momentului sunt măsurate și înmulțite, se
obține intensitatea. Totuși, el a descoperit că dacă poziția și momentul sunt măsurate și apoi înmulțite în
această ordine iar apoi momentul și poziția sunt măsurate și înmulțite în această ordine, există o diferență
sau o deviație a celor două intensități de h/2π. Heisenberg nu a înțeles motivul acestei diferențe pe
parcursul următorilor doi ani, dar pe măsură ce timpul trecea a fost mulțumit să observe că descrierea
matematică se potrivea cu comportamentul cuantic observat al electronului.

Mecanica matriceală a fost prima definire completă a mecanicii cuantice, legile și proprietățile sale
descriind complet comportamentul electronului. A fost apoi extinsă pentru a se aplica tuturor particulelor
subatomice. Foarte repede după ce mecanica matriceală a fost prezentată lumii, Schrödinger, în mod
independent, a furnizat o teorie cuantică a undelor care părea să nu aibă nici o asemănare cu teoria lui
Heisenberg. Era mai simplă din punct de vedere al calculelor implicate și în plus evita idei ciudate precum
"saltul cuantic" al unui electron de pe o orbită pe alta. Însă în scurt timp Schrödinger însuși a arătat că cele
două teorii duc fundamental la aceleași rezultate în toate situațiile. Apoi Dirac a pus ideea ne-
comutativității în centrul propriei teorii cuantice și a dovedit că formulările lui Heisenberg respectiv
Schrödinger erau cazuri speciale ale teoriei sale.

În 1927, Heisenberg a făcut o nouă descoperire bazându-se pe teoria sa cuantică care a avut consecințe
practice ulterioare referitoare la acest nou mod de a privi materia și energia la nivel atomic. În formula
mecanicii matriciale Heisenberg a descoperit o eroare sau o diferență de h/4π între poziție și moment. Cu
cât este mai precis determinată poziția unei particule, cu atât mai puțin precis este determinat momentul
acesteia iar valoarea minimă a incertitudinii implicate este h/4π. Această concluzie a fost apoi numită
"Principiul nedeterminării al lui Heisenberg", sau Principiul incertitudinii.

Pentru particulele aflate în mișcare, în mecanica cuantică există întotdeauna un anumit grad de inexactitate
a caracteristicilor măsurate. Un observator poate obține o măsurătoare precisă a poziției sau o
măsurătoare precisă a momentului, dar există un anumit grad de imprecizie atunci când măsoară simultan
poziția și momentul unei particule aflate în mișcare precum electronul. În cazul extrem, o precizie absolută
a măsurătorii unei variabile va determina o imprecizie absolută a măsurătorii altei variabile.

5
Heisenberg a spus în una dintre primele conferințe despre principiul incertitudinii referindu-se la modelul
atomic al lui Bohr:

„ Puteți spune, foarte bine, că această orbită nu este o orbită completă. De fapt în
fiecare moment electronul are doar o poziție imprecisă și o viteză imprecisă și
între aceste două imprecizii există această relație de incertitudine.
”
O consecință a principiului incertitudinii a fost faptul că electronul nu mai putea fi considerat ca având o
poziție exactă pe orbita sa. Mai degrabă electronul trebuia descris de către toate punctele în care acesta ar
fi putut să existe. Calcularea punctelor localizărilor probabile pentru electron aflat pe o orbită cunoscută
creează imaginea unui nor de puncte sub formă sferică pentru orbitele unui atom de hidrogen, de fapt a
unor sfere așezate concetric în jurul nucleului. Această imagine poate fi numită și distribuție de
probabilitate. De aceea n, numărul atomic al lui Bohr, pentru fiecare orbită este cunoscut și ca sfera n în
modelul tridimensional al atomului.

Aceasta a condus la următoarea aserțiune a lui Heisenberg: dacă nu s-a efectuat nici o măsurătoare a
electronului atunci el nu poate fi descris ca fiind situat într-o anume locație ci în întreg norul simultan. Cu
alte cuvinte, mecanica cuantică nu poate oferi rezultate exacte, ci numai probabilitatea ca o particulă să se
afle într-o anumită stare cuantică. Heisenberg a mers mai departe și a spus că o particulă aflată în mișcare
începe să existe doar odată cu observarea ei. Oricât de stranie și ne-intuitivă pare această aserțiune,
mecanica cuantică ne spune totuși care este locația orbitei electronului, norul său de probabilități.
Heisenberg vorbea despre particula însăși și nu despre orbita sa care are o distribuție de probabilitate
cunoscută.

Este important de notat că cu toate că Heisenberg a folosit pentru electron în matricile sale un set infinit de
poziții, asta nu înseamnă că electronul se poate afla oriunde în univers. Din contră, există câteva legi fizice
care arată că electronul trebuie să se găsească într-o distribuție de probabilitate anume. În modelul atomic
al lui Bohr un electron este descris de către energia sa fapt care a fost preluat și în mecanica matriceală. De
aceea, un electron aflat într-o n-sferă anume trebuie să se găsească la o anumită depărtare de nucleu în
funcție de energia sa. Asta duce la restricționarea pozițiilor posibile. De asemenea, numărul pozițiilor în
care se poate afla un electron mai este numit și "numărul de celule din spațiul de fază". Principiul
incertitudinii stabilește o limită minimă pentru cât de fin poate fi împărțit spațiul de fază clasic, astfel încât
numărul de locuri în care un electron poate fi localizat pe orbita sa devine finit. Poziția unui electron într-un
atom este stabilită undeva pe orbita sa, dar nu între nucleu și începutul următoarei n-sfere.

Fizica clasică a arătat începând cu Newton că dacă este cunoscută poziția stelelor și a planetelor precum și
detalii despre modul lor de mișcare atunci poate fi prezis locul în care acestea se vor afla în viitor. Pentru
particulele subatomice, Heisenberg a invalidat această concepție arătând că datorită principiului
incertitudinii nu se poate știi cu precizie atât poziția cât și momentul unei particule la un anumit moment,
astfel încât modul său de mișcare din viitor nu poate fi determinat, ci poate fi descris doar un set de
posibilități.

Aceste noțiuni care decurg din principiul incertitudinii se aplică doar la nivel subatomic și este o consecință
a dualității undă-particulă. Oricât de ne-intuitivă poate părea, teoria mecanicii cuantice împreună cu
principiul său de incertitudine sunt responsabile pentru uriașele dezvoltări din lumea tehnologiei care merg
de la componentele pentru computere la lumina fluorescentă sau tehnicile de scanare ale corpului uman.
6
Albert Einstein a respins Principiul Incertitudinii al lui Heisenberg deoarece părea că implică limitări mai
mult decât necesare asupra posibilității ca oamenii să cunoască valorile exacte din realitatea cuantică. Într-
o scrisoare către Max Born din 1926, Einstein emitea o declarație devenită apoi celebră: "Dumnezeu nu
joacă zaruri".

„ Dumnezeu nu joacă zaruri ”

Metodologia principală pentru realizarea predicțiilor în mecanica cuantică, bazată pe regulile lui Born
pentru calcularea probabilităților, a devenit cunoscută ca Interpretarea Copenhaga a mecanicii cuantice.
Bohr a petrecut mulți ani dezvoltând și rafinând această interpretare în lumina obiecțiilor aduse de Einstein.
După Conferința Solvay din 1930, Einstein nu a mai criticat niciodată interpretarea Copenhaga în termeni
tehnici, însă nu a încetat niciodată s-o facă în termeni filozofici, pe tema realismului și a localizării (de ex., a
combătut ideea acțiunii la distanță). Einstein, încercând să arate în ce mod teoria cuantică nu este o teorie
completă, a afirmat că dacă două sau mai multe particule au interacționat în trecut atunci ele pot prezenta
corelații puternice mai târziu când se efectuează măsurători diverse asupra lor. El a dorit astfel să arate că
interacțiunile pot fi explicate în mod clasic prin trecutul lor comun și în nici un caz printr-o "acțiune la
distanță ciudată".

Acest argument este dezvoltat într-o lucrare celebră numită azi Paradoxul EPR (Einstein-Podolsky-Rosen,
1935). Presupunând ca fiind adevărat ceea ce azi este denumit "realism local", EPR au încercat să arate
folosind teoria cuantică că particulele posedă atât poziție cât și moment, în vreme ce conform interpretării
Copenhaga, doar una dintre aceste proprietăți poate exista în mod real și asta doar în momentul în care
este măsurată. Einstein a considerat această concluzie o dovadă că teoria cuantică este incompletă prin
faptul că nu explică proprietăți fizice care există în mod obiectiv în natură. Această caracteristică a teoriei
cuantice și care conduce la paradoxul amintit se numește legătură cuantică. Legătura cuantică se referă la
situațiile în care proprietățile câtorva obiecte distincte nu pot fi descrise în mod separat unele de altele,
chiar și ținând cont de istoricul interacțiunilor dintre aceste obiecte. O interacțiune cuantică (precum
drumul unui foton printr-un polarizator) poate afecta legătura cuantică chiar dacă cele două obiecte care
interacționează se află la distanță. (Articolul din 1935 al lui Einstein, Podolsky și Rosen este azi cea mai
citată lucrare a lui Einstein în jurnalele de fizică.)

Răspunsul original al lui Bohr către Einstein a fost că particulele legate fac parte dintr-un sistem indivizibil.
Critica lui Einstein a dus la decenii de cercetări fundamentale legate de legătura cuantică. Aceste cercetări
par să confirme aserțiunea lui Bohr cum că două sau mai multe particule legate cuantic trebuie privite ca un
tot unitar și, mai mult, că dificultățile apar doar insistând asupra realității consecințelor măsurătorilor care
oricum nu sunt efectuate. Se poate spune că Dumnezeu chiar dă cu zarul, chiar dacă asta se întâmplă într-
un mod neobișnuit. O aruncare reală a zarului poate fi înțeleasă complet utilizând legile mecanicii clasice iar
rezultatul depinde doar de condițiile inițiale. Oricum aruncarea unui "zar" cuantic nu are antecedent; adică
nu are o cauză cunoscută.

Cu tot succesul mecanicii cuantice, există în alcătuirea ei unele elemente controversate. De exemplu,
comportamentul obiectelor microscopice descris în mecanica cuantică diferă foarte mult de experiența
noastră cotidiană, ceea ce aduce cu sine o anumită lipsă de încredere. Se știe azi că o mare parte dintre

7
fizicile clasice sunt de fapt cazuri speciale ale mecanicii cuantice și/sau ale teoriei relativității. Dirac a
introdus noțiuni de relativitate în fizica cuantică astfel încât să poată trata și evenimente care au loc la o
viteză apropiată de cea a luminii. Fizica clasică, pe de altă parte, descrie coerent atracția dintre mase
(gravitația) și nimeni nu a fost încă capabil să introducă gravitația într-o teorie unificată cu acuala teorie
cuantică relativistă.

Un alt fapt interesant, conform principiului corespondenței și teoremei lui Ehrenfest în timp ce un
sistem devine mai extins sau masa sa crește (acțiune >> h ) tinde să se manifeste preponderent dinamica
clasică (cu mici excepții precum în cazul hiperfluidității). Acesta este motivul pentru care putem în mod
normal
ignora mecanica cuantică când analizăm obiectele și evenimentele de la scara noastră de mărime;
descrierea clasică este suficientă pentru asta. Chiar și așa, încercarea de a explica logic teoria cuantică este
un proces continuu care a generat mai multe interpretări ale mecanicii cuantice, pornind de la
convenționala Interpretare Copenhaga până la cea a variabilelor ascunse și Interpretarea multiple-lumi. Se
pare că vor apărea mereu noi interpretări filozofice ale acestui subiect; în orice caz succesul practic al
teoriei este de necontestat.

Fără îndoială, teoria cuantică nu are rival în a explica fenomene empirice cunoscute, în a prezice descoperiri
noi și a explica (înglobând) alte teorii. Predicțiile empirice ale teoriei cuantice (în mod special
electrodinamica) au fost confirmate de mai multe ori decât în cazul oricărei alte teorii științifice. Mai mult,
toate teoriile fizice fundamentale moderne, chiar și relativitatea generalizată, sunt teorii cuantice moderne.
Nu există însă o abordare general acceptată a relativității generalizate prin prisma cuanticii câmpurilor. O
teorie unitară care să combine relativitatea generalizată cu mecanica cuantică relativistă este cel mai
important țel al fizicii teoretice contemporane

8
 Bibliografie:
 http://www.referat.ro/referate/download/Istoria_fizicii_25.html
 http://www.scientia.ro/stiinta-la-minut/54-scintilatii-stiintifice-fizica/91-ce-este-fizica-
cuantica.html
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Introducere_%C3%AEn_mecanica_cuantic%C4%83
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ipoteza_de_Broglie
 http://www.jurnalul.ro/paranormal/fizica-cuantica-spirituala-595725.htm
 http://www.efectfotoelectric.catinegura.home.ro/istoric.htm
 http://www.efectfotoelectric.catinegura.home.ro/expliclegi_fotoni.htm