1

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. În procesul de dezvoltare a ştiinţelor apariţia unor noi ramuri reprezintă un fenomen legic,
datorită necesităţii aprofundării unor domenii incomplet abordate, dar şi a apariţiei unor fenomene noi ce
trebuie cunoscute. O astfel de ramură este geografia turismului, care începând cu primele decenii ale
sec. XX se alătură celorlalte ramuri ale geografiei.
Printre cercetătorii cu contribuţii notabile în definirea domeniului de studiu şi a metodologiei de
cercetare specifice gf. turismului menţionăm: E. Guyer-Freuler (1905), E. Picard (1910), Leszczycki (1935),
Poser (1939), Hunziker&Krapf (1959), G. Chabot (1964), Julg (1965), N. Al. Rădulescu (1966), M.A.
Ananiev (1968), Carmen Petrescu (1973), Swizewski&Oancea (1977), Aurelia Susan (1981), P. Cocean
(1993), N. Ciangă (1998) etc.
Definiţie: Geografia turismului studiază apariţia, răspândirea şi devenirea în timp şi spaţiu a
fenomenului turistic, acesta fiind înţeles ca o interacţiune complexă şi specifică la nivelul mediului geografic.

2. Locul Geografiei turismului în sistemul ştiinţelor geografice

Fenomenul turistic are în centrul derulării sale omul şi acţiunile lui, turismul desfăşoarându-se prin
şi pt. factorul ce-l catalizează. De aici rezultă o interdependenţă strictă între turism şi ramurile Geografiei
populaţiei sau a Geografiei umane.
Pe lângă factorul uman, prin care fen. turistic se realizează, o imp. deosebită revine elementelor gf.
fizice care asigură o pondere importantă din resursele atractive.
Dintre ramurile Geografiei economice, turismul este facilitat în special de căile şi mijloacele de
transport, finalitatea oricărui act turistic îmbracând adesea o tentă economică.

Geomorfologie
GEOGRAFIE Hidrologie
FIZICA Climatologie
Pedologie
Biogeografie

Geografia
populaţiei
GEOGRAFIE GEOGRAFIE Geografia
UMANĂ aşezărilor
Geografia ECOGEOGRAFIA
politică
Geografia
socială

GEOGRAFIA
GEOGRAFIE TURISMULUI
ECONOMICĂ Geografia
industriei
Geografia
agriculturii
Geografia
transporturilor
Geografia
schimburilor

Fig. 1. Sistemul ştiinţelor geografice

Prin componentele sale de ordin social şi economic gf. turismului îşi găseşte locul la interferenţa
grupurilor disciplinelor gf. populaţiei şi a gf. economice propriu-zise. Pe lângă ramurile geografiei, gf.
turismului are numeroase puncte de tangenţă cu alte ştiinţe, cum ar fi: istoria, geologia, biologia,
psihologia, statistica economică, marketingul, managementul etc.
3. Principii, metode şi mijloace de abordare în Geografia turismului
 2
Asemănător altor ştiinţe, ramura studiată apelează la o serie de principii cu o valabilitate generală,
dar şi la unele principii specifice numai ramurii în sine.
Astfel, conform principiului spaţialităţii, cercetarea fenomenului turistic utilizează ca metodă de bază
observarea, iar ca mijloc de redare descrierea. Finalitatea acestui demers se concretizează în elaborarea
modelului descriptiv larg utilizat în practica turistică de informare şi popularizare a masei de vizitatori.
Investigaţia propriu-zisă uzitează şi ea de acest model în reliefarea unor elemente calitative ale fenomenului
turistic, dificil de estimat cantitativ şi de integrat în formule de natură matematică.

PRINCIPII

Spaţialităţii Cauzalităţii Integrării

METODE

Observarea Analiza Sinteza

MIJLOACE

Descrierea Explicaţia Ierarhizarea

MODELAREA
Model Model matematic Model
descriptiv cartografic

Fig. 2. Raporturile de integrare-subordonare dintre principiile, metodele şi mijloacele de studiu ale Geografiei turismului

Al doilea principiu ce guvernează cercetarea în domeniu este cel al cauzalităţii, menit a elucida
condiţiile genezei, afirmării şi evoluţiei proceselor turistice. Turismul apare astfel ca un efect al acţiunii unor
cauze independente sau reunite într-un ansamblu cauzal ce trebuie descifrate şi cunoscute. Ca metodă de
lucru se recurge, de regulă, la analiză detaliată a fenomenelor, realizată (ca mijloc) prin explicaţie, ce poate
îmbrăca forma unui model matematic (formulă, ecuaţie etc.)
Un alt principiu la care apelează frecvent Geografia turismului este integrarea fenomenelor proprii
în structuri logice menite a surprinde aspectele obiective, legice. Ea presupune prezenţa, ca metodă de
lucru, a sintezei, iar ca mijloc de operare a reprezentării grafice ce va conduce la elaborarea modelului
cartografic ca etapă finală a oricărui demers ştiinţific.
Se observă interdependenţa logică stabilită atât în plan ierarhic, pe verticală, între anumite tipuri de
principii, metode, mijloace şi forme de modelare, cât şi pe orizontală, la nivelul aceleiaşi structuri (care creşte în
complexitate de la un stadiu la altul), principiul spaţialităţii constituind suportul principiului cauzalităţii, iar acesta
din urmă favorizând aplicarea principiului integrării. Similar pot fi decelate interrelaţiile de ierarhizare la nivelul
metodelor, mijloacelor şi formelor de modelare a fenomenelor turistice.

4. Categorii de bază ale Geografiei turismului

Principalele noţiuni ale Geografiei turismului sunt: turist, turism, resurse turistice, fond turistic,
infrastructură turistică, atracţie turistică, potenţial turistic, patrimoniu turistic, flux turistic, produs
turistic, piaţă turistică, ofertă turistică, cerere turistică etc.
Etimologic vorbind, provenienţa termenului de turist este disputată de limbile latină (tornare) şi greacă
(tornos) care desemnează conotaţii similare: “cerc, mişcarea în jurul unui punct sau o axă). Ulterior, limba engleză a
preluat termenul “tour” cu sensul de “rotaţie”, care desemna efectuarea unei călătorii în împrejurimi mai apropiate
sau mai îndepărtate. Prin adăugarea sufixului -ism s-a definit o acţiune sau un proces, sugerând astfel “mişcarea în
jurul cercului”, adică o călătorie de jur-împrejur efectuată de către o desemnată astfel ca turist, având ca punct de
plecare şi sosire acelaşi loc (Dinu, 2002).
Etimologia termenului de turist a constituit, ulterior, un subiect extrem de disputat atât în limba engleză,
cât şi în limba franceză, el având aproape aceeaşi semnificaţie: plimbare, călătorie, circuit.
În limba franceză cuvântul “tour” cu sensul de călătorie, drumeţie în circuit, plimbare a apărut
timpuriu şi în limba franceză, de unde, susţinătorii acestei variante, a fost preluat şi răspândit pe întreg
mapamondul.
Totuşi, termenul turism se pare ca a fost utilizat iniţial în Anglia şi se datorează tinerilor aristocraţi
britanici care, în procesul de instruire în vederea urmării unor cariere politice şi diplomatice, trebuiau să
efectueze călătorii pe continent (“grand tour”) cu o durată de trei ani, în primul rând în Franţa (Leiper, 1979,
 3
citat de Dinu, 2002). Aflăm astfel localizarea spaţială a debutului activităţii de instruire, recreere şi refacere
prin călătorie.
Deosebit de interesantă pare însă şi ipoteza conform căreia, în ebraica veche, cuvântul “tour” semnifica
o călătorie de descoperire şi explorare a unor teritorii necunoscute, ceea ce nu este departe de opţiunea
psihologică a oricărui vizitator.
Desigur, definiţia turistului a îmbrăcat formulări numeroase, extrem de variate, incluzând elemente
temporale (durata deplasării/timpul consumat), locul turistic/destinaţia şi activităţile specifice. Mai puţin se au în
vedere elementele psihologice ale călătoriei în sine, ce trebuie delimitate de toate celelalte activităţi ce pot
coexista sau pot fi practicate înainte sau după realizarea actului recreativ. Important este ca ponderea acestor
activităţi să nu depăşească, ca durată şi intensitate, ponderea celor destinate exclusiv recreerii şi refacerii. În caz
contrar, persoana în cauză poate desfăşura în intervale scurte activităţi turistice, dar nu poate fi catalogată ca atare.
În consecinţă, înţelegem prin turist orice persoană care se deplasează în afara domiciliului său
(şi nu numai a localităţii de reşedinţă, cum o presupun majoritatea definiţiilor actuale) pentru un
interval de timp nedefinit, cu scopul principal al recreerii şi refacerii fizico-psihice.
Substituirea localităţii de reşedinţă cu domiciliul persoanei care se deplasează este motivată astăzi de
prezenţa marilor metropole, desfăşurate pe sute de kilometri pătraţi, unde prin deplasarea persoanelor dintr-
un loc în altul, în scop recreativ, se realizează un act turistic fără ca ele să părăsească respectiva localitate.
De aceea orice limită de timp acordată activităţilor turistice este forţată: recreerea şi refacerea fizico-psihică
sunt elemente pe care fiecare turist şi le reglează temporal în funcţie de necesităţi şi posibilităţi (vizitarea
unui muzeu este prin ea însăşi un act recreativ, deşi poate dura doar câteva ore). În sfârşit, în intervalul de
timp alocat odihnei şi recreerii, persoanele respective nu vor efectua alt gen de activităţi economice.
Cu totul alta este situaţia persoanelor care se deplasează de la domiciliul lor cu un alt scop decât cel
turistic, dar în perioada deplasării efectuează o serie de activităţi specifice turismului (vizitarea unor
obiective naturale sau antropice, consumă produsul turistic). Avem de a face cu o categorie aparte, a
pseudoturiştior, sau turiştilor ocazionali, al căror număr este greu de estimat. Din această grupă fac parte
oamenii de afaceri, sportivii, artiştii, oamenii de ştiinţă etc. care se deplasează frecvent utilizând timpul
liber pentru a cunoaşte obiectivele atractive ale locului de destinaţie sau ale traseelor urmate.
Literatura de specialitate mondială cunoaşte o bogată nuanţare a noţiunii de turist, utilizând o serie
de termeni precum excursionist, vizitator sau călător.
De asemenea, se utilizează şi termenii de turist naţional sau internaţional, în funcţie de limitele
statale ale deplasării, înăuntrul sau în afara acestora.
O mare diversitate de opinii şi controverse se înregistrează şi în ceea ce priveşte noţiunea de turism.
Conceptul include totalitatea activităţilor realizate de către un turist în perioada actului recreativ.
Definim turismul ca un fenomen social-economic în continuă expansiune, generat de nevoia
umană de cunoaştere, recreere şi recuperare fizico-psihică în condiţiile unei civilizaţii solicitante, dar
cu posibilităţi materiale superioare pentru majoritatea populaţiei.
Resursele turistice reprezintă totalitatea elementelor atractive cu posibilităţi de valorificare turistică ale unui
teritoriu, indiferent de originea lor (naturale sau antropice) şi de relaţiile statuate între ele.
Este una dintre categoriile de bază ale Geografiei turismului, stând la baza apariţiei şi dezvoltării
fenomenului turistic, a cărui ,,materie primă” se constituie.
Prin caracteristicile lor calitative, cantitative şi poziţionale şi în urma inserării unor amenajări turistice
adecvate, acestea sunt în măsură să se constituie în elemente de focalizare a unei cereri turistice diferenţiate (ca
amploare, intensitate şi diversitate, în raport de gradul de atractivitate conturat prin contribuţia individuală şi
colectivă a elementelor implicate în definirea sa) şi să determine alegerea tipului de turism practicat, respectiv
valoarea intrinsecă a consumului turistic şi - prin acesta - eficienţa economică aferentă.
Deşi utilizarea lor în literatura de specialitate relevă conotaţii similare, ultimii ani consemnează apelarea
mai frecventă la termenul de ,,resursă atractivă” în detrimentul celui de “fond turistic”, datorită semnificaţiei
etimologice mai profunde a primului: fondul turistic include şi elemente ale infrastructurii, pe când termenul de
resursă atractivă desemnează elementele atractive preexistente de factură peisagistică. Deşi, prin aportul
comunităţii umane, gama resurselor turistice poate cunoaşte o multiplicare şi diversificare continuă, debutul
fenomenului turistic într-un teritoriu dat este condiţionat resursele atractive preexistente.
Alţi autori au surprins maniera diferită în care sunt percepute elementele cu vocaţie turistică ale unui teritoriu,
conţinutul termenilor prin care acestea sunt desemnate – atracţie turistică şi resursă turistică – fiind, într-o astfel de
formulare, diferit.
Astfel, noţiunea de atracţie turistică defineşte mai mult latura afectivă a diferitelor componente ale
potenţialului turistic, referindu-se mai ales la ceea ce se impune atenţiei şi produce impresii de o intensitate
 4
ridicată de natură estetică, cognitivă etc. În acest context, categoria atracţiilor turistice ar putea grupa elementele
cultural-istorice, tehnico-economice şi chiar o parte din cele aparţinând cadrului natural (peisaje, forme de relief,
suprafeţe lacustre, specii de floră şi faună).
În schimb, sintagma resurse turistice este mai completă şi reflectă mai clar implicaţiile acesteia în
activitatea turistică, categoria resurselor turistice grupând deopotrivă atât obiective turistice care se
pretează vizitării (abrupturi, vârfuri, creste, lacuri, peşteri etc.), cât şi obiective care intră în alcătuirea
diferitelor produse turistice şi se consumă ca “materie primă” în derularea diferitelor forme de turism (ex.
resursele care stau la baza turismului curativ – ape minerale, termale şi termominerale, nămol sapropelic;
stratul de zăpadă, acumulările lacustre etc.).
Pe acest fond, se remarcă ambiguitatea termenului de resursă turistică, conferită de fragilitatea unora
dintre componentele de acest tip (spre exemplu, cazul zăpezii ca şi resursă fundamentală indispensabilă
desfăşurării turismului hivernal).
Patrimoniul turistic – categorie turistică fundamentală grupând două componente genetice distincte,
respectiv resursele atractive aparţinând cadrului natural şi cele de provenienţă antropică – reprezintă „materia
primă” a fenomenului turistic, a cărui prezenţă şi caracteristici calitative sau cantitative se constituie în premise
esenţiale în organizarea spaţiului geografic, în afirmarea sau inexistenţa unor tipuri şi forme de turism şi, nu în
ultimul rând, în polarizarea fluxurilor turistice în măsură să consume produsul turistic rezultat din prezenţa şi
amenajarea turistică a elementelor de atractivitate.
Desigur, valorificarea patrimoniului turistic, indiferent de diversitatea şi atractivitatea resurselor
constitutive, depinde într-o măsură determinantă de distribuţia spaţială a resurselor financiare sau a centrelor
de putere la diferite niveluri (de la regional şi naţional până la internaţional). Acestea selectează, în funcţie de
interesele „actorilor” principali ai scenei politico-financiare, arealele, regiunile şi ţările care „merită” să fie
susţinute în vederea valorificării turistice, precum şi măsura, mijloacele şi condiţionările prin care acordarea
acestui sprijin se va transpune în realitate.
Fondul turistic: înglobează totalitatea elementelor materializate sau nematerializate cu funcţie
recreativă dintr-un teritoriu. El se compune din 2 grupe majore de obiective: obiective aparţinând
cadrului natural şi obiective de provenienţă antropică. Frecvenţa noţiunii de fond turistic este substituită
cu cea de "resurse atractive". Acesta determină mărimea, intensitatea şi diversitatea fluxului turistic,
precum şi a consumului turistic şi a eficienţei sale economice.
Infrastructura turistică: cuprinde dotările şi serviciile care fac posibilă exploatarea economică a
resurselor sau fondului turistic. Aceasta include: bazele de cazare şi alimentaţie publică, dotările de
agrement şi cură, dotările auxiliare, căile şi mijloacele de transport, infrastructura tehnică a teritoriului.
Oferta turistică include fondul turistic, infrastructura şi produsul turistic, adică ansamblul
elementelor care motivează şi facilitează actul turistic. Cu cât oferta este mai diversificată şi consistentă, cu
atât mai important va fi volumul fluxurilor turistice, iar arealul de “recrutare” a acestora mai extins şi invers.
Practic, oferta turistică a unui teritoriu include totalitatea elementelor turistice de natură diferită care exercită
atracţie asupra cererii turistice şi care se pretează unei valorificări corespunzătoare, indiferent de volumul participării
fondului activ (aflat în exploatare) sau latent (pe baza căruia fluxurile turistice vor putea marca o amplificare în
viitor).
Astfel, oferta turistică este constituită din resursele atractive aparţinând cadrului natural şi mediului
social (antropic), echipamentul de producţie a serviciilor turistice, bunurile materiale (alimentare,
industriale etc.) destinate consumului turistic, forţa de muncă specializată implicată în activităţile de
profil, infrastructura turistică şi condiţiile de comercializare.
Oferta turistică grupează ofertă turistică primară (înglobând ansamblul resurselor atractive
aparţinând cadrului natural şi valorile atractive de provenienţă antropică) şi oferta turistică secundară (baza
tehnico-materială a turismului), ambele categorii alcătuind, prin însumare, oferta turistică potenţială a unui
teritoriu (fig. 3).
La rândul său, aceasta va putea deveni ofertă turistică reală (efectivă) numai în măsura în care va
reuşi să activeze cererea turistică în vederea valorificării sale economice prin intermediul actului de
consum turistic.
 5

Fig. 3. Structura ofertei turistice

În cadrul pieţei turistice, între cererea şi oferta turistică se stabilesc o serie de relaţii de cauzalitate
şi de interdependenţă cu un caracter dinamic (rezultate din evoluţia lor continuă), ambele categorii
operaţionale putându-se situa - una faţă de cealaltă - în postura de factor determinant sau în cea de
rezultantă a evoluţiei.
Produsul turistic înglobează ansamblul bunurilor materiale, echipamentelor de producţie şi
serviciilor care vizează satisfacerea unor motivaţii specifice şi generale ale turiştilor şi care se
materializează într-un consum efectiv în cadrul unei ambianţe specifice. Astfel, producţia întregului
summum de prestaţii va trebui să fie în conformitate cu cerinţele turiştilor potenţiali şi puse la dispoziţia
acestora în cadrul raporturilor de piaţă.
Deşi există tendinţa de a include în produsul turistic şi componentele turistice aparţinând cadrului natural
sau de provenienţă antropică, subliniem faptul că din sfera produsului turistic fac parte doar acele elemente care
se consumă şi se reciclează prin aportul economiei turismului sau ramurilor care o servesc. El trebuie să aibă
întotdeauna o expresie bănească, financiară, indiferent dacă îmbracă forma unei mărfi sau a unor servicii
remunerabile. Însuşirile atractive ale fondului turistic, natural sau antropic, reprezintă motivaţia fundamentală a
fenomenului turistic şi nu un produs al acestuia.
Produsul turistic trebuie să vină constant în întâmpinarea nevoilor şi exigenţelor clientelei turistice, să
posede capacitatea de a se adapta preferinţelor în continuă schimbare şi rafinare ale acesteia (caracteristica de
reciclare) şi să reflecte varietatea, originalitatea şi specificitatea locală (însuşiri prin intermediul cărora îşi
asigură o viaţă proprie, legată îndeosebi de aria de provenienţă).
Ca urmare, produsul turistic defineşte ansamblul bunurilor şi serviciilor care concură la formarea,
stimularea şi desfăşurarea în bune condiţii a consumului turistic, în timp ce oferta turistică include
întregul ansamblu de componente care motivează şi susţin activităţile de profil (patrimoniul turistic
natural şi antropic, infrastructura şi activităţile specifice prin intermediul cărora se realizează şi se
distribuie produsele turistice).
În timp ce produsul turistic apelează la oferta turistică în vederea realizării consumului specific, iar baza
tehnico-materială, ca parte componentă a produsului turistic, facilitează valorificarea superioară a acestuia, însuşirile
atractive ale patrimoniului turistic natural şi antropic reprezintă factorul fundamental care stimulează atragerea şi
determină reţinerea turiştilor în zona receptoare, constituind astfel principala motivaţie a consumului turistic.

Potenţialul turistic al unui teritoriu sau locaţii face referire la ansamblul elementelor naturale şi
antropice care pot constitui obiectul atracţiei turistice şi care prezintă o funcţionalitate pentru turism şi,
implicit, o serie de posibilităţi de valorificare prin intermediul activităţilor de profil.
Astfel, potenţialul turistic (P) rezultă din asocierea spaţială a fondului turistic cu baza tehnico-materială
(infrastructurii) aferentă. Sintetic, el se poate exprima prin formula: P = F + Btm, unde P - potenţialul turistic, F -
fondul turistic, iar Btm - baza tehnico-materială.
 6
Cu alte cuvinte, potenţialul turistic al unui areal de referinţă este conferit de prezenţa unor resurse
atractive naturale şi/sau antropice a căror valorificare, sprijinită de inserarea unor amenajări tehnico-
edilitare adecvate, poate conduce la integrarea sa în circuitul turistic şi general şi susţine o activitate cu
specific turistic.
Potenţialul turistic este un indicator de maximă importanţă, fiind sinonim cu oferta turistică.
În practica cercetărilor turistice s-a căutat frecvent posibilitatea estimării valorice a potenţialului;
dificultăţile majore ce intervin în această operaţiune se datorează lipsei unor elemente cantitative ce intră
în calcul, ele fiind substituite de însuşiri sau expresii calitative. Prin urmare formulele elaborate nu-şi
arogă o precizie deosebită.
a. Modelul conceput de Şandru (1970) ia în calcul o serie de variabile vizând: potenţialul turistic
(P); un indice de ierarhizare a valorilor turistice (Ii); un indice de accesibilitate (Ia) şi, în sfârşit, un indice
de dotare (Id), expresia matematică a acesteia fiind redată de formula: P = I i × I a × I d .
Din păcate, omiterea elementelor fondului turistic din analiză conferă acestei formule un grad de
relativitate ridicat, ierarhizarea valorică a resurselor turistice fiind influenţată decisiv de subiectivismul, adesea
pronunţat, al persoanei desemnate să le aprecieze. În schimb, cuantificarea indicilor de accesibilitate şi dotare
este posibilă.

b. Un grad ridicat de relativitate conferă şi modelul imaginat de Iordan şi Nicolescu (1971), sintetizat în
n

∑ Ti
formula: Pt = i =1
, în care: Pt – potenţialul turistic; Ti – factori cu valoare turistică (unde T1 = reflectă
n
valoarea turistică a componentei morfologice, rezultată din gradul de fragmentare a reliefului, frecvenţa şi
calitatea peisajelor atractive, frecvenţa formelor de relief cu grad ridicat de atractivitate – chei, defilee, peşteri,
versanţi fragmentaţi etc.; T2 = face trimitere la potenţialul turistic al componentei hidrologice, reprezentat de
repartiţia şi densitatea reţelei hidrografice, a suprafeţelor lacustre, posibilităţile de practicare a pescuitului,
navigaţiei de agrement, sporturilor nautice, înotului, plajei etc.; T3 = reflectă potenţialul de polarizare turistică a
componentei fitogeografice, reprezentat de gradul în care un masiv forestier susţine dezvoltarea activităţilor de
turism, stabilit în funcţie de suprafaţa fondului forestier, densitatea şi modul de grupare a arborilor, de adâncimea
vizibilităţii etc.; T4 = oglindeşte valoarea atractivă exercitată de diferite obiective şi activităţi antropice –
monumente istorice şi arhitectonice, obiceiuri, tradiţii, port popular, arhitectură tradiţională, unităţi social-
economice de interes turistic, activităţi artizanale etc.).
Caracterul de generalitate al formulei derivă adiţionarea numerică a obiectivelor (nediferenţiate
valoric şi ca pondere a importanţei) aparţinând unor tipuri diferite (fiecare cu alte particularităţi proprii şi, în
consecinţă, dificil de echivalat valoric), omiţând în totalitate însuşirile calitative ale resurselor atractive,
adesea determinante în creionarea gradului de atractivitate ale unui obiectiv sau teritoriu.
În acţiunea de estimare valorică, problemele cele mai dificile le ridică fondul turistic, a cărui atractivitate
este un element ce aparţine sferei subiective, dependentă de opţiunea fiecărui turist. Dimpotrivă, pentru baza
tehnico-materială lucrurile se simplifică, gradul ei de dezvoltare oferind posibilitatea unei aprecieri mai
riguroase.
În schimb, metoda de estimare valorică a potenţialului atractiv (Pa) al unei regiuni elaborată de Cocean
(1984) are la bază atribuirea de indici valorici obiectivului turistic (considerat ca unitate-etalon a potenţialului de
atractivitate) luând în calcul următoarele criterii:
- modul în care obiectivul se instituie în unicat (U) local, regional, naţional sau internaţional
(valoarea 10 este atribuită unicatului mondial);
- valenţele turistice (V) înmagazinate de obiectiv (dimensiuni, fizionomie, vârstă, funcţie, structură
etc.) (indicii variază între 1 …n);
- modul şi timpul (T) cât satisface cererea turistică (indici cu valoare 1-n);
- gradul de dificultate (G) al amenajării respective (favorabilitatea sau defavorabilitatea punerii sale
în valoare).
Atribuirea de indici primilor trei criterii conduce la definirea potenţialului brut (Pb), iar indicii care
revin ultimului criteriu exprimă valoric potenţialul poziţional al obiectivului respectiv (Pp). Prin
însumarea tuturor elementelor menţionate se obţine următoarea expresie
matematică: Pa = U + V + T ± G .
Acestei valori i se va adăuga cea rezultată din aprecierea bazei tehnico-materiale, prin aceeaşi metodă, a
acordării de indici pentru existenţa şi funcţionabilitatea elementelor acesteia. În final se va obţine, pentru obiectivul
turistic luat în studiu o valoare care, prin raportare la cele ale altor obiective, permite o ierarhizare a zestrei lor
atractive etc.
 7

g. Pornind de la utilizarea unei formule având la bază modelul turistic ideal (Ciangă, 1997) a
realizat o estimare potenţialului turistic al Carpaţilor Orientali. Complexitatea acestui model derivă din
analiza integrată şi acordarea de indici valori întregului ansamblu de condiţionări geografico-turistice din
teritoriul analizat, grupate în 8 categorii, 24 de subcategorii şi nu mai puţin de 95 de elemente cu valoare
atractivă, prin a căror adiţionare se obţin 100 de puncte:
∑ ∑
0−16 0 −5
∑
Vt = 1 + 2 + 3 + 4 + 5 + 6 +
0 −18
∑
0 −8
∑
0−10
∑
0 −8
∑ ∑
7 + 8 = 100 ,
0 − 24 0−11
în care: Vt = valoarea turistică; ∑1 = fondul morfoturistic; ∑2 = fondul climatoturistic; ∑3 = fondul
turistic hidrogeografic; ∑4 = fondul turistic biogeografic; ∑5 = fondul turistic cultural-istoric; ∑6 =
fondul turistic etnografic şi folcloric; ∑7 = baza materială; ∑8 = potenţialul de comunicaţie.
Înscrierea pe un ecart relativ mare a punctajelor obţinute prin cumularea expresiilor valorice ale
indicilor atribuiţi fiecărei categorii, subcategorii sau grupe de elemente atractive decelate în regiunea supusă
analizei, a permis diferenţierea a şase categorii de potenţial, respectiv: I – peste 60 puncte; II – între 50-60; III
– între 40-50; IV – între 30-40; V – între 20-30; VI – sub 20 puncte. Astfel, este posibilă realizarea unei ierarhii
parţiale (la nivelul fiecărui tip de resurse) sau generale, pe baza cărora factorii decizionali sunt în măsură să
adopte deciziile optime atât în ceea ce priveşte priorităţile amenajării, cât şi a diversificării ofertei turistice, prin
includerea în circuitele de profil a întregii game de resurse atractive din teritoriul considerat.

Fluxul turistic (circulaţia turistică) defineşte mişcarea în teritoriu a vizitatorilor dinspre ariile de
provenienţă spre cele receptoare. Avem de a face în acest caz cu o categorie dinamică, în comparaţie cu
potenţialul turistic care este o categorie statică. Ea include, înainte de orice, factorul antropic, ca număr,
posibilităţi materiale şi opţiune psihologică. Aceste însuşiri definesc particularităţile generale ale fluxului
şi anume: direcţia, ritmul şi intensitatea.

Pentru aprecierea circulaţiei turistice, Şandru (1970) propune următoarea formulă de calcul: P =
Ii . Id . Ia, unde: P - potenţialul turistic; T - tipul de turism; lm - indice de mobilitate; D - distanţa dintre aria
de plecare şi cea de sosire.
La rândul său, indicele de mobilitate (lm) este exprimat prin relaţia: Im = V × T × C, unde: V - venitul pe cap
de locuitor; T - indice de transport; C - grad de culturalizare a populaţiei.
Există cel puţin două inconveniente ale acestei formule şi anume: tipul de turism are o mai mică
semnificaţie în aprecierea circulaţiei turistice globale, el fiind decisiv doar la nivel particular; în al doilea
rând, distanţa dintre cele două arii este elementul cu influenţa cea mai mare asupra valorilor circulaţiei
turistice, ca urmare expresia sa trebuie să fie exponenţială.
Se utilizează de asemenea formule mult mai complexe, menite să exprime fluxurile turistice
dinspre mai multe arii de provenienţă spre un număr oarecare de arii receptoare. Astfel sunt modelele
bazate pe legea gravitaţiei comerciale a lui Reilly, conform căreia aria receptoare atrage clienţii direct
Np
proporţional cu pătratul distanţei: A = , unde: A - atracţia ariei, Np - numărul populaţiei, d - distanţa.
d2

Piaţa turistică reprezintă „terenul” de interferenţă permanentă a produsului turistic cu consumatorii,

respectiv a celor două componente operaţionale majore ale sale – cererea (ce include turiştii cu întregul lor
cumul de opţiuni şi necesităţi recreative) şi oferta turistică (exprimată în acest caz prin produsul turistică) – şi
de materializare a acestora prin intermediul produsului turistic, respectiv a consumului de profil.
Ea se suprapune, în general ariilor turistice receptoare, dar nu se limitează exclusiv la acestea,
nelipsind nici în lungul căilor de acces sau chiar în zonele emiţătoare de turişti (sub forma bunurilor
materiale sau a informaţiilor indispensabile pentru materializarea oricărei activităţi cu profil turistic).
În acest context, noţiunea de produs turistic defineşte ansamblul bunurilor şi serviciilor care
concură la formarea, stimularea şi desfăşurarea în bune condiţii a consumului turistic, în timp ce oferta
turistică include întregul ansamblu de componente care motivează şi susţin activităţile de profil
(patrimoniul turistic natural şi antropic, infrastructura şi activităţile specifice prin intermediul cărora se
realizează şi se distribuie produsele turistice).
În strânsă legătură cu acestea definim şi cererea turistică, care include turiştii cu întregul ansamblu de
opţiuni şi necesităţi de ordin recreativ, curativ sau culturalizant (manifestate sau nemanifestate încă) pentru
consumarea produsului turistic.
În timp ce produsul turistic apelează la oferta turistică în vederea realizării consumului specific, iar
baza tehnico-materială (echipamentele, infrastructura), ca parte componentă a produsului turistic,
facilitează valorificarea superioară a acestuia (şi, implicit, creşterea eficienţei economice), însuşirile
 8
atractive ale patrimoniului turistic natural şi antropic reprezintă factorul fundamental care stimulează
atragerea şi determină reţinerea turiştilor în zona receptoare, constituind astfel principala motivaţie a
consumului turistic.

5. Factorii genetici ai turismului

O analiză dialectică a fenomenului turistic pune în evidenţă existenţa unei structuri complexe, respectiv
prezenţa unor factori aflaţi în conexiuni univoce sau biunivoce între ei. La rândul lor, aceşti factori posedă o serie
de însuşiri care acţionează favorabil sau defavorabil asupra desfăşurării proceselor turistice.
Dintre factorii cu implicaţii majore menţionăm:
1) Factorii demografici;
2) Factorii economici;
3) Factorii politici;
4) Factorii sociali;
5) Factorii psihologici.

Factorii demografici se implică încă de la debutul fenomenului prin faptul că principalul catalizator al
oricărui act recreativ este individul uman. Turismul se realizează prin acesta şi pentru acesta.

Factorii demografici acţionează prin următoarele ipostaze:

1) creşterea numerică a populaţiei globului;
2) creşterea ponderii populaţiei vârstnice;
3) creşterea numerică a tineretului.

Între creşterea populaţiei globului şi cea a numărului de turişti există o corelaţie directă, deşi
ritmurile sunt diferite. Ex. dacă în ultimii 40 de ani populaţia globului s-a dublat, numărul turiştilor a
crescut de 5-6 ori.
Explozia demografică asigură un rezervor potenţial de viitori turişti, iar prin creşterea gradului de
uzură interspecifică se simte nevoia creşterii practicării turismului.
În ţările dezvoltate economic, creşterea longevităţii asigură un procent crescând de practicanţi ai turismului
de vârsta a III-a, care posedă atât un timp liber mai îndelungat, cât şi nevoi de refacere mai accentuate.
Acelaşi fenomen al exploziei demografice conduce (la ţările în curs de dezvoltare) la creşterea
numerică a populaţiei tinere care va practica turismul datorită nevoii de culturalizare, dar şi de recreere.
Factorii economici
Dacă factorii demografici asigură numărul de participanţi, factorii economici asigură mijloacele
băneşti necesare oricărui proces de recreere. Apare astfel noţiunea de venit, care primeşte o repartiţie
foarte precisă în cadrul nevoilor individului uman. El va fi repartizat, înainte de orice, satisfacerii unor
cerinţe vitale cum ar fi: hrana, adăpostul, îmbrăcămintea, ocrotirea sănătăţii, educaţia.
Pentru recreere, necesitate umană dar nu dintre cele indispensabile, se va aloca un cuantum
suplimentar al venitului.
Noţiunea de venit a intrat în circulaţie odată cu creşterea productivităţii muncii în societăţile
industrializate, în vreme ce în perioada antichităţii sau a Evului Mediu ea se raporta doar la clasele
privilegiate.
Noţiunea respectivă este un concept abstract dacă nu se raportează la preţ, corelarea dintre ele dictând
particularităţile cererii turistice.
Cererea turistică are 3 variante în funcţie de valoarea raportului dintre venit şi preţ.
Cererea este constantă la venituri mici şi preţuri mici, respectiv ambele mari; creşte când venitul este
mare şi preţul mic şi invers.
Din practica economiei mondiale se consideră că un turism modern eficient se poate derula în condiţiile
în care venitul este de 500 $/cap de locuitor. Mărimea venitului selectează numărul turiştilor proveniţi din
diferite categorii sociale. Astfe, în Italia, numărul turiştilor proveniţi din rândurile intelectualilor este de 72 %,
în raport cu 21 % dintre cei proveniţi dintre muncitorii necalificaţi.
Între mărimea venitului şi numărul persoanelor care practică turismul se stabileşte o corelaţie
strânsă. Curba creşterii numărului de participanţi este paralelă cu cea a creşterii venitului până la o
anumită limită, după care prima creşte exponenţial (după depăşirea limitei bunăstării).

turism
curba creşterii venitului
 9
Factorii politici intervin adesea brusc în sfera turismului şi pot avea consecinţe de durată. Ei pot
afecta atât potenţialul turistic, prin distrugerea infrastructurii sau a unor resurse atractive, dar mai ales pot
crea restricţii în circulaţia turistică, precum şi o stare de insecuritate reflectată negativ în psihologia masei
de turism. Astfel, „războiul rece” european a frânat pentru multe decenii circulaţia turistică normală între
V şi E Europei. În mod similar, „războaiele calde” din Liban, ex-Iugoslavia, etc. au transformat ţări cu
vocaţie turistică certă în „deşerturi atractive”.

Factorii sociali intervin în turism prin intermediul timpului liber, ce reprezintă a 3-a condiţie sine
qua non pentru derularea oricărui acr turistic. Problema timpului liber a început să se pună odată cu
răspândirea industrializării în ţările vestice, a mecanizării agriculturii, a robotizării şi cibernetizării. S-a
redus astfel ziua şi săptămâna de lucru, au apărut concediile plătite.
Durata timpului liber variază de la o ţară la alta, atât în ceea ce priveşte durata zilei, săptămânii de lucru,
cât şi a concediului de odihnă.
Impactul timpului liber în turism se răsfrânge sub aspectul unor tipuri şi forme de turism specifice
ce se practică în funcţie de durata acestuia. Sunt caracteristice astfel:
- forma turismului de scurtă durată de la sfârşitul săptămânii (pe distanţe scurte);
- turismul din zona preorăşenească (în timpul săptămânii);
- turismul de durată lungă practicat în concedii şi vacanţe (pe distanţe mai mari).
Pe toată durata timpului liber se preconizează creşterea acestuia la 3 zile la sfârşitul săptămânii, iar a
concediului de odihnă – 12 - 13 săptămâni. Eficienţa recreerii s-a constatat că este mai mare în cazul
segmentării concediului anual în mai multe părţi, datorită uzurii limitate şi posibilităţii practicării mai
multor forme de recreere. De asemenea apar avantaje şi în ceea ce priveşte exploatarea infrastructurii,
eliminându-se perioada de vârf a cererii.

Factorii psihologici au o acţiune mai subtilă şi dictează majoritatea absolută a opţiunilor recreative.
Ele prezintă o mare variabilitate, fiecare individ având o psihologie aparte. Factorii din această categorie
sunt foarte sensibili la propaganda turistică, la oferta turistică; metamorfoza continuă în funcţie de
progresul societăţii şi de noile cerinţe ale individului sunt alte caracteristici ale acestor funcţii.

Structura fenomenului turistic

Factorii demografici, economici, politici, sociali sau psihologici definesc un ansamblu cauzal în care
apare şi se dezvoltă fenomenul turistic. Actul recreativ, la rândul său, ne apare ca un proces bine structurat,
sistemic, având drept coloană vertebrală o necesitate umană a cărei satisfacere implică derularea unor
fenomene economice care-i diversifică valenţele şi-i lărgeşte sfera de impact la nivel social.
Cunoaşterea riguroasă a condiţionărilor interne arată că turismul debutează întotdeauna ca un
proces social, însuşire care şi-o menţine în totalitatea desfăşurării sale. Tenta socială se amplifică de la o
etapă la alta, integrând în sfera sa categorii de persoane (cele antrenate în serviciile turistice) pentru care
motivaţia iniţială lipseşte, ele deservind actul turistic fără a participa direct la el.
Condiţionările de ordin economic şi expresia bănească a consumului turistic îi acordă turismului o
valenţă economică notabilă care, prin amploarea sa, tinde să se substituie – în mod abuziv – însuşirii sale
sociale (greu de estimat cantitativ).
Să explicăm sensul afirmaţiei anterioare: este evident că aspectul economic al turismului are un
impact decisiv în receptarea fenomenului în sine. Tocmai de aici există riscul trecerii în plan secund a
condiţionării sociale, sinonimă altor nevoi umane cum ar fi educaţia sau ocrotirea sănătăţii.

NEVOIA UMANĂ
DE RECREERE, RECUPERARE ŞI CUNOAŞTERE

Venit OM Timp liber

CĂLĂTORIE

Fond turistic Infrastructura Produs turistic

Consum turistic

TURISM Economia turismului

Fig. 4. Structura fenomenului turistic
 10

Tot neglijate sunt şi condiţionările geografice ale susţinerii practice a turismului (prezenţa resurselor
atractive – materia primă a turismului fără de care practicarea sa este de neimaginat; prospectarea şi amenajarea
spaţiului turistic etc). Concluzia: turismul debutează ca fenomen social pe fondul unor condiţionări geografice
indispensabile şi se finalizează (precum agricultura sau industria) cu o componentă economică importantă.
Descompunerea la nivel de termeni de sine stătători a întregului act recreativ ne relevă faptul că un
cumul de necesităţi recepţionate şi înmagazinate în timp de către individ şi societate integrează într-un
circuit specific elemente ale peisajului şi infrastructurii economice având ca finalitate atât satisfacerea
nevoilor în cauză cât şi anumite procese economico-sociale
Se observă, la o analiză mai atentă, care nu a fost realizată de exegeţii ştiinţei în cauză, că prin turism omul
caută să-şi conserve sau multiplice anumite valenţe fizice şi spirituale proprii afectate de brutalitatea raporturilor
interspecifice şi degradarea treptată a mediului său de vieţuire. Prin întreaga sa desfăşurare, turismul devine astfel
o acţiune de remediere, protecţie şi conservare a celui mai activ element al mediului geografic - omul, care devine
un Homo turisticus. În acelaşi timp, turismul implică existenţa unor peisaje într-un echilibru dinamic, în armonie
structurală (fig. 4), orice dezechilibru al acestora răsfrângându-se negativ asupra propriilor sale însuşiri.
Iată de ce considerăm aspectele economice ca un efect al actului turistic şi nu o motivaţie a lui.
Aceasta explică, de altfel, şi necesitatea integrării Geografiei turismului în grupa ştiinţelor aplicative
din domeniul mediului înconjurător.
Se observă că fenomenul turistic debutează întotdeauna ca un proces social, având ca şi
catalizator primordial nevoia umană de recreere, refacere şi culturalizare. Acest caracter social al
turismului se menţine pe toată durata desfăşurării actului recreativ şi constituie o parte însemnată a
finalităţii lui. Într-un anumit stadiu al derulării fenomenului apare şi tenta economică a aceluiaşi
proces care este o derivată (efect) a funcţiei sociale a turismului şi nu o condiţie/motivaţie a ei.

6. Evoluţia fenomenului turistic

Trebuie să facem o distincţie netă între activităţile recreative, ai căror germeni au apărut încă din
antichitate, şi ştiinţa care are ca domeniu de studiu aceste fenomene, respectiv geografia turismului, ale
cărei baze s-au pus doar în primele decenii ale sec. XX. Fenomenul turistic, ca de altfel toate procesele
din sfera socială, a debutat prin iniţiative izolate şi s-a afirmat într-un ritm accelerat, pe măsură ce
cumulul de factori generatori s-a realizat integral. Evoluţia respectivă nu a fost liniară, ci a prezentat
ritmuri şi intensităţi diferite.
În funcţie de acestea putem distinge 3 etape majore de afirmare a turismului:
I. Etapa turismului incipient;
II. Etapa pseudoturistică;
III. Etapa turismului de anvergură.
I. Etapa turismului incipient: se suprapune temporal antichităţii timpurii şi târzii, perioadă în care se
declanşează, practic, primele preocupări curative sau culturalizante. Ele au fost posibile în urma
dezvoltării unor centre urbane şi de civilizaţie antică, în diferitele regiuni populate ale lumii.
Deosebim câteva regiuni importante ce au devenit arii polarizatoare pentru fluxurile de vizitatori:
regiunea din jurul Mării Mediterane, cea din Orientul Apropiat şi Mijlociu, apoi cea a Asiei de E (China),
S (India) şi SV (Indus, Mesopotamia).
În bazinul Mării Mediteraniene au înflorit succesiv sau simultan o serie de civilizaţii ce au produs
valori culturale deosebite, înscrise ca obiective atractive de mare potenţial (civilizaţia greacă, romană,
feniciană sau egipteană).
Spre Grecia antică vizitatorii se orientau ca urmare a monumentelor din oraşele continentale (Atena,
Corint, Teba, Micene) sau a celor din insulele Mării Egee (Creta, Rhodos, Kyos, Lesbos). Existau anumite
manifestări deosebit de atractive, cum ar fi misterele din Eleusis, jocurile din Olimp, Nemeea, Istm sau Delos,
Oracolele din Delphi sau Dodona, agora din Atena, labirintul din Cnossos etc., care îndeplineau aveau o
funcţie polarizatoare. În timpul desfăşurării jocurilor greceşti, anumite restrictivităţi în practicarea călătoriilor
erau înlăturate (în oraşele-stat ale Greciei antice circulaţia era interzisă între state în afara desfăşurării jocurilor,
în Sparta era total interzis accesul străinilor).
În perimetrul Asiei Mici au înflorit civilizaţia elenistică Ex. Efes (Templul Dianei), Troia,
Halicarnas, Smirna („cel mai frumos oraş de sub soare”) etc.
În zona Levantului, vestigiile civilizaţiei feniciene: oraşele Sydon, Tyr etc. exercitau, de asemenea,
o funcţie polarizatoare certă.
În zona inferioară a Nilului s-a dezvoltat o civilizaţie înfloritoare care a realizat piramidele
(Kheops, Kefren sau Mikerinos), ansamblurile religioase monumentale (Luxor, Karnak, Memphis, Teba),
 11
„Jubileele regale” ce se desfăşurau de-a lungul Nilului, la 3–4 ani odată (regate nautice), biblioteca din
Alexandria, Canopes prima staţiune balneoclimaterică menţionată în istorie, specializată în boli ale
aparatului respirator etc.
Civilizaţia romană: a polarizat nu numai prin forţa sa armată, ci şi prin monumentele edificate de aceasta.
Semnificative erau staţiunile turistice: Pompei (staţiunea turistică estivală a patricienilor romani), insula Capri etc.
În Orientul Apropiat şi Mijlociu, în aceeaşi etapă înfloresc civilizaţii numeroase: assyriană,
baliboniană, persană, sumeriană. Avem în vedere ruinele oraşelor Palmyra, Damasc, care sunt vizibile şi
azi, salba de oraşe sumeriene din C. Mesopotamiei: Ur, Uruk, Kiş, Nippur, Babilon şi persane -
Persepolis, Ctesifon.
În Asia de E şi SE, circulaţia persoanelor era condiţionată în primul rând de înflorirea şi răspândirea
budismului. În zona Chinei de E şi centrale, a Indiei de Nord sau ţări ale actualei Indochina până în Indonezia
erau frecvente călătoriile efectuate de către călugării chinezi înspre templele budiste (ex. Borobudur).
Deplasarea persoanelor în antichitate întâmpina o serie de dificultăţi generate de lipsa sau precaritatea
căilor şi mijloacelor de transport (limitate şi lente), a legislaţiilor restrictive ale unor state (îndeosebi de natură
politică) care jucau de asemenea un rol inhibitor, fapt reflectat în securitatea redusă a călătoriilor.
Trăsăturile definitorii ale etapei turismului incipient derivă în primul rând din faptul că resursele
atractive vizate de călători erau îndeosebi de provenienţă antropică, alături de unele manifestări
religioase sau culturale, predominarea turismului cultural fiind evidentă. Elementele cadrului natural
intrau în atenţia persoanelor ce se deplasau numai în condiţii de excepţie (izvoarele termale, structuri
morfologice de excepţie – cataractele Nilului, erupţia Vezuviului sau Etnei, insula Capri etc.).
Din punct de vedere al infrastructurii, în această etapă apar hanurile, construite de-a lungul drumurilor
romane, menţionate de scriitorii antici (Pliniu) încă din sec. II î.Ch. În oraşele mari din bazinul
mediteranean, cu o cerere mai importantă, apar institutele de ospitalitate (precursoarele hotelurilor de azi,
însă acestea aveau un pronunţat caracter social). Tot în perioada antică se pun bazele primelor aşezări
turistice de tip staţiune: Canopes (Egipt), Pompei (Italia), Germisara (Geoagiu-Băi), Herculaenum/Ad
Aquas Herculi Sacras ad Mediam (Băile Herculane), Călan (Aquae) etc. Pentru orientarea în teritoriu, în
China antică apar însoţitorii remuneraţi – precursorii ghizilor de azi.

Concluzie: În această etapă antică apare fenomenul turistic, creionat în condiţiile desfăşurării dificile,
cu orientări înspre aşezările urbane mari, cu valorificarea resurselor de sorginte culturală şi cu apariţia unor
forme ale infrastructurii ce se vor amplifica ulterior.

II. Etapa pseudoturistică - se suprapune evului mediu, perioadă în care restrictivităţile sunt de alt
ordin. Ele aparţin atât fanatismului religios, cât şi tendinţelor politice feudale de fărâmiţare excesivă în
state mici, fiecare cu o legistaţie proprie. Cel mai adesea, acestea erau defavorizante pentru efectuarea
călătoriilor. Pe lângă aceste 2 cauze, în evul mediu au avut loc nenumărate conflagraţii, generatoare ale
stării de insecuritate (cruciadele, Războaiele de 100 de ani şi de 30 de ani). În aceeaşi perioadă se
desfăşoară migraţia popoarelor şi au avut loc multe cataclisme sau epidemii.
Dintre formele pe care le îmbracă deplasarea persoanelor în evul mediu, menţionăm:
- pelerinajele religioase, care devin practici din ce în ce mai extinse, pe măsura consolidării
principalelor religii: creştinismul, islamismul, budismul. Creştinii se orientează spre Roma, Ierusalim,
Constantinopol, musulmanii spre Mecca şi Medina, budiştii spre templele din Tibet, Câmpia
Indogangetică şi din Indochina. Metafora „pâraielor de aur” utilizată pentru a defini traseele urmate de
aceşti pelerini spune multe despre eficienţa deplasărilor respective.
- deplasarea stimulată de schimburile comerciale, în această periodă deschizându-se câteva căi
intens frecventate pe uscat: drumurile ce legau M. Baltică şi M. Neagră (Veneţia-Veneţia-Cracovia, prin
Galaţi-Siret-Cernăuţi), drumul ce lega V-E Europei - Paris-München-Praga-Budapesta + "drumul mătăsii"
ce traversa Asia de E la V. Se intensifică circulaţia maritimă mai ales în M. Mediterană, iar oraşele-
porturile devin puteri maritime şi comerciale (Veneţia, Genoa, Marsilia). Scopul primordial al acestor
călătorii era de factură comercială, cel turistic fiind auxiliar. Aceleaşi schimburi se intensifică în mările
riverane Asiei E.
- deplasarea de natură culturală stimulată de înfiinţarea primelor universităţi: Bologna (1119),
Ravena (1130), Sorbona (1200), Cambridge (1209), Oxford (1214), Neapole (1224), Padova (1222), apoi
Pisa (1346), Krakowia (1364), Viena (1365), Heidelberg (1386), Köln (1388), etc. Ca elemente ale
infrastructurii turistice se menţin şi se înmulţesc numeric hanurile, localizate în lungul drumurilor
continentale.
 12
III. Etapa turismului de anvergură – se subdivide în patru perioade:
a. perioada cuprinsă între secolele XV-XVII (inclusiv);
b. perioada cuprinsă între începutul secolului XVIII şi 1950;
c. perioada turismului de masă (după anul 1950);
d. perioada de „demasificare” a turismului (după 1990).
a. Perioada sec. XV-XVII - coincide în planul dezvoltării societăţii umane cu marile descoperiri
geografice şi Renaşterea.
În această perioadă, descătuşarea din chingile fanatismului religios produce mutaţii importante în
spiritul uman. Marile descoperiri geografice introduc în sfera cunoaşterii noi teritorii cu numeroase motivaţii
de ordin turistic. Ea determină mutarea polului circulaţiei matitime din Marea Mediterană în Oceanul Altantic.
Renaşterea, ca fenomen spiritual, a stimulat nevoia de cunoaştere şi, implicit, turismul cultural. Creşte nr. pers.
ce deplasează dintr-o zonă în alta, nr. reţelelor de transport, se liberalizează circulaţia persoanelor prin
introducerea paşapoartelor.
b. Perioada sec. XVIII-1950 - se suprapune unor fenomene sociale deosebite, cum ar revoluţia
industrială şi începutul exploziei demografice.
Procesele adiacente revoluţiei industriale au devenit stimuli pentru fenomenele din sfera turismului
(creşterea veniturilor, reducerea duratei zilei de muncă, stressul social în creştere).
La nivelul infrastructurii apar primele hoteluri (Riggi – 1816, Arcachon - 1823), iau amploare dotările
în staţiunile turistice recreative: Karlovy Vary, Baden-Baden, Ax-les-Thermes. Apar şi noi staţiuni profilate pe
recreere, atât în zonele litorale, cât şi în cele muntoase. Sunt cunoscute staţiunile mediteraneene: Monte Carlo,
Nisa, Cannes, St. Trophez, Menton, Savona, Viarregio, Torremolinos, Aquillas etc.
Apar primele forme de organizare a activităţilor cu caracter strict turistic: călătoria turistică. Apar
cluburile de turism–alpinism (Elveţia, Austria, Germania, Suedia, Italia, Franţa etc.), şi asociaţiile de
vacanţă. Tot pentru promovarea turistică apar primele ghiduri cu difuzare în masă (primul ghid – 1672 –
St. Maurice, Franţa). Două secole mai târziu apar şi în Anglia (hand-book) şi Germania (baedeker). În
această perioadă are loc reorientarea omului spre natură (romantismul şi impresionismul).
Perioada respectivă se impune la toate nivelele activităţii turistice. Tot acum geografia turismului
devine disciplină obligatorie la universitatea din Düsseldorf (1914), Roma (1925) sau Berlin (1929).

c. Perioada 1950 - 1990 (a turismului de masă) are trăsături caracteristice derivată din următoarele cauze:
a) creşterea continuă a nivelului de trai în ţările dezvoltate sau la nivelul unei grupe largi la
populaţia din tările în curs de dezvoltare. Ca urmare, din punct de vedere material, numărul turiştilor
potenţiali creşte;
b) creşterea generală a populaţiei globului în acest interval: 2,5-6 mld; c) dezvoltarea fără
precedent a căilor şi mijloacelor de transport, care facilitează deplasarea la mari distanţe în timp scurt;
d) ridicarea nivelului de confort şi diversificarea infrastructurii turistice;
e) creşterea nevoii de recreere, refacere şi culturalizare într-o societate din ce în ce mai strasantă şi
mai despărţită de mediul natural.

Trăsăturile principale ale turismului postbelic sunt:

1. creşterea vertiginoasă a numărului de practicanţi (>500 mil pers./an), majoritatea lor provenind din
ţările dezvoltate, dar se remarcă o creştere a participării persoanelor din ţările în curs de dezvoltare;
2. creşterea distanţei de practicare a turismului, fiind frecvente călătoriile intercontinentale;
3. amplificarea caracterului social al turismului, prin participarea crescută a populaţiei cu venituri
modeste;
4. diversificarea excesivă a tipurilor şi formelor de practicare şi recreere, ca o consecinţă a diversificării
cererii;
5. introducerea în circulaţia turistică a unor teritorii nevalorificate şi a unor obiective neexploatate;
6. feminizarea turismului internaţional;
7. creşterea rolului turismului în economia unor state, unde devine un factor de bază al formării
produsului naţional; 8. volum într-o continuă creştere la nivelul consumului turistic etc.

d. Perioada de „demasificare” a turismului. Evoluţiile consemnate pe plan internaţional în

ultimele două decenii au condus iniţial la evidenţierea unor nuanţări şi, treptat, la reorientarea şi chiar
modificarea (pe alocuri radicală) a caracteristicilor turismului de masă. Astfel, în paralel cu extinderea
procesului de demasificare a producţiei industriale, asistăm la o serie de modificări ale ”procesului de
 13
producţie” a turismului de masă, reflectate în următoarele caracteristici care vizează cu predilecţie
următoarele aspecte (Hankanen, 2002 şi Rotaru, 2004, pag. 130-142):
- creşterea preţurilor produselor turistice, prin glisarea spre categoriile de confort de tip “pacific”
(caracterizate prin spaţii mai generoase, plasate într-un context vizând relaxarea, distracţia, spre deosebire
de cele europene, preponderent concentrate spre utilitate, mai ales în anii începutului turismului de masă)
şi al serviciilor de tip “all inclusive”;
- orientarea predilectă a cererii spre sejururile litorale (axate pe cura heliomarină şi divertisment-
agrement estival), combinate cu scurte excursii opţionale (care reprezintă majoritatea plecărilor), alături
de sejururile (uneori în sistem circuit) pentru vizitarea diferitelor destinaţii şi evenimente de factură
antropică (capitale, locuri istorice, monumente, locaţii cultural-sportive, instituţii economice şi politico-
administrative etc.);
- specializarea produselor turistice după tipul de “trăire” oferit. Tehnologia modernă şi vehicularea
rapidă şi eficientă a informaţiei permite ca în cadrul aceloraşi capacităţi să se deruleze programe multiple,
uneori total diferite (aventură, turism familial, sport etc.) prin combinarea diferită a utilităţilor şi orelor
programate, pentru clienţii acelaşi hotel;
- utilizarea din ce în ce mai frecventă a sistemul tehnologiei informaţiei şi a comunicării permit
acoperirea unor domenii diverse (servicii de informaţii şi rezervări, teleconferinţe, videotext şi prezentări
video, videobroşuri, sisteme de gestiune a afacerilor, sisteme de rezervare pentru transportul aviatic, transferuri
de fonduri, reţele telefonice numerice, imprimante prin satelit şi sisteme mobile de comunicaţie;
interconectarea computerelor permit integrarea operaţiilor de recepţie, administraţie, gestiunea alimentaţiei şi
băuturilor, serviciile de agrement etc.) până la o integrare completă, conectând prestatorul cu agenţia de voiaj
sau chiar direct cu clientul;
- delimitarea deosebit de discretă între clientela din statele dezvoltate şi cea din restul lumii,
concomitent cu “fuga” clientelei bogate spre zone exclusive şi umplerea golului lăsat de turismul de masă
(croaziere, locaţii speciale, intervale temporale rezervate etc.);
- diversificarea deosebită a produselor turistice şi glisarea spre zone de “nişă” pentru grupuri reduse
numeric de potenţiali turişti, dar bine localizaţi şi identificaţi, vacanţa deosebindu-se greu de hobby (motociclism,
cicloturism, căţărări, scufundări, pescuit, bricolaje, festivaluri etc.); chiar dacă aceste “nişe” atrag un număr încă
redus, dar în continuă creştere, de aplicanţi şi aduc beneficii economice reduce, pot fi grupate în categoria
turismului de masă, fiind destinate recreerii, agrementului;
- modul personalizat de vânzare, pornind de la “trăirea” aşteptată de viitorul client şi nu de la baza
materială aflată în vânzare. Deşi standardizate prin combinarea diferită a aceloraşi module, produsele
turistice pentru turismul de masă sunt cele mai uşor vandabile prin Internet (deci impersonal, marfa
venind la client) şi, ca urmare, facil de accesat pentru orice potenţial turist din ţările dezvoltate (unde
accesul la mediul virtual este practic generalizat);
- modificarea comportamentului cumpărătorilor, acum cu mai multă experienţă şi mult mai exigenţi,
corespunzător noului stil de viaţă (familii, cupluri cu un singur părinte, cupluri fără copii cu două salarii etc.), a
crescut numărul persoanelor de vârsta a treia etc.; totodată, se constată şi o diminuare a veniturilor ridicate la marea
masă a populaţiei, astfel încât unele tipuri şi forme de turism (călătorii sportive, termalismul şi îngrijirea sănătăţii,
turismul cultural, parcurile tematice, croazierele, pelerinaje religioase etc.) cunosc un ritm rapid de dezvoltare (ex.
industriei croazierelor, care în doar 20 de ani, între 1980 şi 1999 a cunoscut o rată de creştere de 7,9%!);
- turismul de masă este supus şi unui impact notabil indus de modificările climatice, care impun
restricţii dezvoltării de noi destinaţii de acest tip, pentru o populaţie mereu în cătare de nou, inedit, mai rafinată
şi mai exigentă, după zeci de ani de vacanţe mereu mai sofisticate. Astfel, zonele calde, mai ales cele din
Pacific, au permis inserarea de construcţii uşoare, relativ ieftine şi luxoase, stil la care Europa s-a văzut nevoită
să se alinieze. Procesul de încălzire globală a făcut, de asemenea, ca altitudinea minimă care să asigure o
perioadă de exploatare suficientă pentru rentabilitate, pentru sporturi de iarnă să urce peste 1800 m.
Urmare a acestui fapt şi a legăturii directe a oricărei decizii privind investiţiile în turism şi tipul lor de
balanţa de plăţi şi de asigurarea unei rentabilităţii superioare oricărei investiţii, capitalurile au început să
se “deplaseze” dinspre Europa spre Apalaşii nord-americani sau ţările nordice;
- creşterea ponderii călătoriilor având ca motivaţie îngrijirea sănătăţii, religia, vizite la rude,
turismul de afaceri şi profesional;
 14
RESURSELE TURISTICE
Resursele turistice alcătuiesc „materia primă” a fenomenului turistic şi se grupează, în funcţie de
particularităţile lor genetice, în 2 categorii majore de obiective:
- obiective aparţinând cadrului natural;
- obiective de provenienţă antropică.
I. OBIECTIVELE APARŢINÂND CADRULUI NATURAL sunt un "dar al naturii" şi sunt
dependente numeric şi calitativ de evoluţia proceselor naturale în timp şi spaţiu, deoarece apariţia ocupă
un interval temporal extins. Într-o etapă anumită, numărul resurselor este finit. Mai mult, prin intervenţia
antropică abuzivă, calitatea şi cantitatea lor poate fi diminuată.
Resursele naturale se caracterizează printr-o mare diversitate genetică, dimensională şi fizionomică
şi aparţin următoarelor domenii: reliefului, climei,, hidrografiei, vegetaţiei şi faunei, structurii litologice.

1. ROLUL TURISTIC AL RELIEFULUI

Importanţa reliefului în turism se manifestă sub 3 aspecte:
- ca resursă atractivă-motivaţie esenţială a activităţilor turistice atunci când frumuseţea sa
determină constituirea fluxurilor turistice convergente;
- ca fundal de desfăşurare a tuturor activităţilor recreative, fie cu o implicare complexă, devenind
un obiectiv turistic propriu-zis (prin intermediul componentelor sale);
- ca suport material al infrastructurii şi tuturor activităţilor turistice.
Din punct de vedere atractiv relieful participă la scară globală cu o grupare majoră de elemente
posesoare de atractivitate. Astfel de elemente sunt: abrupturile, crestele şi piscurile muntoase, cheile,
defileele şi canioanele, pasurile şi trecătorile, văile carstice şi ponoarele, peşterile şi avenele, conurile şi
craterele vulcanice, dunele de nisip, falezele şi plajele, ravinările de amploare etc.
Abrupturile muntoase se impun atenţiei turiştilor prin etalarea pe verticală a suprafeţelor, ineditul
şi atractivitatea lor derivând, alături de grandoarea şi spectaculozitatea versanţilor, din contrastul
peisagistic în raport cu suprafeţele înconjurătoare. Ele întrerup brusc o continuitate firească a peisajului
erijându-se într-un obstacol în calea paşilor şi privirilor.
Dintre elementele dimensionale altitudinea relativă (respective diferenţa de nivel între baza şi fruntea
versantului) are impactul cel mai ridicat, gradul lor de atractivitate crescând proporţional cu acest parametru.
Ele reţin atenţia şi prin fizionomia reliefului de detaliu, precum şi prin dezvoltarea altor forme în
perimetrul lor.
Amenajarea abrupturilor este strâns corelată cu importanţa lor peisagistică. Ele se adresează uneo
categorii aparte de turişti, alpiniştilor. În acest sens există 6 grade de dificultate, multe dintre ele cu 2
variante: A şi B.
Abrupturile destinate alpinismului sportiv vor fi echipate în consecinţă, exceptând unele cazuri particulare
când ele devin obiectiv turistic de sine stătător. Nu se amplasează infrastructură majoră în vecinătate.
În general ele sunt considerate ca dorme ce diversifică peisajul, respectiv ca obiective de fundal,
exceptând formele care prin spectaculozitatea lor deosebită au devenit puncte de atracţie de sine stătătoare
(Materhorn, Eiger).
La noi în ţară, abrupturi spectaculoase întâlnim în cadrul unor masive cristaline, respectiv al defileelor
sau cheilor, majoritatea absolută apărând cu precădere în cadrul arealelor calcaroase (rezultate fie prin
aportul structurii, fie prin denudare diferenţială, conferind peisajului o notă puternică de austeritate şi
măreţie): Piatra Craiului, Culmea Bedeleului, Scăriţa-Belioara, estul Masivului Bucegi (sub vârful Coştilei,
la izvoarele văii Jepilor), în perimetrul cheilor din Hăşmaş (Cheile Bicazului), Ceahlău (Ocolaşul Mare),
Ciucaş (Valea Gârcinului), Piatra Mare (Prăpastia Urşilor), Munţii Mehedinţi („Marele abrupt” al
Domogledului), în Munţii Făgăraş, Iezer şi Căpăţânii etc. Pe plan mondial, reperele superioare în plan
dimensional şi spectacular sunt oferite de pereţii verticali înălţimi de câteva mii de metri ale Himalayei,
Anzilor, Cordilierilor sau Alpilor.
Un impact turistic deosebit îl suscită şi abrupturile unor masive izolate diseminate cu statut de
inselberguri diseminate în cadrul podişurilor de tip ,,mesas” din America de Nord sau ale “sierrelor” din
podişul Braziliei (Espinhaco, Bandeira, Borborema) sau Guyanei (Roraima), dar şi al suprafeţelor cu linii
mai domoale din diferite părţi ale lumii (ex. mogotele dezvoltate în carstul tropical din sudul Chinei,
Cuba, Jamaica sau Noua Guinee; humurile din poliile carstului dinaric; masivele cristaline Tassili şi
Tibesti din nordul Africii etc.), brusca desfăşurare pe verticală a flancurilor acestora înviorând peisajul de
altfel monoton în desfăşurarea sa.
 15
Crestele şi vârfurile montane reprezintă, din punct de vedere fizionomic, linii şi puncte de intersecţie a unor
versanţi, adesea extrem de înclinaţi, ce populează vaste regiuni montane şi le atribuie un aspect de bazar morfologic,
plin de pitoresc şi spectaculozitate. Crestele şi piscurile muntoase - joacă roluri diferite în procesul recreativ.
Crestele devin obiectul predilect al drumeţiilor îndelungate, iar piscurile montane joacă rolul unor
puncte de belvedere foarte căutate. Cu cât piscurile sunt mai înalte şi mai izolate, mai singulare în peisaj,
cu atât individualizarea lor creşte şi se impun atenţiei vizitatorilor. Ascensiunea pe un astfel de pisc oferă
posibilitatea unor priviri panoramice asupra regiunilor înconjurătoare, insuflând omului sentimente
înălţătoare, de reală satisfacţie sufletească. Şi în acest caz, dar mai pregnant decât în situaţia abrupturilor,
ceea ce contează nu este altitudinea absolută ci diferenţa de nivel între fondul peisajului limitrof şi
masivul izolat.
Crestele pot avea lungimi de zeci de km şi declivitatea versanţilor apreciabilă. Modul de integrare
în circuitele turistice va ţine seama de elementele de risc turistic (avalanşe, ceţuri îndelungate, vânturi
puternice, riscul prăbuşirilor etc.). Crestele nu oferă condiţii optime amplasării unei infrastructuri de mare
capacitate şi complexitate. Ex. de creste renumite: Creasta Făgăraşului, Creasta Pietrei Craiului,
Vânturariţa-Buila, Creasta Cocoşului, crestele din Karakorum, Himalaya, Anzi etc.
Ca baze de cazare predilecte, vom întâlni îndeosebi adăposturi şi refugii şi, mai rar, cabane turistice.
Orice iniţiativă vizând amenajarea lor în vederea integrării în circuitele de profil va lua în calcul
ansamblul elementelor de risc turistic de natură climatică (avalanşe, furtuni violente, ceţuri frecvente,
fenomene orajoase, vânturi puternice) sau de altă natură (prăbuşiri de pietre, alunecări etc.).
Vârfurile sau piscurile montane au o valoare atractivă direct proporţională cu modul de
individualizare în teritoriu. Impactul lor turistic este conferit de diferenţa de nivel între piscul respectiv şi
relieful limitrof şi nu de altitudinea propriu-zisă (ex. M-ţii Măcin, Monte Titano – pe vârful ei s-a construit
cetatea San Marino – dif. de nivel de 700 m faţă de câmpia din jur).
Chiar dacă în multe cazuri principalele vârfuri ale sistemelor montane se impun atenţiei turiştilor
devenind ţinte predilecte pentru drumeţie şi alpinism graţie unor dimensiuni impresionante (atât ca
lungime, cât şi ca altitudine), a semeţiei şi spectaculozităţii conferite de etalarea pe verticală a formelor
(ex. Mont Blanc – 4807 m, Matterhorn – 4478 m sau Jungfrau – 4148 m în Alpi, Gerlachovska – 2663 m
în Tatra, Chomolungma – 8848 m în Himalaya, Aconcagua 6959 m sau Chimborazo – 6310 m în Anzi,
Musala – 2925 m în Rodopi, Moldoveanu – 2544 m Omu – 2505, Pietrosu Rodnei – 2303 m în Carpaţii
Româneşti etc.),
Circurile (căldările) glaciare sunt forme specifice regiunilor muntoase înalte unde gheţarii
cuaternari s-au manifestat din plin ca factor modelator, definind o formă aparte de acumulare a zăpezii şi
gheţii care conferă o notă dominantă morfologiei glaciare (ca şi extensiune spaţială, complexitate
morfologică şi diversitate). Morfologic, ele apar ca forme negative suspendate în versanţii sau la baza
crestelor şi custurilor glaciare.
Circurile glaciare cu extensiuni mai mari şi expoziţie favorabilă (pe versanţii nordici, mai umbriţi) din
masivele carpatice (în primul rând Făgăraş, Parâng, Retezat, Godeanu, Rodnei, Iezer) adăpostesc frecvent
acumulări masive de zăpadă rezultată din spulberarea acesteia din zona crestelor şi versanţilor învecinaţi.
În regiunile înalte ale Alpilor, Pirineilor, Anzilor etc., zăpada s-a consolidat, dând naştere rezultând
gheţarilor de circ care permit prelungirea considerabilă a perioadei de practicarea sporturilor de iarnă.
Rolul turistic al circurilor glaciare constă în primul rând în diversificarea fizionomică a peisajului
geografic îndeosebi prin sectoarele inter-circuri, definite de o fragmentare accentuată la nivelul
microformelor de relief (conturând, în unele cazuri, adevărate abrupturi care diferenţiază crestele în
miniatură de talvegurile cursurilor superioare şi creste în miniatură, foarte de pitoreşti).
La baza lor există acumulări de grohotişuri, în multe cazuri punctele lor de minimă altitudine
relativă oferind condiţii propice găzduirii unei acumulări lacustre glaciare, de diferite forme, extensiuni
(unele de ordinal hectarelor, lacul Bucura din retezat depăşind 10 ha) şi adâncimi (mergând până la -29 m
în cazul lacului Zănoaga din Retezat, cel mai adânc lac glaciar din România).

Văile glaciare sunt rodul acţiunii de intensă eroziune exercitate de sectorul terminal al gheţarilor
cuaternari (în cazul unităţilor montane) sau a celor actuali în masivele muntoase a căror altitudini depăşesc
limita zăpezilor permanente. Lungimea acestora oscilează între sute de metri şi zeci de km, lăţimi şi adâncimi
variabile. Vatra aplatizată şi versanţii abrupţi conferă profilului lor transversal o formă apropiată literei U. În
schimb, profilul longitudinal este foarte accidentat, datorită numeroaselor praguri glacio-structurale generate
de diferenţa de duritate a rocilor sau de prezenţa depozitelor morenaice.
În Carpaţii româneşti, văile glaciare sunt întâlnite frecvent pe versanţii nordici ai Munţilor Făgăraş,
Retezat, Parâng şi Bucegi, iar sub formă incipientă în Munţii Rodnei sau ai Maramureşului.
 16
La nivel mondial, cele mai renumite văi glaciare sunt cele sculptate de gheţarii de vale din Pamir,
Himalaya, Tian-Şan, Kunlun, Karakorum, Munţii Stâncoşi etc., Alpii europeni abundând, la rândul lor, de
văi de acest tip.
Pasurile şi trecătorile reprezintă opusul crestelor şi piscurilor montane. Ele sunt zone joase, interpuse
unor regiuni înalte, iar atractivitatea lor derivă adesea din trăsăturile regiunilor limitrofe. Importanţa acestor
culoare este accentuată în planul transportului turistic şi cel al localizării infrastructurii de profil.
În regiunile muntoase înalte vom întâlni foarte multe staţiuni montane care sunt situate în aceste
pasuri: Pasul Brenner (între Innsbruck şi Bolzano); Pasul St. Gothard şi Pasul Simplon între Elveţia şi
Italia; Pasul Frejus – între Franţa şi Italia; Pasul Predeal; Pas de la Casa (2406 m) între Franţa şi Spania
prin Andorra; în Anzi până la 5 500 –6000 m. Trecătorile se suprapun zonelor cu defilee.

Cheile, defileele şi canioanele

Cheile: ocupă un loc de marcă în potenţialul recreativ al multor ţări. Valoarea lor atractivă este
înmagazinată în abruptul versanţilor, în îngustimea şi meandrarea culoarului respectiv, în anumite
elemente hidrografice (cascade, repezişuri, izbucuri), în prezenţa gurilor de peşteră, în existenţa unor
elemente inedite ale florei şi chiar faunei.
Elementele morfologiei de detaliu diferă în funcţie de tipul genetic al cheilor (epigenetice,
antecedente, chei de captare carstică, chei de subsidenţă periferică, chei de evoluţie normală).
Cheile epigenetice: apar în contectul adâncirii unei văi în strate de rocă cu durităţi diferite. Ex.
Cheile Turenilor, cheile Turzii etc.
Cheile antecedente: apar în contextul ridicării tectonice a unei regiuni traversată de o reţea
hidrografică. În ciuda acestei ridicări, ea îşi menţine cursul pe acelaşi traseu, adâncindu-se mai rapid. Ex.
Cheile Feneşului (Apuseni) situată între masivele Corabia şi Dâmbău etc.
Cheile de captare carstică: provin din “negarea” existenţei unei peşteri al cărei tavan a fost înlăturat sau
s-a prăbuşit. Ex. Cheile Râmeţului, cheile Uibăreştilor, Cheile Ardeului şi cheile Someşului Cald. În profilul
lor apar ca martori ai acestei evoluţii podurile naturale. Pentru Cheile Someşului Cald, cetatea Rădesei, aflată
în st. de distrucţie avansată.
Cheile de subsidenţă periferică: apar în regiunile care au suferit mişcări tectonice de coborâre. În
acest mod, nivelul de bază al râurilor a stimulat o adâncire puternică a văilor spre amonte, generându-se
chei. Ex. de o parte şi de alta a Pădurii Craiului (depr. Zarandului şi Vad Borod), Cheile Videi, Cheile
Albioarei, Cheile Lazurilor, Cheile Mişidului, Brătcuţei etc.
Cheile normale: adâncire conformă cu puterea râului şi cu stabilitatea litologică.
Defileele: sunt chei mai evoluate; pot avea lăţimi/lungimi mult mai mari (zeci de km) şi o fizionomie
mai complexă. Factorii genetici alcătuiesc de regulă un ansamblu cauzal (epigeneză + antegeneză; epigeneză +
captare, etc.). Fenomenul se poate petrece succesiv.
Majoritatea fluviilor şi-au săpat defilee în sectoarele unde au fost nevoite să traverseze unităţi
montane: Nil, Congo, Zambezi în Africa; Amazonul, pe Marañon şi Ucayali în America de Sud; pe Indus,
Irrawadi sau Mekong în Asia; pe sectorul dintre Main şi Dunăre (între Bamberg şi Kelheim) sau pe Dunăre
(între Baziaş şi Gura Văii, pe o distanţă de 133 km), pentru a nu ne opri decât la cele mai importante.
La acestea se adaugă defileele fierăstruite de râurile mari ale României: Olt (Bogata, Jigodin, Tuşnad, Racoş
şi Turnu Roşu-Cozia); Mureş (pe sectorul Topliţa-Deda, sectorul dintre confluenţa Sebeşului şi respectiv
Sighiştelului cu Mureşul şi Brănişca-Zam); Jiu (între Bumbeşti-Livezeni); Cerna (între Munţii Cernei şi Mehedinţi,
din dreptul Culmii Gârdomanu şi până la confluenţa cu Belareca); Crişul Alb (la Vaţa de Jos, Hălmagiu şi
Gurahonţ); Crişul Repede (între Bologa şi Vadu Crişului); Someş (sectoarele Turbuţa-Jibou şi Ţicău); Arieş (între
Buru şi Moldoveneşti); Bistriţa (între Vatra Dornei şi Zugreni, respectiv pe sectorul Straja-Pângăraţi); Prahova
(sectorul Clăbucetelor la sud de Predeal şi sectorul Posada dintre Sinaia şi Posada) etc.

Canioanele: alcătuiesc o categorie de văi unde adâncirea a atins parametri de excepţie. Ele reprezintă
expresia supremă a unei evoluţii morfologice de amploare, individualizând o categorie de văi sculptate în
formaţiuni tabulare în urma unor procese de eroziune verticală care a atins parametri de excepţie ca durată
şi intensitate. Alături de amplitudinea deosebită a elementelor dimensionale (lungime, lăţime, înălţimea
pereţilor laterali), atractivitatea lor este conferită de specificul profilului transversal (care coboară în
trepte succesive spre talvegul văii datorită alternanţei petrografice), „risipa” microformelor de relief
extrem de variate şi de pitoreşti din cadrul versanţilor (turnuri, piramide, coloane, creneluri, pilieri,
cornişe, poliţe, colţi, surplombe, ciuperci, pietre suspendate, păduri de piatră, poduri suspendate etc.), la
 17
care se adaugă, în cazul multor canioane, şi elemente sau însuşiri cu funcţie atractivă de factură
biogeografică (plante şi specii faunistice endemice şi/sau relicte).
Cele mai adânci canioane din lume se află în bazinul superior ale fluviilor Brahmaputra, Irawadi,
Salween (peste 6000 m adâncime) – Asia de Sud şi SE. Cel mai cunoscut canion rămâne Canionul fluviului
Colorado (450 km lungime şi adâncime de 2,5 – 3 km) – Grand Canion. Succesiunea stratelor şi duritatea
diferită a generat în planul versanţilor un mozaic de forme extrem de pitoreşti.
Dolinele şi asociaţiile de doline reprezintă microdepresiuni (circulare sau alungite, dezvoltate pe
platourile calcaroase), la noi în ţară regăsindu-se cu o frecvenţă mai ridicată în Munţii Apuseni (Pădurea
Craiului – Imaşu Bătrânului, Codru-Moma – în Platoul Vaşcău la Câmp de Moţi, Dumbrăviţa de Codru, Bihor
– Padiş, Scărişoara, Ocoale), Platoul Mehedinţi (Cerbonoaia) sau Masivul Şureanu (Ponorâci).
O altă formă specifică reliefului carstic de disoluţie, cu o funcţie polivalentă, morfo-hidrografică
(tocmai această funcţie fiind cea care le atribuie şi însuşiri turistice), este ponorul. Acesta se
materializează în peisaj sub formă unei ,,prăpăstii” (cu o fizionomie nuanţată: doline-ponor, pereţi abrupţi
sau portaluri de diferite dimensiuni şi forme) prin intermediul căreia se produce subteranizarea imediată a
cursului de apă.
Atractivitatea ponoarelor derivă deopotrivă din elementele morfologice (abrupturile frontale sau laterale) şi
cele hidrografice (caracteristicile râului care se subteranizează). Uneori ponoarele pot continua în subteran prin
peşteri şi avene (Cetăţile Ponorului, Coiba Mare din Bihor), în alte cazuri ponoarele au forma unui sorb
impenetrabil (Ponorul Vânătara din Trascău, ponorul Brumuşorului din Pădurea Craiului) etc.
Expresia dimensională maximă în ceea ce priveşte formele carstice de relief revine poliilor, reprezentând
doline de mari dimensiuni, prevăzute cu sifoane de scurgere a apei în subteran (amplasate în sectorul de maximă
inflexiune a microdepresiunii), reapărută la suprafaţă la distanţe variabile prin intermediul unui izbuc sau izvor
carstic (Călugări, Galbena, Izbândiş, Coteţul Dobreştilor, Rădeasa, Bulbuci etc.).
Văile carstice diversifică peisajul platourilor calcaroase printr-o morfologie inedită; reţin atenţia
vizitatorilor văile oarbe, văile seci şi văile de recul.
Văile oarbe: ies în evidenţă prin abruptul de treaptă antitetică din zona punctului lor de captare în subteran.
Ex. Valea Ţarina din platoul Vaşcău, valea Muierea din pădurea Craiului, Valea Cetăţilor din Bihor etc.
Văile seci devin un obiectiv turistic în contextul dezorganizării scurgerii de suprafaţă şi a apariţiei
sohodolurilor, respectiv o vale fragmentată de praguri, trepte antitetice, doline. Ex. Sohodolul văii Albioara.
Văile de recul: apar la periferia regiunilor carstice, prin retragerea spre amonte, de-a lungul
drenului subteran a punctului de ieşire la suprafaţă. Se formează astfel un abrupt de formă semicirculară
cu înălţimi variabile. Ex. valea Roşiei din Pădurea Craiului. O altă formă ce apare în regiunilor carstice
este ponorul carstic (sorb).
Ca atractivitate sunt luate în calcul elementele morfologice, respectiv abrupturile frontale sau laterale şi
elem. hidrografic, respectiv râului care se subteranizează. Uneori ponoarele pot continua în subteran prin
peşteri şi avene (peştera Cetăţile Ponorului, runa din Vlădeasa). În alte cazuri, ponoarele sunt impenetrabile
(Ponorul Vânătoarea din Trascău), ponorul Brumuşorului din Pădurea Craiului (unul din ponoarele
spectaculoase ale ţării).
Peşterile sunt cele mai reprezentative şi spectaculoase forme ale reliefului carstic, având o structură
complexă (morfologia lor majoră şi de detaliu include o mare varietate de forme de sculptare şi de
depunere/acumulare: meandre, hieroglife de coroziune, marmite, hornuri, septe de coroziune, conuri de
dărâmături, blocuri suspendate, gururi, diverticole, speleoteme – stalactite, stalagmite şi coloane) şi un
potenţial de atractivitate deosebit.
La alcătuirea acestui potenţial atractiv deosebit concură prezenţa şi modul de îmbinare al unui cumul
de însuşiri concentrate pe suprafeţe restrânse:
- atributele morfometrice şi morfologice ale golului subteran (lungime, adâncime, înălţime, forma şi
amploarea cavernamentului, numărul nivelurilor etc.);
- prezenţa speleotemelor, râurilor, lacurilor şi cascadelor subterane;
- prezenţa vestigiilor arheologice şi paleontologice;
- prezenţa gheţarilor fosili;
- climatul subteran cu valenţe terapeutice.
Dintre peşterile cu caracteristici morfometrice deosebite se detaşează peştera Vântului (peste 45
km), Peştera din Valea Firei (cu săli impresionante), Peştera Topolniţa, sistemul Zăpodie, peştera
Tăuşoare. Dintre peşterile lumii, pe primul loc se situează Mammouth Cave din SUA – cca 500 km, apoi
urmează peştera Optimisticeskaia (Ucraina), modelată în gips, peştera Uzernaia etc. Impresionează de
asemenea deschiderile peşterilor prin forma şi dimensiunile lor. Ex. Peştera Ponoarelor – superb arc
ogival; Peştera Scărişoara – aven (puţ vertical, la fel şi în peştera Macocha – Cehia).
 18

Speleotemele (speleo = subteran, theme = depozit) – sunt considerate de către antici ca

„răspunzătoare de sacralitatea unei peşteri”. În această categorie intră: stalactitele (de sus în jos),
stalagmitele (de jos în sus), coloanele („unirea” celor două), draperiile, baldachinele, coralide, clusterite,
cristalictite, helictice, anthodite.
Draperiile sunt formaţiuni de perete de tipul faldurilor, cu dezv. sinusoidală, rezultate din
prelingere capilară. F. cunoscută: draperia-fanion din Peştera Pojarul Poliţei.
Coralitele şi clusteritele sunt formaţiuni de tipul coralilor şi strugurilor, ataşate şi ele pereţilor
peşterilor. Ex. Gheţarul de la Scărişoara.
Helictitele sunt cele mai spectaculoase speleoteme. Datorită dispunerii agregatelor cristaline în
toate direcţiile posibile. Ex. în peştera Cioaca cu Brebenei din Pod. Mehedinţi.
Authoditele – formaţiuni rezultate din depunerea gipsului şi au aspectul unor corole cu agregatele
răsfrânte (anthos – floare; ditos – piatră). Ex. Peştera Vântului, Tăuşoarelor, peşterile din Pod. Someşan.
Cristalictitele (cele mai fragile formaţiuni de peşteră) rezultă din asocierea cristalelor de calcit şi
aragonit. Ex. în Piatra Altarului, Pojarul Poliţei; au fost şi în Peştera Fagului, dar au fost distruse.

Depozitele de gheaţă subterană dau naştere adesea gheţarilor fosili (cum sunt cei din gheţarul Scărişoara
(3000 ani, grosimea stratului: 27 m; volumul gheţii: 75 000 m3), Borţig, Focul Viu şi gheţarul Barsa.
Numeroase peşteri au intrat în sfera turismului datorită vestigiilor paleontologice şi antropologice.
Ex.: peşterile cu scheletele de Ursus spaeleus; Peştera Urşilor de la Chişcău; Peştera Igriţa; Peştera
Zmeilor de la Onceasa; Peştera Micula. Tot în peşteri, omul preistoric şi-a amplasat altare de cult,
decorate cu statui şi mai ales picturi parietale. Celebre sunt peşterile Lascaux, Niaux (Franţa), Altamira
(Spania); pentru România - peştera de la Cuciulat din Pod. Someşan (desenul unei feline şi a unui căluţ),
Peştera Betharam, Gargas (Franţa) - celebre pentru mâinile amputate etc.

Importanţa turistică a reliefului vulcanic derivă din varietatea formelor specifice rezultate în urma
erupţiilor produse în diferite perioade geologice, asupra cărora au acţionat diferenţiat agenţii modelatori
externi, etalând atracţii peisagistice multiple, în dependenţă directă cu mărimea şi forma corpurilor
vulcanice, vechimea şi tipul erupţiilor, cu intensitatea acţiunii de eroziune etc.
Repere de prim ordin sub raport peisagistic şi turistic al formelor specifice acestui tip de relief sunt constituite
îndeosebi de conuri şi cratere (unele dintre acestea găzduind lacuri pitoreşti – ex. Lacul Sfânta Ana din Masivul
Ciomatu), la care se adaugă caldeirele, platourile de lavă, dyk-urile, neck-urile, coloanele bazaltice etc.
Spectaculozitatea acestor edificii derivă din fizionomia specifică, din individualizarea pregnantă în
raport cu regiunile din proximitate (în relaţie directă cu mărimea şi forma corpurilor vulcanice) şi, în
unele cazuri, din fenomenele actuale ce au loc în interiorul vulcanului (în cazul vulcanilor activi) sau în
proximitatea acestora (manifestările postvulcanice de tipul mofetelor, solfatarelor, fumarolelor, izvoarelor
minerale şi termale, gheizerilor etc.). În multe cazuri aceste manifestări sunt exploatate terapeutic prin
dotări şi proceduri specifice în cadrul staţiunilor balneare (ex. Tuşnad, Borsec, Bálványos etc.).
Ariile cu vulcani activi sau stinşi reprezintă o atracţie nu doar la noi în ţară (lanţul vulcanic de pa latura
vestică a Carpaţilor Orientali: Oaş-Igniş-Gutâi-Lăpuş-Ţibleş-Călimani-Gurghiu-Harghita-Ciomatu Mare,
respectiv sud-estul Munţilor Apuseni – Munţii Metaliferi), ci şi pretutindeni pe glob, începând de la cei din
Kamceatka şi arhipelagul japonez (Fuji), filipinez (în insula Luzon), indonezian (Merapi, Krakatau – a cărui
erupţie a intrat în legendă) sau hawaian (Mauna Loa, Kilauea, Mauna Kea) şi până la cei din America Centrală şi
de Sud (Popocatepetl, Citlatepetl, Paricutin, Colima – Mexic; Cotopaxi – Ecuador etc.) sau Africa (Kenya şi
Kilimandjaro, ultimul rămânând cel mai cunoscut şi vizitat). Acestora se adaugă edificiile vulcanice islandeze şi
cele din zona mediteranei europene (Stromboli, Etna, insulele Capri, Ischia).

Structurile geologice inedite se erijează adesea în puncte de mare concentrare a cererii turistice,
îndeosebi în plan local. Atractivitatea lor provine din unicitatea repartiţiei spaţiale, grandoarea
desfăşurării, fizionomia insolită etc.
Structuri geologice de mare amploare, deosebit de spectaculoase apar în Alpi, Pirinei, Anzi,
Cordilieri sau Himalaya. Canioanele nord-americane şi cele himalayene sunt adevărate ferestre deschise
spre interiorul scoarţei terestre. Agenţii modelatori ai reliefului le-au deshumat şi sculptat aducându-le un
spor de diversitate fizionomică.
Pentru Munţii Apuseni, coloanele de bazalt ale masivelor Detunata Goală şi Detunata Flocoasă sunt
repere de seamă ale circuitelor turistice prin partea nordică a Munţilor Metaliferi. Dealul cu Melci, situat
în versantul stâng al Arieşului Mic devine un punct de interes prin cochiliile de gasteropode concentrate
într-un număr foarte mare în stratele geologice de suprafaţă. Tot ca structuri geologice de mare rezistenţă
peisagistică menţionăm klippele din Trascău-Metaliferi, Ciucaş sau Ceahlău, unde calcarele fragmentate
 19
şi dislocate sunt diseminate în masa unor depozite mai friabile, uşor de denudat. În consecinţă structurile
carbonatice apar ca masive izolate ce diversifică peisajul şi-l înnobilează din punct de vedere estetic.

Formele de relief eolian sunt specifice regiunilor aride şi montane, unde acţiunea erozivo-mecanică
distructivă a vântului încărcat cu particule de nisip asupra anumitor structuri litologice (îndeosebi gresii şi
conglomerate) a dat naştere unor formaţiuni bizare, variate fizionomic, de genul celor deja menţionate anterior.
În schimb, acumulările de nisip diversifică peisajul auster al zonelor deşertice, graţie formelor într-
o continuă metamorfoză fizionomică sub care se materializează: dune de diferite tipuri (valuri de nisip,
barcane, dune parabolice) şi câmpurilor nisipoase (erguri). Atractivitatea insolitelor peisaje proprii
zonelor aride (Sahara, Peninsula Arabică, Australia) este valorificată îndeosebi prin intermediul
caravanelor cu cămile (ex. Egipt, Algeria, Tunisia, Maroc, Mauritania, Libia, Arabia Saudită etc.). Dunele
se pot întâlni şi în zonele temperate ale globului, în special cele litorale, cu depozite nisipoase şi vânturi
cu direcţii predominante.
Aceste forme de relief diversifică morfologic suprafaţa deşertului generând un peisaj vălurit, auster
prin lipsa vegetaţiei şi aflat într-o continuă metamorfoză fizionomică. Fără a se institui în obiective de
sine stătătoare, dunele au coeficientul lor de atractivitate în cadrul unui peisaj deşertic inedit.
Restricţiile de ordin climatic şi peisagistic specifice deşerturilor se repercutează negativ asupra
posibilităţii inserării bazelor turistice şi dotărilor de agrement, a căror inserare în perimetrul deşerturilor
rămâne cu totul şi cu totul izolată.

Construcţiile biogene – atolii, franjurile coraligene şi barierele coraligene – din proximitatea

litoralelor zonelor intertropicale alcătuiesc, în combinaţie cu peisajul exotic şi climatul propice, ţinte predilecte
ale practicanţilor sporturilor subacvatice. Aici, pe platformele litorale cu ape calde şi puţin adânci
vieţuitoarele marine construiesc edificii unice, cu aspect circular, inelare, în centrul cercului izolând un
ochi de apă sub forma unui lac în mare sau ocean. Atolul devine astfel o insulă cu miez lichid, o oglindă
în apa căreia se reflectă palmierii ce acoperă porţiunile emerse. Farmecul atolilor este indiscutabil, iar
exotismul lor atrage şi încântă deopotrivă, stârnesc acele motivaţii psihologice pentru care practicarea
turismului însemnă recreere adevărată.
Din puzderia de astfel de edificii cu schelet calcaros se disting cei din Pacific, înşiraţi în adevărate
salbe de arhipelaguri în care turismul subacvatic găseşte condiţii propice de afirmare (Noua Caledonie,
Tonga, Samoa, Tuamoutou, Fiji, Solomon etc.), cele mai cunoscute şi recunoscute destinaţii care oferă
posibilităţi de recreere de acest tip fiind reprezentate de litoralul peninsulei Florida, litoralele insulelor
risipite în Oceanul Indian (Seychelles, Amirante, Maldive, Laccadive etc.), ţărmurile Mării Roşii. Un loc
aparte revine Marii Bariere de Corali, localizată în partea estică a Australiei unde, chiar dacă activitatea
organismelor cu schelet calcaros n-a dus la apariţia atolilor, se poate practica cel mai spectaculos turism
subacvatic din lume. Această regiune reprezintă un veritabil paradis al faunei marine, ascunsă şi protejată
de formaţiunile coraligene.
Litoralul reprezintă – prin natura şi poziţia sa geografică – un teritoriu favorabil derulării unei game
variate de activităţi, fiind în acelaşi timp însă, din punct de vedere geomorfologic, un mediu aflat într-o
dinamică continuă, supus unei permanente modificări şi, implicit, unei ameninţări cu posibila deteriorare
a fragilului său echilibru.

Spre deosebire de edificiile eruptive trecute în revistă anterior, vulcanii noroioşi nu sunt rezultatul
apariţiei la zi şi solidificării magmelor subcrustale, ci al unor manifestări actuale ale unor procese ce se petrec
aproape de suprafaţa scoarţei terestre. Acestea constau din expulzarea gazelor (provenite din zăcăminte de
CO2, gaze de sondă sau chiar emanaţii vulcanice de tipul mofetelor), amestecate cu apă şi noroi până la
suprafaţa topografică prin intermediul unor cratere de mici dimensiuni. În interiorul acestor edificii are loc o
“fierbere” intermitentă a materialului noroios, care se revarsă continuu pe versanţii acestor edificii într-o
manieră similară lavelor vulcanice (de unde şi denumirea lor).
Astfel de manifestări se regăsesc atât la noi în ţară (Subcarpaţii Buzăului – Berca, Arbănaşi, Pâclele
Mari, Pâclele Mici, Cislău, Vipereşti etc., respectiv Depresiunea Transilvaniei – Haşag, Homorod etc.), cât
şi în alte regiuni de pe glob (Caucaz, Yellowstone etc.).

Categoria obiectivelor a căror geneză şi evoluţie este legată de fenomene şi procese erozionale areale
şi liniare intense asupra depozitelor friabile este întregită de ravinări, ale căror caracteristici estetico-
peisagistice insolite sunt apreciate de către turiştii iubitori ai naturii.
Ravinările exemplifică revelator modul cum un fenomen natural, care prin prisma interesului antropic
este catalogat ca un dezechilibru al peisajului, cu efecte negative asupra integrităţii acestuia, poate deveni un
reper de marcă pentru cererea turistică. Ravinările sunt efectele proceselor erozionale intense, areale şi de
 20
profunzime, concretizate în spălarea rapidă a depozitelor friabile indiferent de vârsta şi grosimea lor.
Consecinţa acestei evoluţii este apariţia unui relief extrem de fragmentat, cu abrupturi, turnuri, creste şi văi în
miniatură şi, nu în ultimul rând, cu formaţiuni reziduale cu forme variate suspendate parcă deasupra substratul
geologic predominant etc.).
Ravinările de amploare din ţara noastră care se impun atenţiei turiştilor sunt reprezentate de Râpa Roşie de
lângă Sebeş, Groapa Ruginoasă de pe rama sudică a Munţilor Bihor, Grădina Zmeilor din Gâlgău Almaşului
(Podişul Someşan) etc. Dacă în primele două cazuri amploarea procesului de ravinare stârneşte priviri admirative,
în ultimul caz îşi fac apariţia o suită de forme ciudate (concreţiuni grezoase) scoase la iveală din depozitele moi şi
sculptate de apă şi vânturi în cele mai surprinzătoare chipuri.
Cele mai cunoscute astfel de obiective la nivel mondial să le regăsim în Podişul Preriilor din bazinul râului
Missouri (renumitele bad-lands-uri, rezultate în urma erodării intense a argilelor oligocene, cu intercalaţii subţiri
de marne, nisipuri, gresii şi conglomerate), în Munţii Stâncoşi (în cadrul Parcului Naţional Badland), precum şi în
Zion National Park (sud-vestul statului american Utah) sau în zonele marilor canioane nord-americane. Nu
lipsesc şi din alte regiuni ale globului unde se realizează cele două condiţii genetice principale: existenţa rocilor
friabile şi precipitaţiile abundente în intervale scurte de timp.

2. ROLUL TURISTIC AL CLIMEI

Dacă relieful asigură, prin elementele sale, atât atracţii deosebit de variate, cât şi un suport material
al tuturor activităţilor recreative, clima - prin factorii săi - determină starea lor de desfăşurare.
Ea participă în două moduri la actul turistic:
1. cea de a creiona "atmosfera" derulării proceselor turistice;
2. ca resursă atractivă propriu-zisă.
Majoritatea turiştilor, precum şi a cercetătorilor reduc importanţa climei în turism la prezenţa timpului
frumos, neglijând alte faţete ale fenomenului. Acest element al cadrului natural se adresează direct psihologiei
individului şi primează adeseori în formularea opţiunilor. Clima poate fi un factor catalizator al turismului, dar şi
un element inhibitor, chiar în contextul realizării tuturor cerinţelor turistice.
Dintre elementele climei o importanţă majoră o prezintă nebulozitatea, temperatura areului,
precipitaţiile (dpdv al frecvenţei şi stării lor de agregare), vântul etc.
Nebulozitatea se implică în turism prin rolul său de obstacol în calea razelor solare, reducând
radiaţia directă şi generând o atmosferă apăsătoare de disconfort turistic. Durata stratului de nori,
înălţimea lui, structura internă a acestuia sunt însuşiri care acţionează în sensul menţionat. Astfel, în
regiunile vestice ale continentelor, precum şi la anumite altitudini valorile nebulozităţii sunt ridicate.
Există şi o acţiune favorabilă a nebulozităţii şi anume atunci când stratul de nori este compus din
nori cirrus mai puţin denşi, care pot să atenueze, la orele de maximă strălucire a soarelui, intensitatea
radiaţiei în zonele litorale.
Pentru regiunile muntoase se remarcă un anumit plafon al norilor, deasupra căruia influenţa
nebulozităţii este minimă. În cazul unor formaţiuni noroase izolate, prezente îndeosebi în munţii înalţi,
valenţele estetice peisajul cresc considerabil.
Temperatura aerului are un rol selectiv. În general există un ecart termic favorabil activităţilor
recreative care este cuprins între –150 şi + 250C. Dincolo de limitele acestui ecart temperatura aerului are
un pronunţat caracter restrictiv. Rolul său poate fi sesizat însăşi în distribuţia fluxurilor de turişti pe glob.
Deşerturile reci sau calde, unde temperaturile extreme sunt prezente, relevă cea mai redusă intensitate de
călătorie. Întâlnim însă şi excepţii cauzate de prezenţa unor obiective de mare importanţă (Tassili şi
Tibesti în Sahara; Mecca în Deşertul Arabiei etc.).
Precipitaţiile sunt o consecinţă directă a prezenţei nebulozităţii. Într-o ierarhie a defavorabilităţii
factorilor climatici ele ar ocupa locul de frunte. Precipitaţiile se manifestă ca factor restrictiv (inclusiv pe plan
psihologic, prin disconfortul indus) prin durata lor, intensitatea şi starea de agregare, determinând
sedentarizarea temporară a turistului.
Durata precipitaţiilor: limitează drastic anumite forme de turism (drumeţiile, turismul din zona
preorăşenească, turismul cinegetic sau pescuitul sportiv). Se cunoaşte frecvenţa redusă a turismului în
ţările cu precipitaţii îndelungate.
Intensitatea precipitaţiilor: influenţează de asemenea negativ turismul, ploile torenţiale
împiedicând desfăşurarea recreerii în aer liber. Efectul cumulativ este cu atât mai pronunţat cu cât o
intensitate sporită se asociază cu durata îndelungată. Exemple elocvente putem găsi în zona climei
subecuatoriale şi a climatului ecuatorial.
Starea de agregare are efecte contrastante. În cazul precipitaţiilor sub formă de zăpadă, efectul
turistic este favorabil. Rezultă astfel un accesoriu de mare importanţă pentru turismul actual. Ca însuşiri
ale zăpezii, luate în calculul promotorilor turismului sunt: durata stratului de zăpadă, grosimea şi
 21
consistenţa lui. Aceşti parametri variază cu altitudinea (în creştere de la pol spre ecuator) şi cu latitudinea
(în creştere inversă).
Un alt factor climatic cu o acţiune diversificată (contrastantă) este vântul. Vânturile puternice din
regiunile muntoase înalte pot genera fenomene de risc turistic (spulberarea zăpezii, avalanşe) şi crează o
stare de disconfort general.
Dimpotrivă, brizele marine au un efect moderator în zona litorală, prin acţiunea de transport şi
dispersie a aerosolilor). Acţiunea negativă a vântului se manifestă în deşerturi prin furtunile de nisip,
migrarea dunelor, acoperirea căilor de transport, spulberarea nisipului plajelor etc.

Deşi percepţia lor este mai dificilă, luminozitatea şi cromatica atmosferei constituie elemente
climatice cu o importanţă deosebită în creionarea unei ambianţe favorabile derulării în bune condiţiuni a
unui act turistic complex şi complex în aer liber. O serie de regiuni care au reuşit să îşi construiască o
imagine turistică de marcă foarte plastică (Provence, Toscana, Bretania, Coasta de Azur etc.) au la bază
tocmai punerea în valoare a jocului de lumină şi culoare care formează un pastel unic, inconfundabil, cu o
rezonanţă specială în imaginaţia şi memoria vizitatorilor.
De asemenea, unele forme de manifestare cromatică din atmosfera joasă şi înaltă, precum aurorele
boreale (pentru regiunile din nordul Rusiei, Peninsulei Scandinave şi Canadei), curcubeul, fenomenele
orajoase, răsăritul şi apusul soarelui se pot constitui în elemente care înmagazinează o atracţie turistică aparte.
Dintre celelalte elemente meteorologice, o pecete mai profundă asupra turismului şi-l pun ceţurile,
grindina şi poleiul. Ceaţa reduce vizibilitatea în reginile montane, eliminând posibilitatea receptării
panoramice a peisajului, crează nenumărate dificultăţi în transportul turiştilor. În mod similar acţionează
grindina şi poleiul. Anumite fenomene desfăşurate în atmosfera joasă şi înaltă pot fi receptate ca şi atracţii
turistice: fenomenele orajoase, curcubeul, aurorele polare.
Între elementele climatice trecute în revistă mai sus se stabilesc relaţii de interdependenţă reciprocă,
conlucrarea (în diferite maniere şi ponderi) părţilor implicate generând conturarea unor tipuri climatice
distincte, fiecare dintre acestea având o importanţă aparte (cu favorabilităţi şi limitări specifice) pentru derularea
activităţilor turistice.
a. În regiunile ecuatoriale, parametrii climatici se impun în primul rând prin acţiunea precipitaţiilor
şi temperaturii. Precipitaţiile zilnice sub formă de averse şi nebulozitatea care le însoţeşte determină, pe
de o parte o umiditate mare în atmosferă, iar pe de altă parte o reducere a insolaţiei, înregistrându-se
temperaturi medii de 22-230C. Principalul aspect negativ rezultă din umiditatea crescută a aerului. În
regiunile respective, turismul se practică predilect în zonele insulare şi de arhipelaguri, pe fâşiile litorale,
iar în regiunile din interiorul continentelor la altitudini mai ridicate. Pe lângă climatul în zona ecuatorială,
intervin şi alţi factori restrictivi cum ar fi „deşerturile verzi”, fauna existentă, slaba dezvoltare a
infrastructurii etc.
b. În zonele subecuatoriale din America de Sud şi Centrală, din Africa şi Asia de Sud, turismul se
desfăşoară sezonier, cu intensităţi crescânde în anotimpul cald şi uscat şi cu fluxuri limitate în anotimpul umed.
Peisajul de savană favorizează turismul cinegetic, iar întinsele zone litorale o cură heliomarină intensă.
c. Regiunile tropicale prezintă nuanţe diferite. Climatul se repercutează negativ în ariile
continentale din Africa de Nord şi Sud, Australia, Asia de SV, Sudul Americii de Nord. Aici apar
deşerturi şi semideşerturi cu prezenţa activităţilor turistice în oaze sau în vecinătatea unor obiective de
excepţie. Dimpotrivă, în zonele litorale sau în arhipelaguri insulare (gen Antilele Mari sau Mici,
Polinezia, Melanezia) climatul tropical primeşte o tentă umedă. Respectivele teritorii devin arealele de
intensă solicitare recreativă, activităţile derulându-se întregul an.
d. Regiunea climatică subtropicală extinsă în baz. Mării Mediterane, în regiunea M. Chinei de Est
şi a Japoniei, în Florida şi California se situează pe o poziţie de frunte sub aspectul rentabilităţii turistice.
Temperaturile medii anuale pozitive, precipitaţiile în cantităţi moderate şi durata îndelungată a timpului
frumos fac din această regiune un veritabil „paradis” turistic, exploatat cu intensitate astăzi.
e. Regiunile cu climă temperată, desfăşurate pe mari suprafeţe în Asia, Europa şi America de Nord,
se caracterizează prin nuanţe climatice variate, respectiv prin prezenţa celor 4 anotimpuri, precum şi prin
varietăţi locale de climate (oceanic, continental-moderat, excesiv). Din punct de vedere turistic apar 2
anotimpuri de maximă favorabilitate: anotimpul estival şi cel hibernal.
Climatul estival situează pe primul loc al activităţilor turistice cura heliomarină şi drumeţia montană. În
Europa acest climat prezintă însuşiri deosebite pe faţa de V (mai umedă şi răcoroasă şi din această cauză mai puţin
solicitată) şi regiunile centrale şi estice (mai ales bazinul M. Negre). Climatul hivernal are o atracţie de fond,
precipitaţiile sub formă de zăpadă, cu o durată de 3 până la 6 luni. Acest climat a impus dezvoltarea unui subtip de
turism – cel recreativ, bazat pe sporturile de iarnă. Tot în cadrul climei temperate, delimităm 2 anotimpuri de
 22
tranziţie: primăvara şi toamna, când temperaturile mai coborâte, nebulozitatea cu valori mai ridicate şi precipitaţiile
cu valori mai mari devin tot atâţia factori ce limitează turismul. De altfel, în regiunile temperate apare fenomenul de
sezonalitate turistică cu maxime de vară şi iarnă şi minime de primăvară şi toamnă.
f. Regiunile subpolare şi polare au un climat mai auster definit de medii termice majoritar negative.
Predomină precipitaţiile sub formă de zăpadă, a căror utilizare în turism este însă redusă. Cauza: distanţa
mare faţă de zonele emiţătoare de turişti, rigorile excesive ale iernii subpolare şi polare, dificultăţi
derivate din lipsa infrastructurii etc.

Rolul atractiv al climei

Climatul se instituie ca un factor de atractivitate nu numai prin prezenţa zăpezii, ci şi sub forma
climatului de adăpost, subteran şi de litoral, cazuri în care climatul se impune ca obiectiv de sine stătător.
Climatul de adăpost îl întâlnim în depresiunile închise, culoarele de vale sau sectoarele de podişuri
sau platouri aflate în "umbra" circulaţiei dominante ale maselor de aer şi se remarcă printr-o manifestare
moderată a principalelor elemente meteorologice.
Numeroase aşezări turistice de tip staţiune valorifică, îndeosebi prin intermediul turismului curativ,
valenţele unui astfel de climat (Moneasa, Stâna de Vale, Borsec, Vatra Dornei etc.). Amenajările turistice în astfel
de bazine închise vor ţine seama de posibilităţile apariţiei inversiunilor termice („lacurile de frig” din vatra
depresionară); ele se vor amplasa la o anumită înălţime pe versant, deasupra limitei ce delimitează „lacul de frig”.
Climatul subteran, prezent în peşteri sau cavităţi artificiale cu o morfologie specifică (o singură
intrare, fără denivelari de amploare) se dovedeşte (pe măsura cunoaşterii lui) a prezenta valenţe curative
notabile. O trăsătură esenţială a sa este marea omogenitate şi constanţă a parametrilor climatici Astfel,
amplitudinea temperaturii variază anual în limitele unor zecimi de grad, umiditatea relativă rămâne
constant ridicată, iar circulaţia aerului are valori nesemnificative. Aerul multor peşteri conţine o cantitate
mare de aerosoli şi o puritate ridicată, care ridică se impune ca un factor terapeutic de prim ordin.
Climatul litoral se impune şi prin trăsăturile sale curative, mijlocind o cură intens solicitată de
turişti - talasoterapia. Acest tip de climat asociază duratei de strălucire a soarelui, isolaţia puternică şi
prezenţa aerosolilor, la care se adaugă efectul moderator al brizelor, factori care se conjugă în susţinerea
acestor trăsături favorabile.

Indicele climato-turistic. Factorii climatici menţionaţi acţionează rareori în mod independent. Cel mai
frecvent se nasc interdependenţe care pot conduce la definirea unei anumite particularităţi a climatului dintr-o
regiune dată. Însumarea acţiunii respective duce la exprimarea indicelui climato-turistic (elab. de Clausse şi
S + T − 5D
Guerrault): I = unde: S = durata strălucirii soarelui; T = temperatura; 5D = durata precipitaţiilor;
5
5 = raport în nr. orelor cu soare şi cel al orelor cu ploaie.
Această formulă reuşeşte să exprime particularităţile climatice ale unei regiuni, în ciuda lipsurilor
sale (nu ia în calcul o serie de elemente climatice cu un rol major în stabilirea mersului vremii - vânturile,
tipul precipitaţiilor). Este uşor aplicabilă, în special formelor majore de relief, definindu-se un indice
climato-turistic al regiunilor de munte, altul pentru regiunile de deal şi podiş şi altul pentru regiunile de
câmpie şi litoral. Indice crescut obţin regiunile cu o durată a strălucirii soarelui mare, o temperatură
optimă etc. Pentru ţara noastră, indicele climato-turistic a fost stabilit de I. Fărcaş şi colaboratorii.

3. POTENŢIALUL ATRACTIV AL HIDROGRAFIEI - constituie, alături de relief, o componentă a

cadrului natural cu participare majoră la alcătuirea resurselor turistice globale.
Trăsăturile atractive ale hidrografiei sunt înmagazinate în:
- varietatea modului de organizare (reţele hidrografice de suprafaţă şi subterane, suprafeţe lacustre,
mări şi oceane, ape termale, minerale şi termominerale, izbucuri, gheizeri, gheţari);
- caracteristicile fizico-chimice;
- relaţiile dimensionale ale principalelor elemente hidrografice;
- valoarea peisagistică deosebită relevată.

Din punct de vedere al organizării lor, se impun în turism următoarele forme:

1. Reţelele hidrografice de suprafaţă şi subterane;
2. Lacurile;
3. Apa mărilor şi oceanelor;
4. Apele termane, minerale şi termominerale;
5. Izbucurile şi gheizerii;
6. Cascadele.
 23
1. Reţelele hidrografice de suprafaţă îşi fac prezenţa în domeniul turistic atât ca resursă atractivă
propriu-zisă, cât şi în mod indirect, prin funcţia lor de accesoriu al desfăşurării activităţii recreative.
Modalităţile de participare a reţelelor respective se concretizează în efectul de margine pe care îl relevă, în
facilităţile oferite recreerii prin sporturi nautice sau pescuit. Fizionomia malurilor râurilor şi fluviilor are un rol
major în atragerea turiştilor, iar tipologia acestora impun forma de turism practicată. Sunt preferate pentru
recreere malurile împădurite (de unde rezultă efectul de margine), cu o fragmentare redusă şi cu o albie majoră
extinsă. Se iau în discuţie şi anumiţi parametrii ai reţelelor cum ar fi: adâncimea apei şi viteza de scurgere (atât o
adâncime redusă, cât şi una prea ridicată devin factori restrictivi).
O deosebită importanţă în turism relevă, cu precădere în ultimele decenii, reţelele hidrografice sau
canalele inserate în decorul marilor oraşe din ţările dezvoltate (Tamisa pentru Londra, Sena pentru Paris, Rin
pentru Strasbourg, Zürich sau Rotterdam, Dunărea pentru Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad, Canalul
Bega pentru Timişoara etc.). Ele joacă o dublă funcţie:
- agrement, prin navigaţie dintr-un sector în altul;
- transport turistic. (prin navigaţie dintr-un sector în altul al oraşului).
Valorificarea reţelelor hidrografice urbane în scopuri turistice aduce venituri suplimentare fără a
perturba echilibrul ecologic şi activităţile umane, oferind totodată posibilitatea valorificării patrimoniului
turistic cultural-istoric şi arhitectonic al marilor metropole (prin combinarea croazierelor cu turismul
cultural). Astfel, rolul turistic al hidrografiei nu se rezumă numai la atracţia în sine, ci şi la aportul său ca
element indispensabil funcţionării infrastructurii, inclusiv a transporturilor.
Pentru practicarea sporturilor nautice se aleg fie sectoarele de râuri sau fluvii cu lăţimi şi adâncimi
mari, fie sectoarele de obârşie cu viteze ridicate. Pentru turismul bazat pe pescuit sportiv se au în vedere
sectoarele de râuri şi fluvii cu o faună bogată.
Acest element hidrografic este valorificat prin turism de scurtă durată, de sfârşit de săptămână,
eficient din punct de vedere recreativ, dar puţin eficient economic.
Lacurile au o valoare turistică remarcabilă datorită individualizării lor peisagistice mai pregnante, precum
şi a posibilităţilor oferite – desigur, în strânsă legătură cu sezonul turistic – practicării sporturilor nautice
(navigaţie de agrement, înot), pescuitului sau curei terapeutice.
„Cota” turistică a suprafeţelor lacustre creşte mult în contextul unei integrări armonioase în peisaj,
graţie combinaţiei cu un relief impunător, o vegetaţie bogată, obiective de arhitectură valoroase şi baze de
cazare adaptate fizionomic, structural, tipologic şi dimensional. Este cazul lacurilor glaciare din Alpii
francezi, convertite spre turismul nautic şi mai ales a lacurilor cu riviere lacustre tradiţionale, a celor franco-
elveţiene (Geneva), italiene (Garda, Como, Maggiore), Marilor lacuri nord-americane, a unor lacuri
japoneze (Biwa) sau Balatonul din Ungaria (în jurul cărora s-au organizat mici staţiuni, cazinouri, unităţi de
cazare, structuri turistice diversificate, organizare de festivaluri, congrese, expoziţii, târguri etc.).
Introducerea în exploatare turistică a lacurilor se face nuanţat, în funcţie de particularităţile
genetice, dimensionale, funcţionale şi fizico-chimice ale apelor, precum şi de poziţia lor în teritoriu în
raport cu zonele emiţătoare de turişti (spre deosebire de lacurile din regiunile populate şi urbanizate,
lacurile africane atrag infinit mai puţini turişti, avantajul lor major derivând din prezervarea unui mediu
natural puţin modificat).
Lacurile glaciare - larg răspândite în munţii înalţi sau la latitudini ridicate joacă în primul rând un
rol peisagistic, înnobilând estetic peisajul adiacent. În numeroase ţări cu astfel de lacuri se practică
navigaţia sau pescuitul de agrement; practicarea înotului fiind aproape exclusă. Se caracterizează prin
extensiuni areale reduse (de la câteva sute de metri la câteva hectare, cel mai întins lac glaciar din
România – Bucura din Masivul Retezat – desfăşurându-se pe 10 hectare) şi adâncimi diferite (de la câţiva
metri până la câteva zeci de metri, cazul lacului Zănoaga din Retezat, adânc de 29 m).
În numeroase ţări cu astfel de lacuri se practică navigaţia sau pescuitul de agrement, practicarea
înotului fiind aproape exclusă.
Lacurile tectonice sau vulcanice (de crater), pe lângă funcţia peisagistică, respectiv cea de navigaţie
de agrement, pescuit şi înot, pot îndeplini şi atribute recreative derivate tocmai din ineditul formării lor (ex.
Balaton, Titicaca, Nicaragua, Aral, Balhaş, Baikal, lacurile din estul Africii, respectiv Sf. Ana din Masivul
Ciomatu, Maar – Germania, Crater – SUA, Tazawa sau Mashu – Japonia etc.).
Cea mai intensă exploatare turistică o au lacurile sărate. Atributele lor sunt de ordin curativ şi sunt
strict dependente de compoziţia chimică a apelor. Pot avea o origine naturală, prin acumularea apelor în
mocrodepresiuni de dizolvare a sării, prin ascensiunea apelor freatice în depresiuni de tip crov (în
condiţiile unei evapotranspiraţii intense) sau ca limane maritime, dar şi antropică (lacurile cantonate în
 24
foste exploatări de sare abandonate). Ex. Lacul Ursu (Sovata) - valoarea sa turistică creşte datorită fen. de
heliotermie, Ocna Sibiului, Marea Moartă – ape iodurate.
Lacurile carstice sunt legate strict de un anumit tip de relief. Cele mai utilizate în turism sunt cele
din p sunt formate în dolinele impermeabilizate cu nămoluri sau în peşterile sau galeriile subterane,
valoarea lor turistică derivând în primul rând din ineditul alimentării hidrologice.
Cele mai intens valorificate în turism sunt cele din peninsula Florida (Deep Lake sau Alachua),
fluxuri convergente generând şi lacurile din zona alpină europeană (ex. Muttensee din masivul Glarus din
Elveţia etc.).
România găzduieşte, la rândul său, o serie de suprafeţe lacustre de acest tip răspândite diferite
areale montane calcaroase: în zona Padiş (Munţii Apuseni, ex. polia Ponor), în câmpul de doline de la
Mărculeşti (Munţii Banatului), lacul Vărăşoaia (Masivul Bihor), lacul Ighiu (Munţii Trascău), Zăton şi
Ponor (Podişul Mehedinţi), Ochiul Beului (Munţii Aninei), Tăul Bătrân (Munţii Pădurea Craiului).
O categorie aparte de lacuri sunt limanele şi lagunele, prezente în zona litorală, unde compoziţia
chimică a apelor poate fi diferită de la dulci la sărate, cu fauna respectivă.
Intens exploatate turistic sunt:
- limanele fluviatile din jurul oraşelor mari: Snagov, Căldăruşeni etc.
- valoarea turistică a lacurilor sărate este amplificată de prezenţa nămolurilor sapropelice – folosite
în afecţiuni reumatismale, locomotorii (principiu terapeutic de mare eficienţă).
- lacurile pot constitui obiectul unor amenajări turistice de sine stătătoare: de la campinguri (amenajări
temporare) şi până la staţiunile turistice. Ex. Amara, Ocna Sibiu, Sovata etc.

Construcţia barajelor – cu o evoluţie „explozivă” în a doua jumătate a secolului al XX-lea – a condus la

apariţia în peisaj a lacurilor antropice de diferite dimensiuni, forme şi funcţii, turismul fiind unul dintre
beneficiarii care au ştiut să valorifice rapid o astfel de oportunitate, mai ales în cazul celor amplasate într-o zonă
cu o ambianţă morfopeisagistică deosebită.

Apa mărilor şi oceanelor condiţionează, prin larga sa desfăşurare spaţială, prezenţa unui turism de
mare intensitate şi răspândire. Se valorifică în acest sens apa fâşiilor litorale, morfologia acesteia şi în
special particularităţile climatice, intervenind ca factor favorabil sau dimpotrivă, restrictiv pt. derularea
activităţilor turistice. În general se exploatează turistic apele marine şi oceanice din zonele temperate şi
calde, în zonele de litoral, cu plaje extinse şi cu platforme litorale cu o declivitate redusă. Ele permit
desfăşurarea activităţilor de agrement, dar şi a curei heliomarine sau talazo-terapiei (terapia valurilor).
În acest caz, eficienţa curativă este dictată de interacţiunile dintre factorii climatici şi cei
hidrologici, temperatura apei, mişcările acesteia şi compoziţia chimică fiind elementele indicate în
asigurarea unor condiţii optime recreerii (caracterul sezonier al exploatării în regiunile temperate şi
trăsătura permanentă a utilizării în regiunile intertropicale). Intensitatea maximă se regăseşte în zona
mediteranelor (europeană şi americană), dar mai als în perimetrul unor arhipelaguri insulare recunoscute
prin omogenitatea climatului şi spactaculozitatea peisajului (Azore, Canare, Baleare, Bermude, Bahamas,
Hawai). Dintre toate formele de organizare hidrografică, potenţialul de perspectivă cel mai ridicat
aparţine mărilor şi oceanelor.

Cascadele reprezintă fenomene morfohidrografice spectaculoase apărute ca urmare a apariţiei unor

rupturi de pantă de altitudini diferite în talvegul unor văi predominant calcaroase şi puternic tectonizate
din sectorul montan.
Acestea se constituie în obiective de polarizare certă a fluxurilor turistice în ansamblul
morfopeisagistic montan, al căror grad de atractivitate derivă din caracteristicile dimensionale (în sensul
desfăşurării pe verticală a căderii de apă), lăţimea, debitul, configuraţia şi acustica deosebită a revărsării
cursului de apă.
Astfel, diferenţa de nivel cea mai ridicată revine Cascadei Angel (Podişul Guyanelor – Venezuela)
cu 996 m, urmată de Cascada Potero (Venezuela) cu 226 m, atractivitatea altor cascade derivând din
lăţime (Niagara), configuraţia cornişei asociată uneori şi cu amploarea deosebită a căderii de apă, chiar
dacă înălţimea pragului nu atinge cote impresionante (Iguaçu, Victoria, Yosemite) etc.
La noi în ţară, repartiţia spaţială a cascadelor relevă prezenţa unui număr ridicat în Munţii Apuseni:
Iadolina şi Săritoarea Ieduţului (pe Valea Iadei şi a afluentului său Ieduţu), Moara Dracului (pe Valea
Drăganului), Vadu Crişului (pe Crişul Repede), Cascada Rădesei sau Vălul Miresii (pe Someşul Cald), Oţelul
Boghii şi Bulbuci (pe Boga, afluent al Crişului Pietros), Răchiţele (pe Valea Stanciului etc.).
 25
Alături de acestea, printre cascadele cu un grad ridicat de atractivitate se pot menţiona: Cascada
Beuşniţei (în Cheile Nerei), Bohui (la ieşirea din peştera cu acelaşi nume din Munţii Banatului),
Urlătoarea (pe valea omonimă), Tamina şi 7 Scări (pe Valea Timişului, respectiv pe versantul vestic al
Masivului Piatra Mare), Zănoaga (pe Ialomiţa), Vânturiş (pe Izvorul Dorului), Dracului (pe Valea Cheia
din Masivul Postăvaru), Putna (în Munţii Vrancei), Duruitoarea (de pe pârâul Rupturii din Masivul
Ceahlău), Cascada Cailor (de pe valea Fântânii din Munţii Rodnei) etc.

O formă de tranziţie între domeniul hidrologic şi cel climatic o reprezintă gheţarii, care sunt mase de
apă solidificată, răspândite în regiunile reci de la latitudini ridicate şi în cele muntoase înalte situate deasupra
limitei îngheţului peren.
Funcţia lor turistică este de diversificare a peisajului, dar şi a formelor turismului recreativ prin
posibilităţile oferite practicării sporturilor de iarnă (cu precădere schiul), graţie prelungirii considerabile a
sezonului recreativ în comparaţie cu arealele situate la altitudini inferioare (ex. în Franţa – Mer de Glace
cu peste 15 km de pârtii de schi pentru staţiunea Chamonix, gheţarul Geant pentru Valée Blanche; în
Germania – sub vârful Zugspitze din vecinătatea staţiunii Garmisch Partenkirchen, la graniţa germano-
austriacă; în Elveţia şi Austria etc.).

2. Reţelele hidrografice subterane

Apele subterane, prin formele de organizare (lacuri şi râuri endocarstice, izvoare minerale şi termale,
izbucuri, gheizeri) şi caracteristicile fizico-chimice (şi, implicit, valoare terapeutică), se implică în derularea actului
turistic, constituindu-se în “materie primă” pentru diferite activităţi turistice şi obiective cu certe valenţe atractive.

Alături de reţelele fluviatile de suprafaţă, râurile endocarstice ce străbat peşterile de mari

dimensiuni (ex. Punkva, Mamouth Cave, Cetăţile Ponorului, Postojna etc.) înmagazinează potenţial de
atractivitate deosebit în condiţiile edificării unei infrastructuri adecvate valorificării turistice prin
navigaţie subterană de agrement (amenajările din Peştera Postojna – Slovenia sau Punkva – din carstul
moravian constituie exemple revelatoare din acest punct de vedere).

Apele termale sunt rezultatul constituirii unor acvifere de mare profunzime şi a ridicării temperaturii
acestora, fie datorită treptei geotermice, fie unor manifestări vulcanice sau postvulcanice. În ţara noastră,
regiunea cu ape termale de mare eficienţă curativă este cea a Câmpiei şi Dealurilor de Vest, unde termalismul
se datorează inflltrării apei în adâncime, pe un sistem de falii profunde. Apele apar la suprafaţă printr-un sistem
de izvoare naturale, dar şi prin foraje. Nr. straturilor de ape termale variază între 2 şi 4.
Ape termale întâlnim şi în Apuseni: Moneasa Geoagiu, Vaţa, Băcâia; în Meridionali (B. Herculane,
Călimăneşti, Căciulata etc.).
Forajele de mare adâncime au pus în evidenţă mari rezerve de ape termale în Câmpia Română şi
Depresiunea Transilvaniei. Pe plan mondial, ape termale apar în Japonia, Filipine, Kamceatka (Rusia), Mexic,
SUA (numai în Parcul Naţional Yellowstone din Munţii Stâncoşi întâlnim peste 3000 izvoare termale).
În condiţiile de constituire a acviferelor în diferite structuri geologice, are loc şi un proces de
mineralizare a apelor, ştiut fiind că apele cu temperaturi ridicate au o capacitate sporită de dizolvare a sărurilor.
Astfel, apar apele termominerale, cu o eficienţă curatorie sporită. Se regăsesc, de obicei, în aceleaşi
regiuni cu apele termale sus-menţionate.

Apele minerale: rezultă din infiltraţiile superficiale şi spălarea diverselor săruri ale stratelor de
rocă. Valoarea lor curativă este direct proporţională cu varietatea compoziţiei chimice. Astfel, întâlnim
ape minerale carbogazoase, iodurate, feruginoase, sulfuroase, calcice sau radioactive, cel mai adesea se
întâlnesc ape cu calităţi mixte. România este ţara cu cele mai numeroase izvoare minerale din Europa, ele
fiind concentrate majoritar în „aureola mofetică” a Carpaţilor Orientali (România 3000, Ungaria cca. 450
izvoare minerale etc.).
Valorificarea apelor minerale şi termale este de lungă durată, primele staţiuni turistice apărând încă din
antichitate. Aceste resurse au determinat o specializare a turismului, adresându-se laturii curative a acesteia.
Dacă apele termale se folosesc exclusiv în cura externă, apele minerale au o utilizare dublă: în cura
externă şi internă. De asemenea spectrul afecţiunilor ce se tratează prin mijlocirea apelor minerale este
mult mai bogat (digestive, renale, neurologice, ale sistemului circulator etc.).
Datorită capacităţii limitate de descărcare a acviferelor subterane, exploatarea turistică intră adesea în
conflict cu resursa; prin intensificarea folosirii apelor minerale şi termale, prin executarea de foraje pot interveni
grave fenomene de risc cum ar fi: deprecierea calitativă şi epuizarea rapidă a resurselor respective.
 26
Izbucurile sunt izvoare cu un debit bogat care apar în regiunile carstice (în cadrul abrupturilor laterale
ale văilor sau cheilor, respectiv în zonele de izvoare ale unor văi de recul) şi se impun atenţiei prin ineditul
descărcării acviferelor subterane.
La nivelul ţării noastre, frecvenţa cea mai ridicată a izbucurilor se regăseşte în Munţii Apuseni şi Munţii
Banatului. Spectaculoase sunt izbucurile de tip vauclusian (artezian), inedite fiind şi izbucurile cu dublă (izbucul
Călugări din platoul Vaşcău) sau cu simplă intermitenţă (izbucul Bujor din Masivul Gilău-Muntele Mare).
Alte izbucuri renumite din carstul românesc se regăsesc în Munţii Bihor (Galbenei, Tăuz, Coteţul
Dobreştilor, Gura Apei şi Coliba Chiobului în zona de obârşie a văii Gârdişoara), Munţii Pădurea Craiului
(Roşia, Izbândiş-Şuncuiuş şi Gălăşeni, Bratca), Podişul Mehedinţi (Izverna), izbucul Cernei situat pe
plaiul Gârdomanu (la limita dintre Munţii Godeanu şi Masivul Oslea), izbucurile Miniş şi Baba Stana,
Irma şi Bigăr pe valea Minişului, Izbucul Izei din Munţii Rodnei etc.
Gheizerii s sunt izvoare termale a căror funcţionare caracterizată prin erupţii intermitente ale jeturilor
fierbinţi la diferite înălţimi (uneori apreciabile) este percepută ca un element atractiv. Le întâlnim ca obiective
de sine stătătoare în regiunile vulcanice precum Islanda (zona Haukadalur cu celebrul gheizer Strokkur,
precum şi „câmpia izvoarelor fierbinţi cu „izvoarele albastre” de la Hveravellir, situate între gheţarii Hofs şi
Langiökul), Turcia (Pamukkale din provincia Denizli), SUA (Parcul Naţional Yellowstone – statul Wyoming,
unde este localizat cel mai cuno5cut gheizer din lume – „Old Faithfull”), Kamceatka (extremul Orient al
Rusiei), Tibet etc.

4. RESURSELE TURISTICE BIOGEOGRAFICE

Componentele învelişului biogrografic – vegetaţia şi fauna – participă, alături de relief şi
hidrografie, la grupul obiectivelor turistice naturale cu atractivitate individualizată, aceste elemente ale
cadrului natural formând, alături de climat, un sistem integrat la nivelul căruia ele se intercondiţionează
inseparabil. De altfel, vegetaţia poartă pecetea majoră a substratului material pe care se dezvoltă şi a
condiţiilor termice şi pluviometrice specifice regiunii respective. În paralel, atât vegetaţia, cât şi fauna
ridică, prin propria prezenţă, atractivitatea peisajelor în integralitatea lor, contribuind la susţinerea
fenomenului turistic şi generând anumite forme de turism.
Funcţia atractivă a vegetaţiei
Modul de participare al vegetaţiei în susţinerea fenomenului turistic se realizează prin intermediul
următoarelor aspecte:
- compoziţia asociaţiilor vegetale majore;
- manifestarea ciclurilor vegetale;
- prezenţa unor plante endemice sau relicte;
- prezenţa unor plante cu modificări teratologice;
- plantele cu vârstă, fizionomie sau dimensiuni deosebite;
- plantele care înmagazinează elemente simbolistice de diferite nuanţe;
- efectele de „margine” şi de „insulă”.
Asociaţiile vegetale majore participă în mod diferenţiat la definirea trăsăturilor atractive ale unui
teritoriu. Se impun 3 asociaţii:
- cele forestiere;
- asociaţiile de pajişti şi stepe;
- asociaţiile de amestec între ele.
Importanţa cea mai ridicată în turism o are pădurea, deoarece generează sentimentul apropierii
individului de natură, mijloceşte o recreere polivalentă, prezintă atenuări importante ale parametrilor
climatici (atenuarea vitezei vântului, a insolaţiei, conservarea unei umidităţi relativ ridicate).
Pădurea oferă o reducere a poluării sonore cu cea 20 %, precum şi o ozonificare puternică a aerului
şi o încărcare cu aerosoli.
Nu toate asociaţiile forestiere ale globului prezintă aceeaşi atractivitate. Pădurile ecuatoriale şi
tropicale (Amazonia, Zair, Indochina), deşi sunt interesante ca şi compoziţie şi fizionomie (etajarea pe
verticală), au un rol turistic limitat datorită climatului excesiv de cald şi umed, accesului dificil şi
riscurilor specifice junglei.
Pădurile din zonele musonice - mai aerisite, au o cotă de exploatare recreativă mai mare – pădurile
din subregiunea chino-japoneză, remarcabile prin compoziţia în specii extrem de eterogenă.
Pădurile din zona temperată grupează două asociaţii dominante - foioasele şi răşinoasele – prima
favorizând turismul de drumeţie, iar celelalte ozonifică puternic aerul.
 27
Pădurea participă şi indirect la promovarea turismului, prin intermediul unor produse accesorii ale
sale (fructele de pădure, ciuperci).
O valoare mare o au pădurile din parcuri şi rezervaţii, cele situate în proximitatea râurilor (pădurile-
galerii), a căilor de acces sau a litoralelor.
Pajiştile, în comparaţie cu asociaţiile forestiere, au o atractivitate mai redusă. Punctul maxim al
acestora se atinge în anotimpul primăverii, în perioada de înflorirea.
Asociaţiile de savane (peisajele de tip parc), pădurile galerii, asociaţiile de silvostepă, unde pădurea
se îmbină cu pajiştea au o funcţie turistică dependentă de extensiunea respectivelor asociaţii, de
compoziţia lor în specii şi de gradul de dezvoltare a turismului în zonă.
Pentru covorul vegetal al regiunilor cu climă divizată în sezoane, ritmurile evoluţiei naturale constituie
ele însele motivaţii ale atractivităţii, Astfel, în regiunile subpolare şi temperate reci, anotimpul de vară oferă
posibilitatea unei explozii vegetale ce înnobilează prin policromia şi armonia sa peisajul auster. În regiunile
temperate sau tropicale cu două sezoane, anotimpul cald, respectiv cel ploios asigură dezvoltare de ierburi
vegetale. Perioada de înflorire a diverselor specii de ierburi transformă pajiştile dealurilor şi munţilor noştri în
adevărate tapiţerii meşteşugit lucrate. Înflorirea cactuşilor în deşerturi şi semideşerturi este un eveniment de la
care mulţi admiratori ai culorilor vii nu concep să lipsească. Dimpotrivă, iarna sau în sezonul uscat al
savanelor, rolul şi funcţia turistică a vegetaţiei se estompează la minimum.
Manifestarea ciclurilor vegetale specifice fiecărui anotimp se constituie în elemente cu valenţe
turistice diferite pentru fiecare unitate majoră de relief, acestea grupând specii vegetale specifice (unele
dintre aceste purtând „emblema” de relicte sau endemice beneficiind, pe acest considerent de măsuri de
protecţie speciale) care îi conferă o estetică peisagistică şi coloristică aparte pentru fiecare anotimp în parte.
În acest sens, la noi în ţară elemente certe de polarizare a unor fluxuri turistice sunt oferite de fenomenul
de înflorire a liliacului din zona Ponoare – Podişul Mehedinţi (unde se organizează anual „sărbătoarea
liliacului), a narciselor (Poiana Narciselor de la Negrileasa din Munţii Apuseni sau de la Dumbrava Narciselor
de lângă Şercăiţa), a bujorului de câmpie din Fânaţele Clujului etc.
Plantele endemice şi relicte devin obiective turistice de mare atractivitate datorită rarităţii lor,
precum şi a răspândirii foarte limitate.
Spre exemplu, nufărul (Nimphaea lotus thermalis) de pe lacul Peţa din perimetrul Băilor Episcopiei (foste 1
Mai) este un relict terţiar al cărui biotop actual se întâlneşte în climatul tropical al văii Nilului, conservarea sa în
actualele condiţii climatice specifice zonei datorându-se prezenţei izvoarelor termale. Alte relicte glaciare prezente în
flora României sunt: mesteacănul pitic (Betula nana) din rezervaţia de la Reci din Depresiunea Braşovului, strugurii
ursului (Arctostaphilos urva-ursi) din rezervaţia Scăriţa Belioara din sud-estul Masivului Gilău–Muntele Mare,
cetina cu negi (Juniperus sabina) din Cheile Bicazului etc. Dintre plante endemice se pot menţiona: floarea de colţ
(Leonthopodium alpinum) din Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş, Retezat, Munţii Rodnei (Culmea Corongiş), Munţii
Trascăului (Întregalde, unde se află la cea mai joasă altitudine din SE Europei, situată la sub 600 m altitudine),
garofiţa de munte (Dianthus calizzonus) din Masivul Piatra Craiului etc.
O altă categorie de plante sunt cele care provin din aclimatizarea la condiţiile ţării noastre, reuşind să
vegeteze în arealele din sud-vestul ţării şi în unele depresiuni cu un microclimat de adăpost: liliacul ardelenesc
(Siringa josikea din Rezervaţia de la Ponoare Podişul Mehedinţi), alunul turcesc (Coryllus avellana), castanul
comestibil (Castanea sativa) din depresiunea Chiuzbaia etc.
Plantele cu modificări teratologice apar în condiţiile manifestării unor mutaţii genetice, care induc
o serie de modificări în fizionomia sau desfăşurarea ciclurilor vegetale. Exemple relevante le oferă Fagul
Împăratului de la Muncel (pe Valea Arieşului, care îşi păstrează şi iarna frunzele) şi Molidul Candelabru
de la Tiha Bârgăului, remarcabil prin coronamentul său deosebit.
Dintre plantele ce poartă o încărcătură simbolică în contextul ţării noastre exemplele de maximă
relevanţă sunt oferite de Teiul lui Eminescu din Copou (Iaşi), Teiul lui Eminescu de pe Hula Blajului,
Gorunul lui Horea (Ţebea) etc.
Unele plante arborescente atrag atenţia turiştilor prin caracteristicile lor morfometrice de excepţie –
circumferinţă (baobabul savanelor - Adansonia digitata sau arborele-mamut - Sequoia giganteum din statele
americane California şi Oregon) sau înălţime (eucalipţii sau cedrii) – sau prin vârstă (Sequoia gigantea, cu
exemplare depăşind vârsta de 6000 ani sau stejarii de la latitudinile temperate, care au vârste multiseculare mergând
până la 500-600 ani).
 28

Efectul de margine
Se materializează în condiţiile apariţiei legii contrastului fizionomic, ce devine operativă în situaţia
învecinării unor asociaţii vegetale diferite ca structură şi fizionomie.
Marginea pădurilor devine un loc de maximă concentrare a turiştilor prin facilităţile de campare oferite de
pajişti şi disponibilităţile recreative conferite de pădurea din vecinătate. Valoarea lui creşte în zonele
preorăşeneşti, fiind exploatat sub forma turismului de scurtă durată de la sfârşitul zinei sau a săptămânii. Pe
măsura distanţării faţă de zona de provenienţă a turismului, efectul de margine scade simţitor.
De ex. pt. München el este apreciat până la 50 km de oraş, după care turismul practicat are alte
motivaţii. Efectul de margine nu apare numai în cazul asocierii dintre pădure şi margine, ci şi din
asocierea uneia dintre ele cu alte elemente ale peisajului. Ex. pădurile de la marginea apelor, cele din
proximitatea lacurilor etc.
Efectul de insulă îl întâlnim în cadrul unor vaste suprafeţe forestiere, ce conţin în perimetrul lor
areale despădurite de tipul poienilor. Concentrarea maximă a activităţilor turistice se realizează aici, fiind
propice pentru instalarea infrastructurii şi uşor de abordat din punct de vedere al accesului.
Pe lângă formele de manifestare naturală sus menţionate, vegetaţia poate juca un rol atractiv şi în contextul
intervenţiei antropice. Astfel, grădinile botanice, prin concentrarea a numeroase specii răspândite pe teritorii
vaste, unele aparţinând altor condiţii de climat, devin obiective turistice intens vizitate.

Funcţia atractivă a faunei

Fauna reprezintă cel mai mobil element al cadrului natural, fapt pt. care este f. dificilă integrarea
acesteia în grupa atracţiilor turistice şi a exploatării propriu-zise.
Îşi pune pecetea asupra activităţii turistice prin intermediul marii diversităţi structurale, de la un tip
de relief la altul, de la o regiune climatică la alta►turismul de cunoaştere şi de informare;
Mult mai eficientă pe planul economiei turismului este implicarea faunei sub forma turismului
cinegetic şi a pescuitului sportiv
- turismul cinegetic: este practicat de o categorie restrânsă de practicanţi, a căror motivaţie o constituie
trofeele. Speciile vizate diferă de la o regiune la alta. Pt. facilitarea recreerii de tip cinegetic (prin
înmulţirea şi localizarea animalelor căutate) şi pt. menţinerea sub control a vânătoarei s-au înfiinţat
fondurile de vânătoare şi parcurile naturale/naţionale, unde riscurile menţionate se atenuează sau dispar.
Eficienţa acestei forme de turism este dependentă de densitatea vânatului dintr-o regiune dată (D=N/S) În
funcţie de motivaţia atractivă a practicării lui, turismul cinegetic prezintă nuanţe diferite de la o regiune
terestră la alta. În zonele polare, obiectul vânătorii îl constituie urşii, vulpile, iepurii polari. O intensă
activitate de acest gen se desfăşoară în zonele împădurite ale globului, unde scopul primordial al vânătorii
era obţinerea de trofee – poate avea şi o tentă economică prin obţinerea animalelor cu blănuri scumpe.
Este domeniul în care urşii, cerbii, elanii, căprioara, lupul se adaugă hermelinei, zibelinei, jderului. În
zonele tropicale de savană se vânează animale mari, vânătoarea devenind aici un sport veritabil (antilope,
lei, tigri, jaguar, puma, etc.).
- pescuitul sportiv: îmbracă o formă competiţională care se adaugă pescuitului obişnuit cu scop
recreativ propriu-zis. Este localizat în lungul marilor fluvii şi râuri, în perimetrul lacurilor de diverse
origini, de-a lungul litoralelor.
Frecvenţa cea mai mare se întâlneşte în sectoarele populate cu peşti a căror valoare economică este
superioară. O formă modernă de pescuit este cel subacvatic.
Şi în cadrul faunei, pentru a mijloci admirarea acesteia de către un grup cât mai mare de turişti ce
nu se pot deplasa în toate zonele terestre, s-au înfiinţat grădinile zoologice şi acvariile, având un scop
eminamente turistic.

II. RESURSELE ATRACTIVE DE PROVENIENŢĂANTROPICĂ(PATRIMONIULTURISTIC ANTROPIC)

Atractivitatea obiectivelor turistice antropice are o conotaţie complexă, fiind conferită de prezenţa
– individuală sau în asociere – a unor însuşiri rezultate din caracteristicile lor structural-compoziţionale
(dimensiune, material de construcţie utilizat, soluţii tehnice constructive sau de prezentare, stil, formă,
culoare, ornamentaţie etc.), amplasamentul într-un context natural sau antropic în măsură să le
evidenţieze valenţele atractive, apartenenţa la o anumită etapă istorică, simbolistica unor obiective sau
activităţi (care potenţează nivelul impactului emoţional pentru diverse realizări ale umanităţii sau asupra
căreia aceasta şi-a pus amprenta la un moment dat):
 29
- vechimea;
- unicitatea;
- ineditul;
- dimensiunea;
- semnificaţia/simbolul;
- funcţia.
Structura zestrei turistice de provenienţă antropică este de mare complexitate. Se observă
constituirea ei din două grupe de obiective, şi anume:
• edificii şi elemente cu funcţie turistică;
• activităţi antropice cu funcţie atractivă.
Edificii şi elemente cu funcţie turistică
1. Construcţiile megalitice – datează dinainte de anul 3000 î. Chr. şi sunt caracteristice
comunităţilor umane preistorice din V. Europei.
Îmbracă 3 forme distincte:
- menhiri – blocuri de piatră necioplite, înfipte vertical în pământ. Ex. în Bretania – complexul de
la Carnac Maneq alcătuit din cca. 3000 de menhiri (dispuşi aprox. 4 km. distanţă) şi cel de la
Lacmarioquer (cu celebrul Men-er-Hroec’h cu cca. 10 m înălţime);
- dolmeni: blocuri sau plăci de piatră orizontale sprijinite pe 2 menhiri (ex. Masa negustorilor de
la Locmarioquer - prezintă urme de sculptură);
- cromlechiuri (menhiri dispuşi în cerc sau semicerc): ansamblul de la Stonehenge (Anglia)
construit în 3 etape (construcţie religioasă sau observator astronomic?), megaliţii din Spania: Almeria,
Pomeral, Vieira.
2. Edificiile istorice – răspândite îndeosebi în regiunile de afirmare a marilor civilizaţii.
a. Castrele romane: datează din perioada de expansiune a Imperiului roman şi au fost edificate pe
tot cuprinsul acestuia (din Britania – Hadrian’s Wall şi până în Asia Mică) în scopuri militare ca puncte
de întărire la graniţele imperiului. Acestea se păstrează arareori într-o formă apropiată de dimensiunea şi
fizionomia construcţiei iniţiale (ex. York, în Anglia) tocmai datorită funcţiei lor, fapt pentru care au
constituit ţinta predilectă a acţiunilor distructive ale popoarelor aflate în conflict cu romanii.
Pe teritoriul României se mai păstrează vestigii la Alba Iulia (sectoare de ziduri încastrate în
fortificaţiile ulterioare), Râşnov (Cumidava), Olteni (CV), Breţcu (CV), Potaissa, Gilău, Bologa,
Românaşi, Ilişua, Gherla, Căşeiu etc.
b. Forturile au îndeplinit un rol asemănător castrelor, dar într-o perioadă istorică mai recentă.
Specifice Americii de Nord, unde procesul de colonizare desfăşurat dinspre exterior spre interior s-a
sprijinit strategic şi logistic pe aceste fortificaţii. Arhitectură specifică rolului îndeplinit: ziduri şi porţi
masive, turnuri de apărare, supraveghere, palisade, creneluri, contraforturi, şanţuri periferice, poduri
mobile. (Ex. Forth Worth, Fort St. John, Fort Lauderdale etc.).
c. Castelele reprezintă locuinţele fortificate ale seniorilor feudali cu o largă răspândire pe întreg
continentul european şi mai recent şi american. Aveau un dublu sau triplu rol:
- de apărare:
- de habitat (construite în interiorul proprietăţii)
- sediu politico-administrativ al feudalului respectiv.
- posedă o arhitectură specifică – vezi forturi
c1. Castelele de apărare (fortificate) – spectaculoase prin amplasamentul lor inedit
- castelul din Foix (situat pe domul dintre Franţa şi Spania prin Andorra)
- castelul Urgel (în Spania, pe versanţii S. ai Pirineilor)
- castelul Lourdes, Salzburg, Bran, Huniazilor
- Spania, Elveţia, Germania, Cehoslovacia, Franţa (Fointainbleau, Sforza, Stolzenfels, Muzot,
Heidelberg, Hradcany etc.), Austria (Tirol), V. Rinului.
c2. Castelele de vânătoare prezintă o arhitectură deosebită de primele, soliditatea construcţiei şi
virtuţile strategice lăsând loc artificiilor estetice elevate. Şi locul de amplasare diferă, fiind preferate văile
largi şi întinsele suprafeţe împădurite din mijlocul domeniilor feudale, parcuri sau grădini, uşor accesibile
(decoraţii, mobilier, tapiserii, picturi). Ex. cele 17 castele de pe Valea Loirei dintre Angers şi Bourges
(între care: Chambord - 365 camere); Chenonceaux – cel mai frumos prin amplasament; Amboise cu
bazilica St. Hubert – mormântul lui Leonardo da Vinci, Blois (vizitat de Fr. Villon), Angers, Cheverny,
Courtonvaux – renumit printr-o poartă detaşată de castel; a aparţinut Marthei Bibescu) etc.
Monumentalitatea şi somptuozitatea castelelor cresc pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre,
datorită dispariţiei funcţiei strategico-militare şi înlocuirea acesteia cu cea politică, administrativă şi
 30
artistică (parcuri şi grădini somptuoase): ex. Versailles, Schonbrünn, Buckingham, Peleş, Mogoşoaia,
Cotroceni, Hrad (Praha), Palatul Dogilor (Veneţia); unele din acestea sunt parţial sau total scoase din
circuitul turistic datorită transformării lor în reşedinţe oficiale.
Forma superioară atinsă de edificiile de acest gen este cea a palatelor în care seniorul feudal este
înlocuit cu regele sau conducătorul unui stat.
c3. Cetăţile se caract. prin multiple funcţii şi prin concentrarea (în perioada funcţionării lor ca unităţi
de habitat) a unei populaţii mai numeroase, fapt care a determinat construirea de fortificaţii (ziduri,
bastioane, şanţuri periferice).
Există numeroase vestigii ale cetăţilor greceşti înfiinţate în perioada marilor colonizări pe ţărmul
M. Mediterane şi M. Negre (Micene, Gela, Tirint, Histria, Tomis, Callatis etc.).
România: din epoca fierului-Cetatea hallltattiană de la Teleac (lângă Alba Iulia), Ciceu-Corabia
(jud. BN), apoi cetăţile dacice din Mţii Orăştiei (complexul de la Sarmisegetusa Regia, înconjurat de o
centură de cetăţi de apărare- Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie), cea de la Cugir.
Cetăţile feudale sunt mult mai masive şi posedă fortificaţii mai multe şi mai complexe (dat.
creşterii nevoii de apărare, ca urmare a apariţiei artileriei de asalt, dar şi a dezv. tehnicilor constructive)-
Constantinopol, Buda, Viena, Suceava, Neamţ etc., fiind căutate îndeosebi locurilecele mai inaccesibile,
care să ofere o protecţie naturală suplimentară (ex. San Marino).
La noi în ţară: Soroca, Orhei, Cetatea Albă (ridicate de Ştefan cel Mare), Cetatea "Băniei"
(Craiova), "Cetatea lacustră" a Timişoarei, Bistriţa, Braşov, Sibiu, Târgovişte, Baia, cetăţile de piatră sau
de pământ din Transilvania (Vurpăr, Sibişel, Deva, Turnu Roşu, Rupea, Făgăraş, Sighişoara, Bologa,
Alba Iulia etc.), cetăţile ţărăneşti (Câlnic, Cristian, Prejmer, Feldioara, Agnita, Homorod, Saschiz,
Biertan, Moşna, Dârlos etc.).
Multe dintre marile oraşe europene au porni în dezvoltarea lor arhitectonică de la incintele întărite
ale cetăţilor antice şi medievale (Moscova-Kremlin, Paris-Île de Cité, St. Petersburg, Veneţia etc.).
c4 Fortificaţiile reprezintă obiective de sine stătătoare, cu o mare diversitate fizionomică, în funcţie
de regiune şi de epoca constructivă. Cea mai cunoscută fortificaţie este Marele Zid Chinezesc, construit
începând cu sec. III î. Ch. şi având o lungime de peste 5000 km., orientat E-V (din N pen. Liaodong până
în prov. Gansu).
Turnurile de apărare şi pază (ataşate, de regulă, unor edificii de mare amploare, cu care fac corp
comun) sunt mult mai masive şi, în consecinţă, mai bine conservate (ex. cele 3 turnuri din La Rochelle –
St. Nicolas, Chaine, de la Lanterne; Palmiers, York, Turnul Chindiei, Turnul Londrei-sec XI etc.)
Turnurile au atribuţii polivalente, metamorfozate în timp într-o gamă variată de ipostaze. De la
obeliscurile egiptene ca simboluri religioase, la coloanele triumfale ale antichităţii romane, de la
minaretele islamice la clopotniţele creştine (vezi celebrul turn din Pisa), de la foişoarele evului mediu la
farurile porturilor - imaginea turnului a îmbrăcat meniri diverse menţinându-şi însă specificului: etalarea
pe verticală a siluetei construcţiei. În consecinţă, nu se greşeşte încadrând edificii din această grupă la
categoriile de obiective analizate anterior, din punct de vedere economic şi, evident turistic, ieşind în
relief două tipuri de turnuri şi anume: farurile şi turnurile de televiziune.
Farurile apar încă în antichitatea timpurie odată cu intensificarea circulaţiei maritime în bazinele
limitrofe oicumenei. Ca prototip al tuturor construcţiilor destinate orientării navigatorilor rămâne Farul din
Alexandria, una din cele şapte minuni ale lumii antice, ridicat în timpul domniei lui Ptolemaios al II-lea (283-
246 î.Chr.). El a fost ridicat pe insula Pharos, avea 140 m înălţime iar lumina sa era vizibilă de la 60 km. A
dăinuit până în anul 1375 când, în urma unor cutremure a dispărut definitiv. Astăzi litoralele maritime ale lumii
sunt împânzite de astfel de construcţii singuratice rămase ca relicve ale unui timp revolut, noile tehnologii de
orientare (radar, infraroşii) scoţându-le din uzul general.
3. Edificiile religioase:
Paralel cu activitatea legată de subzistenţă, omul a încercat să-şi şlefuiască spiritul; în acest scop a
creat o serie de edificii care să-i permită tangenţa cu forţa divină. Obiectivele din această categorie sunt f.
diversificate, în funcţie de varietatea religiilor tradiţionale, vechimea şi intensitatea populării teritoriului
respectiv, gradul de dezvoltare al societăţii. Din grupa acestora menţionăm: sanctuarele, templele,
bisericile, catedralele (moscheile, sinagogile), mănăstirile, stupele, piramidele, cimitirele etc. Sunt
răspândite pe toate continentele şi în toate statele, densitatea cea mai ridicată constatându-se în regiunile
în care societăţile umane s-au consolidat mai timpuriu şi au manifestat o creativitate mai bogată.

Obiectivele religioase se divid în 2 categorii:

- cele menite practicării cultului religios;
- cele cu rol funerar.
 31
Sanctuarele: sunt suprafeţe de teren dedicate zeilor; alegerea lor era condiţionată de existenţa unei
surse de inspiraţie divină. Aveau forme dreptunghiulare sau patrate, incintele lor erau, de regulă,
delimitate prin pietre de hotar sau ziduri, iar în interiorul acestora erau amplasate construcţiile cu caracter
religios. Cunoscute sunt sanctuarele antice de la Delphi (încă sunt vizibile coloanele templului lui Apollo,
toolosul-o rotondă cu 20 de coloane dorice şi tezaurul atenienilor-o clădire ce adăpostea ofrandele cetăţii),
Dodona, Didyna, Epidaur, Patras, Olimpia, Trofonios, Delos, Eleusis, Acropole (18 sanctuare citate).
În Japonia sunt prezente în nr. mare sanctuarele shintoiste (Nikko, Izumo, Nagoya, Ise, Itsukushima etc.).
Templele: sunt edificii religioase răspândite în Europa precreştină, Asia şi în America
precolumbiană. Sunt imaginate ca locuinţe ale divinităţii.
Pt. Grecia antică sunt reprezentative templele de pe Acropole (Nike Apteros-stil ionic,
Erechteionul-dedicat lui Poseidon şi Atena, vestit prin cariatidele sale, Hefaistos-stil doric şi Parthenonul-
unde exista o statuie a Atenei sculptată de Fidias).
La acestea se adaugă ruinele, mai mult sau mai puţin conservate, ale templelor de la Delphi (dedicate lui
Apolo şi Neoptolem), Olimpia (templul dedicat lui Zeus, celebru prin statuia care-l reprezenta, cu h=12 m,
sculptată de Fidias), Delos (templul Artemidei), Efes (dedicat tot Artemidei, unul din cele 7 minuni ale lumii
antice), Samotrace (templul lui Zeus).
În Asia: India- templele subterane din ins. Elephanta (lângă Bombay), cu statui şi coloane săpate în
granit, cu statui de mari dimensiuni dedicate lui Shiva sau trinităţii Brahma-Shiva-Vishnu; templele de la
Ellora, templele din ins. Salcette (Pandan-Lena, d‘ Ajanyati, Mhar), Afganistan (Bamiyan), China
(grotele celor 1000 de Budha de la, grotele de la Mogao, Datong, Nanjing, Jianling), Indonezia
(Borobudur), Cambodgia (Angkor).
În America Centrală se remarcă templele religiei aztecilor, incaşilor, mayaşilor, olmecilor şi
toltecilor: templul Broaştelor de la Teotihuacan, templul Lunii din Machu Pichu, templul lui Quetzalcoatl.
La acestea se adaugă templele subterane din valea Nilului (Nubia inferioară, strămutate odată cu
construirea barajului de la Assuan): Abu Simbel, dedicate zeului Phre şi zeiţei Hator.
Bisericile apar ca succesoare ale templelor datorită apariţiei şi răspândirii creştinismului (sub
diferitele sale variante) îndeosebi pe continentul european şi american (mai noi, după 1492 – Columb).
Obiectivele turistice din această categorie polarizează fluxurile turistice atât prin vechime şi grandoare,
dar şi prin stil, decoraţiuni interioare, funcţia îndeplinită etc.
Se pot distinge mai multe categorii:
- din piatră: Ţara Haţegului – Densuş, Strei, Sântămăria Orlea, Remeţi, Scheii Braşovului etc.
- cele întărite în ţările cu fortificaţii (ziduri, turnuri, contraforturi) - ex. bis. Evanghelică din Sebeş
(romanic+gotic timpuriu, sec. XIII);
- biserica Arbore (1503, Luca Arbore, dregător a lui Ştefan cel Mare, mormântul său în stil gotic);
- Cristian (sec. XIII), Sibiu (bis. Sf. Maria XIV-XV), Hărman (1290), Cincu (sec. XIII),
Cisnădioara (1223), Cisnădie (sec. XIII), Biertan, Saschiz, Axente Sever, Feldioara, Codlea, Moşna,
Senereuş etc.
- din lemn: răspândite în MM, SJ sau Munţii Apuseni (SJ: Cizer, Agriş, Fildu de Jos, Tusa, Sâg,
Valcău de Jos etc.; Apuseni: Gârda de Sus, Vidra, Rieni, Lazuri);
- biserici pictate în interior sau care „găzduiesc” icoane deosebite sec. XIII-XIV-XVII; ex. Remetea,
Sighişel, Hălmagiu, Almaşu Mare, Ocna Sibiului, Densuş, Moisei, Nicula, Libotin, Sălişte, Făgăraş.
Biserici celebre în Europa: St. Chapelle (Paris) 1243-1248; Lichtenfels (lângă Bayreuth sec.
XVIII, stil roccoco); San Ambroggio (Milano, stil romanic, sec. XI), Perigneux (sec. XII), Arles, Vezelay,
Franţa; biserica din lemn de la Kondopog (70 m)-cea mai înaltă biserică de lemn din Europa.
Catedralele – forme superioare ale edificiilor religioase (ca şi dimensiuni, funcţionalitate, arhitectură)
Sunt caracteristice spaţiului european şi american. Sunt reprezentantele celor 4 stiluri arhitectonice majore –
romanic, gotic, baroc, clasic şi a stilurilor mai noi: neogotic, neoclasic, roccoco etc.
a. Dintre catedralele romanice se remarcă cele construite în Italia (San Vitale şi San Apollinaire
Nuovio din Ravenna, San Miniato al Monte din Florenţa), Germania (Mainz, Wörms, Limburg, Speyer),
Anglia (Durham, Ely), Spania (Santiago de Compostella), Franţa (Angouleme, Clouny), Polonia
(Cracovia), România (Alba Iulia, Herina, Cisnădioara) etc.
b. Catedrale aparţinând stilului gotic sunt mult mai numeroase, regăsindu-se pe întreg cuprinsul
spaţiului central şi vest-european, dar şi american. Reprezentative pentru Italia sunt domurile din Siena,
Orvietto şi Milano, pentru Franţa catedralele Notre Dame din Paris, Chartres, Strasbourg, Reims, Amiens,
Tour etc., pentru Germania catedralele din Ulm, Köln, Freiburg, pentru Anglia catedralele Westminster,
Salisbury, Canterbury, York, iar pentru Spania catedralele din Sevilla, Burgos şi Leon etc.
 32
c. Catedralele specifice stilului baroc sunt diseminate pe întreg spaţiul european, un număr
apreciabil regăsindu-se în Spania, Germania şi Austria. Apogeul artei baroce este întruchipat de catedrala
San Pietro din Roma, cea mai vastă construcţie religioasă din lume (15 160 m2), cu o înălţime maximă de
143 m şi cu 868 coloane de sprijin, nava centrală, cupola şi celebra statuie Pieta fiind operele lui unuia
dintre cei mai importanţi artişti renascentişti – Michelangelo Buonaroti. Oraşul Minas Gerais din Brazilia
se impune prin numărul ridicat de edificii de tip catedrală construite după “canoanele” acestui stil
arhitectonic (Catedrala Pilar fiind cea mai renumită, inclusiv graţie celor 450 kg de aur folosit pentru
decoraţiile acesteia).
Cea mai reprezentativă catedrala barocă din ţara noastră este catedrala romano-catolică din Oradea
(înălţată intre 1752-1780, din marmură de Carrara şi Vaşcău, inspirată după construcţiile baroce din
nordul Italiei), alte edificii de acest tip cu valenţe atractive semnificative fiind Biserica Iezuiţilor din Cluj
(1718-1724), Biserica Iezuiţilor din Sibiu (1725), Biserica Iezuiţilor din Târgu-Mureş (1728-1750),
Catedrala din Timişoara (1736-1754), Catedrala din Oradea (1750-1779), Biserica Armenească din
Dumbrăveni, judeţul Sibiu (1766-1783), Biserica Ortodoxă din Lugoj (1759-1766), Biserica Greco-Catolică
din Blaj (1738-1765) etc.
d. Reprezentativă pentru stilul clasic este Catedrala St. Paul din Londra, care se evidenţiază prin
cupola de mari dimensiuni şi coloanele corintice care străjuiesc lateral nava centrală.

Repartiţia la nivel de ţări relevă o situaţie etrem de nuanţată în rpivinţa numrărului, stilului
constructiv, perioadei constructive, a materialelor utilizate, dimensiunilor, valorii atractive etc.
Franţa: Catedrala Notre Dame (1163-1345) – locul de încoronare a lui Henric al IV-lea şi
Napoleon Bonaparte + adunări publice etc.); Catedrala din Chartres (1194-1260), sculpturi +
întruchiparea celor 7 arte liberale: Gramatica, Retorica, Dialectica, Aritmetica, Geometria, Astronomia,
Muzica + statuile lui Aristotel, Cicero, Pitagora, 2500 m2 de vitralii unde abundă albastrul de Chartres,
mai dens decât cel de Voroneţ, dar care oferă mai puţină luminozitate interioară); mai are 2 turle inegale
ca înălţime şi diferite ca stil constructiv (dr. 112 m /stg. 106 m); Catedrala din Strasbourg (142 m h) – a
2-a turlă neridicată, orologiu astronomic renumit prin exactitate.
Anglia: Catedrala din Salisbury – ridicată de Henric al III-lea (sec. XIII) 140 m lungime, 45 m lăţime, turn
central înalt, faţadă bogat sculptată şi ornamentată; Domul din York – copie fidelă a catedralei Notre Dame din
Paris, loc de încoronare a multor regi; Catedrala Westminster (Londra) 156 m lungime, 22 m lăţime.
Germania: Catedrala din Köln (1248-1880) – cea mai înaltă clădire religioasă din lume (154 m),
construită din piatră; Catedrala din Ulm (150 m) – (construită între 1337 – sec. XVI);
Spania: Catedrala din Burgos (Castilia) (1221 – sec. XVI); Cat. din Leon (1205 – sec. XV) – 862 vitralii,
2 turle cu arhitectură diferită: stg. gotică; dr., ambele au infl. baroce.
Cat. din Sevilla – cea mai impozantă catedrală gotică spaniolă (116 m lungime, 76 m lăţime).
Construcţia începe la 1401; în faţa porţii principale este plasat mormântul lui Cristofor Columb.
România: Biserica Neagră din Braşov (construită între 1380-1480), cea mai mare construcţie
gotică din RO (89 m lungime, 37 m lăţime şi 65 m înălţime), adăposteşte cel mai mare clopot din ţară;
Biserica Sf. Mihail din Cluj-Napoca (construită între 1350-1487), singura construcţie din ţară cu secţiune
de tip hală, trei nave şi cor poligonal.
Cat. din Kiev (Sf. Sofia), Novgorod, Vladimir, Moscova (Vasili Blajenîi, Uspenski), Skt.
Petersburg (Kazan, Sf. Isaak).
Cat. Sagrada Familia din Barcelona, construcţie de tip arborescent, edificată la sfârşitul sec. XIX –
elementele gotice sunt transfigurate în plan simbolistic şi sunt asociate celor neogotice provenite printr-o
filieră folclorică.
Catedralele din marile oraşe ale Americii Latine ridicate de cuceritorii spanioli sau portughezi
pentru a înlocui vechile temple aztece, incaşe, mayaşe, olmece sau toltece: Mexico City, Leon, Caracas,
Bogota, Santiago de Chile, Lima, Quito, Buenos Aires, Sao Paolo, Rio de Janeiro etc.

Mănăstirile reprezintă ansambluri arhitectonice centrate în jurul unor biserici sau catedrale,
înglobând şi edificii destinate comunităţilor de călugări şi călugăriţe, precum şi alte edificii şi activităţi
producătoare de produse destinate comercializării pentru turişti (articole de artizanat, tipografii, şcoli
bisericeşti etc.).
Dintre ansamblurile monastice renumite pe plan european reţinem Mănăstirea Jeronimos din
Lisabona (locul de înmormântare al lui Vasco da Gama), Mănăstirea Convento de San Esteban din
Salamanca (din secolul XIII), Mănăstirea Sf. Francisc din Assisi, Pavia (reşedinţa familiilor Visconti şi
Sforza) şi Monte Casino (Italia), Cluny, Grand Chartreuse şi Mont Sant Michel (Franţa).
 33
În Europa de Est, pe planul superior al valenţelor atractive înmagazinate se situează mănăstirile
Petcherskaia Lavra din Kiev, Mănăstirea Novodevicij din Moscova, Dubrovnik (Croaţia) etc.
România poate oferi exemple concludente în privinţa edificiilor mănăstireşti, localizarea celor mai
importante dintre acestea nefiind cuprinsă în matricea centrelor urbane, ci dimpotrivă, au căutat locaţii
mai retrase, propice meditaţiei, reculegerii şi rugăciunii, departe de tumultul marilor oraşe.
Din punct de vedere al localizării spaţiale, se remarcă două regiuni importante care concentrează o
densitate ridicată de mănăstiri.
Exemplele cele mai concludente ne sunt oferite de mănăstirile din Bucovina şi Subcarpaţii Moldovei
renumite pentru pictura exterioară şi considerate de UNESCO „perle ale arhitecturii mondiale”. În această
categorie intră: Voroneţ (1488), Humor, Pătrăuţi, Probota, Neamţ, Bistriţa, Putna (toate edificate de Ştefan cel
Mare, înmormântat la Putna), Mănăstirea Moldoviţa (1532, P. Rareş), M. Suceviţa (1581-1586, sub domnia
Movileştilor), M. Dragomirna (1609, Anastasie Crâmca, mitropolitul Moldovei), M. Golia şi Galata (Iaşi),
Capriana şi M. Hâncu din R. Moldova; Agapia, Văratec, Humor etc.
În Muntenia şi Oltenia – un adevărat „brâu” în zona de interferenţă dinspre zona muntoasă şi cea
subcarpatică, începând cu M. Dealu (unde este înmormântat capul lui Mihai Viteazul), Curtea de Argeş, Cozia,
Arnota, Polovragi, Hurez, Tismana (N. Basarab 1517).
Transilvania: Râmeţ, Nicula, Rohia

Moscheile sunt răspândite în lumea islamică, dar apar sub formă de vestigii în vechile teritorii
cucerite de arabi în Europa sau Africa. Principalele lor elemente de atractivitate constau în splendidele
mozaicuri, respectiv în “supleţea” rezultată din etalarea pe verticală a siluetei minaretelor care le însoţesc.
În Europa, moscheile se regăsesc cu precădere în vechile teritorii cucerite de musulmani din Peninsula
Iberică (cea mai reprezentativă fiind Marea Moscheie din Cordoba) şi din Balcani (Moscheia Sultanului şi
Moscheia lui Beg din Sarajevo, Moscheia Karadoz din Mostar – Bosnia&Herţegovina, Moscheia Haxhi Ethem
din Tirana etc.) sau în locaţiile care găzduiesc comunităţi importante de imigranţi musulmani (ex. Skt. Petersburg
unde se află moscheia situată la cea mai nordică latitudine).
La noi în ţară întâlnim moschei la Constanţa, Tulcea, Negru Vodă, Babadag, Tuzla, Bucureşti etc,
valorificarea lor turistică fiind însă foarte modestă.
Sinagogile reprezintă edificii specifice religiei mozaice, prezente atât în Israel (Ierusalim – Marea
Sinagogă construită în 1983, Haifa, Tel Aviv), cât şi toate marile oraşe în care comunitatea evreiască a
atins un număr semnificativ (mai dense în Europa, inclusiv România şi SUA). În Europa, cea mai veche
sinagogă încă funcţională a fost edificată în 1270 în cartierul praghez numit “Oraşul Evreiesc” Praga
(iniţial a făcut parte dintr-un ansamblu de şapte sinagogi).

Edificii destinate înhumării. Din această grupă fac parte stupele, tumulii, mausoleele,
piramidele, cimitirele, statuile şi memorialele militare.
Stupele (dagobele) reprezintă movile de pământ semicirculare, de mari proporţii (specifice Asiei)
şi placate cu sculptură, statui, coloane, porticuri India (Sarmath, Amaranti), Birmania (stupa Shwe
Dagon), China (Xi’an, Sangyesi).
Tumulii sunt specifici populaţiei tracice; movile de pământ dar neplacate.
Mausoleele reprezintă expresia superioară a artei de sorginte funerară şi sunt închinate unor personalităţi
(topic provenit de la regele Cariei, Mausol, a cărui soţie a ridicat, după moartea regelui, un somptuos monument de
acest gen la Halicarnas, devenit unul dintre minunile lumii antice). Răspândirea cea mai ridicată se consemnează în
India (Taj Mahal din Agra, mausoleele lui Hyrmayoun din New Delhi), Turcia (Mausoleul lui Atatürk din Ankara),
R.P.D. Coreeană (Mausoleul lui Kim Ir Sen din Phenian), China (Mausoleul lui Mao din Beijing), Rusia
(Mausoleul lui Lenin de la Kremlin – Moscova), Franţa (Mausoleul lui Napoleon Bonaparte din incinta Domului
Invalizilor din Paris), mausoleele şogunilor din Nikko şi Edo din Tokyo etc.
Dintre mausoleele mai intens frecventate de turişti în România sunt cele de la Mărăşeşti şi Valea
Mare – Mateiaş (lângă Câmpulung Muscel) etc.
Piramidele îndeplinesc aceeaşi funcţie cu mausoleele, însă arhitectura lor îmbracă trăsături
particulare şi au dimensiuni mult mai impunătoare. Ea se impune prin masivitate, rigoare şi grandoare -
dovadă fiind şi conservarea lor de-a lungul mileniilor. Construcţia, numeroasele labirinturi interioare,
încăperile secrete, inscripţiile şi desenele au ţesut în jurul acestora o aură de mister care incită şi inspiră
dorinţa de a cunoaşte îndeaproape tainelor acestora.
Deşi edificii de acest tip regăsim în mai multe regiuni ale Globului (China – provincia Xian, Irak –
zona oraşului sumerian Ur, Grecia – Hellenikon, Spania – Insulele Tenerife, Peru – în aria oraşelor
 34
Chiclayo şi Trujillo), construcţiile cele mai relevante pentru arta constructivă specifică piramidelor sunt
grupate în Valea Nilului (platoul Gizeh din apropierea capitalei egiptene Cairo, piramidele lui Keops,
Kefren şi Mikerinos fiind cele mai impozante, bine conservate şi, implicit, generează frecvenţa cea mai
ridicată de vizitatori, nelipsind, practic, din nici o ofertă turistică egipteană) şi America Centrală (pe
teritoriul Mexicului, ridicate de civilizaţia maya, cele fiind cele mai relevante dintre 600 de edificii de
acest tip care alcătuiesc complexul de la Teotihuacan fiind Piramidele Soarelui şi a Lunii).
Cimitirele pot suscita o anumită frecvenţă de vizitatori a căror interes are la bază dorinţa de
rememorare a unor personalităţi marcante lângă locul unde acestea sunt înhumate, existând însă şi cazuri
în care atracţia este generată de valenţele arhitecturale ale unor morminte monumentale (Arlington –
Washingon, Pére Lachaise – Paris, Piskarovski – Skt. Petersburg, Novodevici – Moscova, Cimitirul din
Pisa, Bellu – Bucureşti, Eternitatea – Iaşi etc.). În alte cazuri ele atrag prin valenţele arhitecturale ale
mormintelor, cum este cazul Cimitirului monumental din Pisa. Iar atunci când viaţa şi moartea sunt privite
cu seninătate şi umor, precum a făcut-o Stan Pătraş şi ucenicii lui la Săpânţa-Maramureş, Cimitirul Vesel
devine un punct de atracţie de rezonanţă internaţională.
Nelipsite practic din peisajul oricărui oraş important, în topografia cărora acestea au devenit repere
inconfundabile, monumentele (de diferite tipuri) au fost ridicate în memoria unor personalităţi marcante sau
evenimente istorice, culturale, artistice deosebite cu valoare de simbol pentru un popor sau pentru întreaga umanitate.
Pentru a elimina orice confuzie precizăm că în categoria monumentelor (termen uzitat frecvent
pentru a defini totalitatea vestigiilor istorice, religioase, culturale de excepţie sau elemente rare ale
cadrului natural) includem doar acele realizări simbolice menite a rememora şi perpetua în timp, imaginea
şi trăsăturile oamenilor şi evenimentelor de rezonanţă în spiritualitatea unui popor.
Din această grupă fac parte grupurile statuare, statuile şi busturile, plăcile comemorative, arcurile de
triumf, coloanele (obeliscurile), memorialele militare etc.
Grupurile statuare, statuile şi busturile au ca obiect al celebrării personalităţi şi evenimente de excepţie.
Mari conducători de popoare şi oşti, mari creatori în cultură, artă sau ştiinţă, pionieri în explorarea pământului şi
spaţiului, învingători în marile competiţii sportive etc., sunt de regulă imortalizaţi în veşnicia bronzului, marmurei
sau granitului. Statuile şi busturile lor înnobilează localităţile în care s-au născut sau locurile prin care au trecut.
Interesul turiştilor este trezit nu doar prin valoarea realizării artistice, ci şi graţie renumelui personalităţii sau
rezonanţei evenimentului evocat de obiectivul în cauză.
Există şi statui cu valoare de simbol, în care se elogiază fapte şi trăsături umane (statuia ostaşului
necunoscut), după cum există statui înfăţişând personaje sau subiecte mitologice sau supranaturale (Sf.
Gheorghe omorând balaurul, Laocoon şi fiii săi, figurile zeităţilor din Olimp etc.) etc.
De mare căutare în rândul turiştilor se bucură statuile ecvestre: statuia lui Petru cel Mare din Sankt
Petersburg, monumentul şi statuia ecvestră a Mariei Tereza din Viena, statuia condontierului Colleoni din
Veneţia, statuile lui Mihai Viteazul din Cluj-Napoca etc.
Grupurile statuare îşi propun reliefarea fie a unui eveniment deosebit (bătălii, jertfe, iniţierea unor
direcţii noi în cultură sau artă), fie o succesiune de evenimente. Exemplele sunt foarte numeroase,
reţinând în această grupă monumentele ostaşilor români de la Păuliş sau Carei, monumentele de la
Moisei, grupul statuar al Milenariului din Budapesta, Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca, monumentul
mişcării husite din Praga etc.
Atracţia statuilor sau grupurilor statuare este conţinută în primul rând în valoarea lor ca opere de artă, în
monumentalitatea şi ineditul construcţiei în sine. Acesteia i se adaugă însă şi zestrea atractivă de origine
subiectivă, legată de personalitatea şi renumele celui care le-a dat viaţă. Dacă celebrele opere ale lui Phidias nu
s-au păstrat (statuia lui Zeus din Olimp, statuia Atenei de pe Acropole), cele ieşite de sub dalta binecuvântată a
lui Michelangelo, Rodin sau Brâncuşi dăinuie încă.
Dintre statuile şi grupurile statuare asaltate de turişti în marile metropole menţionăm în primul rând Statuia
Libertăţii din New York, un simbol statuar al lumii libere şi descătuşării conştiinţei umane; grupul statuar din Piaţa
Spaniei din Madrid ai cărui protagonişti sunt, în primul rând, Cervantes şi eroii săi, Don Quijote şi Sancho Panza;
statuia regelui Vaclav din Praga; statuile împăraţilor romani din Forumul Roman; statuia lui Churchill din faţa
Parlamentului britanic, Monumentul Girondinilor din Bordeaux (simbol al triumfului Republicii), statuia lui
Alexandru cel Mare din Salonic, statuia lui Napoleon din Paris, statuia lui Petru cel Mare din Skt. Petersburg, statuia
lui Atatürk din Ankara, Statuia lui Minin şi Pojarski din Piaţa Roşie (Moscova), statuia lui Marcus Aurelius din
Piaţa Capitoliului (Roma), monumentul comemorativ “Titanic” dedicat victimelor naufragiului celebrului
transatlantic (ridicat la Belfast în Irlanda de Nord), grupul statuar Matei Corvin (Matias Rex) din Cluj-Napoca,
monumentul mişcării husite din Praga, grupul statuar Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca, monumentele ostaşilor
români de la Păuliş şi Carei, grupul statuar Milenariul din Budapesta etc.
 35
Interesul pentru multe dintre statui, în special pentru cele dedicate unor personaje politice, a fost
unul vremelnic, dictat de anumite conjuncturi politico-ideologice specifice perioadei comuniste, care au
impus includerea obligatorie a acestora în circuitele turistice (ex. statuile, mausoleele, casele memoriale,
muzeele dedicate lui Lenin sau Stalin pentru turiştii care vizitau Rusia, cele ale lui Mao pentru cei care
descindeau în China).
Plăcile comemorative transmit vizitatorilor ce practică turismul cultural, mesaje despre personalităţi
şi evenimente care au trăit sau care au avut loc în punctul respectiv. Ele se aplică unde mărturiile mai
consistente lipsesc, fără a se putea realiza un muzeu (placa din satul Târlişua amintind de naşterea acolo a
romancierului Liviu Rebreanu) sau contactul cu locul respectiv a fost episodic (trecerea lui Mihai Eminescu
prin Blaj etc.). Plăcile comemorative premerg adesea acţiunile de înfiinţare a unor colecţii sau muzee,
respectiv de ridicare a unor busturi sau statui.
Arcurile de triumf reprezintă monumente care datează din perioada de înflorire a imperiului
roman, ridicate pentru a slăvi gloria împăraţilor sau unele victorii importante. Tradiţia ridicării arcurilor
de triumf datează din perioada republicii, fără ca vreunul dintre acestea să se păstreze până azi. De
asemenea, primele construcţii din vremea imperiului, arcul dedicat bătăliei de la Actium şi Arcul lui
Augustus, au dispărut ca urmare a transformărilor arhitectonice ale Forului Roman. Cele care se mai
păstrează până în zilele noastre constituie repere importante ale circuitele turistice urbane: Arcul lui Titus,
Arcul lui Traian de la Benevento, Arcul lui Septimius Severus, Arcul lui Constantin cel Mare din Roma,
Arcul lui Galerius de la Salonic, Arcul lui Tiberius din Orange etc.
Caracteristica fundamentală a tuturor acestor edificii, derivată din însăşi funcţia lor de celebrare,
este decorarea pilaştrilor şi frontispiciilor cu scene în relief, inscripţii dedicatorii, panouri decorative. Un
interes major pentru turiştii români îl stârneşte Arcul lui Constantin, înălţat în anul 315 şi decorat cu
numeroase scene ale luptelor lui Traian contra dacilor (remarcabile sunt cele patru statui de daci sau scena
în care Traian primeşte o solie a acestora trimisă de Decebal).
Dintre arcurile de triumf construite în perioada modernă, se remarcă cele pariziene: Arcul de Triumf
din Place de l’Etoile (construcţia sa fiind iniţiată de Napoleon Bonaparte, fiind terminat în 1836), Arcul de
Triumf Carrusel (amplasat în Piaţa Tuilleries, Arc de la Defence (situat în Place de la Defence). Monumente
similare există şi în alte locaţii (ex. Bombay – Poarta Indiei, Phenian, Bucureşti etc.).
Coloanele ca monumente glorificatoare îşi găsesc primele ilustrări în arta antică indiană (coloana cu
inscripţii a lui Asoka, din sec. VII î.Chr., de la Nandangarh).
Cea mai cunoscută realizare din acest domeniu rămâne însă Columna lui Traian, păstrată aproape
intactă în forul construit de către învingătorul dacilor. Înălţimea monumentului este de 38 m, corpul său
cilindric fiind înfăşurat într-o friză spiralată de 200 m lungime, cu 165 scene şi peste 2500 personaje.
Statuia lui Traian ce aureola monumentul s-a distrus în evul mediu, fiind înlocuită în sec. XVI cu
statuia Sf. Petru. Temele ilustrate, de o bogăţie inegalabilă, sunt inspirate din cele două războaie purtate
de romani împotriva dacilor. Ca autor al columnei este considerat arhitectul Apollodor din Damasc.
Pentru români scenele columnei reprezintă prima carte de istorie a naşterii neamului. Tragismul
înfrângerii dacilor este compensat de demnitatea acceptării acesteia. Pe nici un alt monument roman, nu
este ilustrat cu atâta admiraţie.
Coloana lui Marcus Aurelius are ca model Columna lui Traian. Este terminată în anul 193, iar
destinul celor două statui din vârful său (a împăratului şi Faustinei) este asemănător celor dintâi: sunt
înlocuite în evul mediu, eminamente religios, cu statuia Sf. Pavel. Reliefurile ce o împodobesc ilustrează
războaiele împăratului cu germanii şi sarmaţii.
Printre columnele de mare rezonanţă istorică şi turistică menţionăm Coloana Vendôme din Paris,
dedicată lui Napoleon, Coloana din Trafalgar Square, atribuită amiralului Nelson sau coloana lui
Alexandru I din Skt. Petersburg,
O replică modernă, românească, adusă capodoperei numită Columna lui Traian, ca o dovadă că
ceea ce s-a zămislit din unirea romanilor cu dacii este nemuritor, este Coloana Infinitului de la Târgu Jiu,
opera marelui Brâncuşi.
Fără a trezi un interes deosebit, segmentul de vizitatori reuniţi cu ocazia memorialelor militare poate
polariza un segment de vizitatori într-o manieră care aminteşte de pelerinaj. Anual, locaţiile unor evenimente
majore (de regulă teatrele unor bătălii majore care au marcat cursul unui război) polarizează fluxuri importante
de vizitatori (combatanţi, urmaşi ai acestora, militari, oficialităţi politice şi militare etc.).
Un exemplu concludent este plaja de la Verdun din Normandia (locul debarcării trupelor aliate în
iunie 1944) care adună anual peste 200000 vizitatori sau Parcul Păcii din Hiroshima (locul comemorării
 36
victimelor primului bombardament atomic din istorie produs la 6 august 1945), respectiv Mărăşeşti şi
Mărăşti şi Păuliş pentru ţara noastră etc.

Edificiile turistice cu funcţie culturală şi sportivă

Îşi păstrează, în majoritatea cazurilor, funcţia iniţială care, prin ea însăşi devine o sursă a interesului
turistic. Desigur, modificarea în timp a însuşirilor actului cultural şi metamorfozele spiritului uman au
condus la apariţia unor noi tipuri de edificii culturale, paralel cu abandonarea celor tradiţionale. Vechea
agoră grecească, unde se adunau înţelepţii cetăţii pentru a purta fertilele lor dialoguri, este substituită azi
de amfiteatrele universităţilor sau centrelor culturale de pretutindeni.
Atributele atractive ale edificiilor culturale sau sportive provin din arhitectura lor, adesea insolită,
cât şi din exercitarea funcţiei lor iniţiale.
Această grupă integrează edificii de tipul agorelor sau forumurilor, teatrelor, operelor, muzeelor,
colecţiilor, caselor memoriale, bibliotecilor, universităţilor, amfiteatrelor şi stadioanelor.
Acestea se impun prin:
- valoarea arhitectonică intrinsecă a construcţiilor (Ex. Muzeul Louvru din Paris, Palatul de Iarnă care
găzduieşte muzeul Ermitaj din Skt. Petersburg, Rijks Museum din Amsterdam, Prado din Madrid etc.);
- exponatele găzduite, reflectând elementele de creativitate reprezentative pentru diferite civilizaţii,
epoci sau perioade istorice, personalităţi sau evenimente, dar şi componente de arhitectură tradiţională
rurală, realizări tehnico-ştiinţifice, artistice, literare etc.
Agora sau forumul este o însumare de elemente arhitecturale care delimitează o incintă în care, în
antichitate, se desfăşurau principalele evenimente din viaţa aşezării. Ea avea o formă dreptunghiulară sau
pătrată şi era înconjurată de construcţii impunătoare. Agora Atenei, Romei sau forumul din Pompei ne
oferă o imagine elocventă asupra a ceea ce a reprezentat ,,piaţa” centrală a vechilor metropole sau oraşe.
Forumul din Pompei, cel mai bine conservat dintre toate edificiile de acest gen, are o lungime de 142 m şi
o lăţime de 38 m fiind înconjurat pe trei laturi de o galerie sprijinită pe coloane, iar pe a patra latură de
templul lui Jupiter. În incinta sa existau numeroase statui şi o tribună pentru oratori.
Teatrele apar de asemenea în antichitate şi au dimensiuni notabile datorită destinării lor ca loc de
practicare a actului cultural în aer liber. În general, au o formă liniară sau uşor curbată, în funcţie de
topografia terenului în care sunt sculptate sau amenajate. Le întâlnim în toate oraşele mai importante ale
polisurilor greceşti, începând cu Atena şi continuând cu Epidaur, Olimpia, Micene etc. În majoritatea
cazurilor, instituţiile acestei categorii îşi păstrează funcţia culturală iniţială care, prin ea însăşi, devine o
sursă de atractivitate.
Astfel, clădirile teatrelor şi operelor actuale atrag un număr mare de vizitatori dornici de a
rememora traiectoria artistică a unor artişti celebri.
În unele cazuri, valoarea turistică a acestor obiective sporeşte prin valoarea arhitecturală, stilul
constructiv, materialele utilizate etc. (clădirea Operei din Paris, clădirea Operei din Sidney, clădirea
Teatrului Globe din Londra, clădirea operei din Viena, clădirea Operei şi “Reduta“ din Budapesta,
Finlandiatalo din Helsinki, teatrul din Berlin etc.).
În alte situaţii, construcţiile devin adesea doar pretexte ale satisfacerii nevoii de recreere spirituală
realizată în plan mental, edificiile de acest gen devenind puncte de focalizare a cererii turistice mai puţin
prin arhitectura şi dimensiunile lor (modestă, fără nici o însuşire deosebită), cât mai ales prin efervescenta
“istorie” culturală conferită de tradiţia, rezonanţa şi calitatea evenimentelor găzduite care lasă locul deplin
trăirilor interioare (exemplul operei Scala din Milano, o construcţie anonimă în arhitectura oraşului, este
elocvent în această privinţă). Există însă şi lăcaşuri de cultură muzicală unde aportul arhitectural în
creionarea atracţiei turistice este mai substanţial, cum este cazul operei din Viena, Paris sau New York.
Prin funcţia lor atribuţiile muzeelor (indiferent de natura acestora – istorice, ştiinţifice, artistice,
literare etc.) vizează colectarea, sistematizarea, restaurarea, conservarea şi popularizarea obiectelor care
suscită interesul vizitatorilor, adresându-se celor interesaţi de resorturile intime ale creativităţii umane. În
unele cazuri, valoarea lor turistică sporeşte prin însuşirile arhitectonice ale clădirilor ce le adăpostesc
(palatul Louvru, Palatul de Iarnă).
Tipologia muzeelor este extrem de variată, concentrând pe un spaţiu restrâns exponate reprezentative
pentru segmentul specific destinaţiei lor. Astfel, întâlnim muzee de artă, etnografice, istorice, ale ştiinţelor
naturii etc. (vezi mai jos). În general, valoarea şi mărimea muzeului este strâns corelată cu posibilităţile de
colectare, sistematizare şi conservare ale organizatorilor.
 37
Ca urmare, muzeele naţionale vor concentra valori artistice de la nivelul întregii ţări, precum şi
anumite piese intrate în patrimoniul ţărilor respective din exterior. Dimpotrivă, muzeele regionale
(judeţene, districtuale) vor dispune de exponate recoltate dintr-o regiune dată, iar cele locale din
perimetrul aşezării gazdă, dar fără a se limita, totuşi, numai la zestrea acesteia.
Se remarcă, de asemenea, o discrepanţă notorie între bogăţia, varietatea şi valoarea exponatelor
muzeelor unor ţări care au avut colonii sau dispun de o forţă economică de anvergură şi muzeele statelor
mici şi sărace. În primul caz ele au acumulat, adeseori prin rapt colonial, lucrări de artă de mare valoare
aparţinând statelor subjugate, iar în al doilea şi-au adjudecat, inclusiv prin licitaţii publice, opere de artă
prezentate spre vânzare, ştiut fiind că traficul cu astfel de opere este deosebit de intens. Faima unor muzee
engleze, franceze, spaniole, americane sau ruseşti nu este străină de aspectele sus menţionate.
Dintre muzeele de artă renumite ale lumii menţionăm: Louvru (Paris), British Museum (Londra),
Prado (Madrid), Ermitage (St. Petersburg), Galeriile Tretiakov (Moscova), Musée Royale des Beaux Arts
(Bruxelles), Rijks (Amsterdam), Ufizzi (Florenţa), Vatican (Roma), Metropolitan (New York) etc.
Dintre instituţiile muzeale renumite pentru valoarea şi diversitatea exponatelor găzduite (reflectate
şi în numărul ridicat al secţiilor specializate) se numără Louvru – Paris, British Museum – Londra,
Ermitaj – Skt. Petersburg, Prado – Madrid, Rijks Museum – Amsterdam, Galeriile Tretiakov – Moscova,
Galeriile Ufizzi – Florenţa, Muzeul Vaticanului (Roma), Metropolitan Museum (New York), Musée
Royal de Beaux Arts (Bruxelles) etc.
Spre deosebire de muzee – instituţii ce înglobează fie o mare complexitate de exponate, fie o
bogăţie de exponate din aceeaşi categorie – colecţiile se axează îndeosebi pe anumite domenii, cum ar fi
pictura, sculptura, etnografia etc. Numărul exponatelor este limitat, deşi valoarea lor poate fi deosebită. În
general, ele apar ca urmare a unor iniţiative particulare. Într-o anumită fază a acumulării valorilor de artă,
colecţiile pot avea şi un caracter heteroclit, mai ales cele etnografice.
Casele memoriale reprezintă instituţii muzeistice de mai mică amploare, care pot înmagazina
referinţe (cărţi, fotografii, documente, corespondenţă, obiecte personale etc.) privind viaţa, opera şi
personalitatea unor personaje din diferite domenii (artistice, literare, culturale, ştiinţifice, politice, militare
etc.) care s-au născut, locuit sau au creat în respectivele edificii. În unele situaţii construcţiile în sine
posedă o valoare arhitecturală recunoscută.
Printre cele mai reprezentative edificii de acest tip se numără Casa lui William Shakespeare din Stratford
Upon Avon, Casa lui Goethe din Frankfurt/Main, Casa lui Mozart din Salzburg, Casa lui Mozart din Viena
(numită şi “Figarohaus” deoarece aici a fost compusă celebra operă “Nunta lui Figaro”), Casa lui Victor Hugo
din Vianden (Luxemburg), Casa lui Hristo Botev (poetul naţional al Bulgariei) din Kalofer, Casa lui Rubens din
Anvers, casa lui El Greco din Toledo, Casa lui Van Gogh din Amsterdam, Casa lui Nicolaus Copiernicus din
Torun (Polonia), Casa lui Albert Einstein din Berna, Casa lui Cristofor Columb din Genova etc.
Şi în România există câteva sute de case memoriale, dintre care se impun casa memorială a lui Mihai
Eminescu din Ipoteşti, casa memorială a lui Ion Creangă din Humuleşti, casa memorială dedicată lui Mihail
Sadoveanu de la Iaşi, casa memorială dedicată lui George Enescu de la Dorohoi, casa memorială Ciprian
Porumbescu din Ipoteşti, casa memorială de la Hobiţa dedicată lui Constantin Brâncuşi, casa memorială Ion
Irimescu de la Fălticeni, casa memorială George Coşbuc din Hordou (astăzi George Coşbuc), casa
memorială Liviu Rebreanu din Năsăud, casa memorială Octavian Goga din Răşinari (lângă Sibiu), casa
memorială Mihail Kogălniceanu din Iaşi, casa memorială Vasile Alecsandri din Mirceşti, casa memorială
Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, casa memorială a lui Avram Iancu din Vidra etc.
Bibliotecile suscită interesul vizitatorilor graţie numărului şi valorii volumelor şi incunabulelor,
vechimii şi rarităţii manuscriselor şi tipăriturilor deţinute. Renumită pe plan mondial este biblioteca din
Alexandria (Egipt), datorită numărului şi valorii documentelor, cărţilor şi papirusurilor deţinute (la care se
adaugă şi odiseea edificiului în sine), precum şi New York Library, graţie numărului ridicat de volume şi
valorii lor inestimabile.
Biblioteci deosebit de valoroase deţin, de asemenea, unele instituţii muzeale (British Museum din
Londra, Muzeul Vaticanului etc. sau Biblioteca Bathyaneum din Alba Iulia şi Telekiana din Târgu Mureş
fiind exemple relevante de pe plan mondial sau de la noi din ţară), instituţiile vechi şi prestigioase de
învăţământ superior (precum Cambridge, Oxford, Sorbonna, Heidelberg etc.) sau diferite foruri
academice (Biblioteca Academiei Române, spre exemplu).
Universităţile au constituit, încă de la înfiinţarea lor, repere constante ale cererii turistice. Ca focare de
aleasă cultură, ele s-au instituit, de-a lungul secolelor, în puncte de atracţie majoră pentru toţi cei care le-au
frecventat sau pentru cei dornici de a-şi înnobila spiritul savurând din atmosfera lor. Cele mai vechi edificii din
această categorie apar în Italia evului mediu: Bologna (1119), Ravena (1130) urmate fiind de universităţile
 38
Sorbona (1200), Cambridge (1209) şi Oxford (1214), Praga (1348), Cracovia (1364), Viena (1365),
Heidelberg (1386), Köln (1388) etc. Faima universităţilor constă atât în zestrea lor materială (arhitectura
clădirilor, biblioteci, muzee, parcuri, stadioane), cât mai ales în moştenirea spirituală datorată marilor
personalităţi care au studiat sau activat în fiecare din ele. Cu cât celebritatea şi numărul acestora a fost mai
mare cu atât blazonul instituţiei în sine este mai înnobilat.
Localizările datorate activităţilor de factură sportivă pot exercita o atracţie deosebită prin vechime,
originalitate, arhitectură inedită, soluţiile tehnice ingenioase utilizate etc.
Amfiteatrele romane reprezintă o ridicare, la cote superioare, a masivităţii în arhitectura antică romană cu
destinaţie culturală sau sportivă. De la forma liniară sau semicirculară (cel mult) a vechiului teatru se ajunge la cea
circular-ovoidală a amfiteatrelor.
Pragul superior atins în înălţarea acestui tip de construcţii este cel al Colosseumului din Roma, a cărui
ridicare se realizează între anii 75-80 d.Chr., în timpul împăraţilor Vespasian şi Titus.
Amfiteatrul din Pompei are aceeaşi formă ovoidală (135/104 m) şi o capacitate de 12 000 locuri. A
fost construit în anul 80 î.Chr. fiind printre cele mai vechi din lume. Amfiteatrele romane de acest tip se
păstrează încă, pe lângă cele sus menţionate, în oraşele peninsulei italice, în sudul Franţei (Nîmes,
Beziers, Arles) şi Spania (Granada, Sagunto, Pamplona) unde se desfăşoară vestite coride.

Din punct de vedere arhitectural, amfiteatrele au constituit un model pentru edificarea stadioanelor
moderne, răspândite pe toate meridianele globului.
Multe din aceste construcţii se impun prin grandoare (Maracana, din Rio de Janeiro; Lujniki din Moscova;
San Siro din Milano), altele prin tradiţia competiţiilor organizate (Wembley, în Londra, recent reconstruit).
Există numeroase cazuri în care edificiile sportive se constituie în puncte de focalizare a turiştilor prin
arhitectura lor inedită, exemple relevante fiind oferite de Olimpia Stadion din München (graţie acoperişului
său sub forma unor pânze de păianjen), stadionul Universităţii Yale din New Heaven (cu acoperiş în formă de
,,coamă”), stadionul din Bari – Italia (forma sa se aseamănă cu forma unui OZN), arena din Raleigh – SUA
(care evidenţiază rolul estetic al formelor curbate în arhitectură), Allianz Arena din München (cu o formă de
anvelopă sau de barcă pneumatică) etc.

Edificiile economice şi construcţiile tehnice cu funcţie turistică

Activităţile economice, indispensabile continuităţii şi afirmării civilizaţiei umane, presupun, pentru
optima lor desfăşurare, edificarea unei infrastructuri specifice. Din cele mai vechi timpuri şi până azi
realizarea acesteia a îmbinat, în majoritatea cazurilor, dezideratele pragmatice cu valenţele estetice
(,,utilul cu frumosul”). Încercarea omului, manifestată permanent, de a înzestra obiectivele cu destinaţie
economică primordială cu însuşiri fizionomice deosebite, acordă acestora o atractivitate ce poate fi
exploatată în plan turistic.
Ca urmare, zestrea atractivă a multor edificii din această grupă trebuie căutată în arhitectura,
grandoarea sau ineditul amplasării lor spaţiale. Nu se poate omite nici faptul că la înregistrarea atributelor
lor de sorginte turistică un aport însemnat şi-l aduc unele elemente ale cadrului natural, ele însele de un
pitoresc aparte.
Există însă şi numeroase situaţii în care ingeniozitatea spiritului uman, dublată de apariţia unor
materiale şi tehnici constructive noi au stat la baza edificării unor clădiri sau construcţii spectaculoase, care
dezvăluite admiratorilor geniul creatorilor, liniile îndrăzneţe ale arhitecturii, grandoarea şi ineditul construcţiei,
amplasarea deosebită, la sporirea interesului pentru acestea contribuind, de asemenea, materialul utilizat,
funcţiile trecute sau actuale etc.
Între obiectivele economice cu funcţie turistică se pot menţiona:
- sediile unor firme, instituţii şi expoziţii economice (bănci, corporaţii, burse, aeroporturi, gări,
porturi etc.);
- poduri şi viaducte;
- tunele şi metrouri;
- canale şi apeducte;
- baraje şi lacuri de acumulare;
Sediile unor întreprinderi, firme sau instituţii din domeniul economic atrag, prin directă
dependenţă cu valoarea artistică înmagazinată, un mare număr de admiratori. Liniile îndrăzneţe ale
arhitecturii, soluţiile ingenioase găsite de arhitecţi, tentaţia originalităţii creatorilor fac din toate aceste
construcţii un prilej de întâlnire a turiştilor cu ineditul şi frumosul.
 39
Dintre obiectivele acestei categorii care înmagazinează o rezonanţă turistică mai importantă pot fi
menţionate: complexele expoziţionale de la Hanovra, Montreal, Osaka, Torino, Sevilla, Brno, Bucureşti etc.,
instituţiile financiar-bancare din Londra, New York, Paris, Amsterdam, Centrul Financiar Mondial din Shanghai (în
construcţie); aerogările din New York (JFK), Paris (Charles de Gaulle), Tokyo (Narita), Frankfurt/Main, München
etc.; sediul ONU din New York, sediul Parlamentului European din Strasbourg, Palatul Naţiunilor de la Geneva etc;
sediile unor firme (BMW din München, General Motors din Detroit, Petronas din Kuala Lumpur etc.).
Turnurile de televiziune, apărute odată cu răspândirea acestui mijloc modern de comunicare în masă, au
devenit puncte de un interes turistic deosebit graţie locului lor de repere inconfundabile în topografia marilor
metropole conferit de etalarea pe verticală pe sute de metri, a supleţii siluetei lor, precum şi a dotării cu
ascensoare şi platforme de regrupare care permit vizitatorilor o receptare panoramică a peisajului urban limitrof.
Şi în cazul acestora există un prototip: Tour Eiffel, construit pentru a celebra Expoziţia Universală
din anul 1889. Demolarea sa ulterioară a fost îndepărtată prin amplasarea unor staţii de radio şi
telecomunicaţie. Înălţimea turnului depăşeşte 320 m iar greutatea sa atinge 7175 t. Alte turnuri renumite
sunt Turnul Ostankino din Moscova, Turnul de televiziune din Berlin, Turnul Naţional Canadian de
televiziune din Toronto etc.

Dintre construcţiile tehnice un impact turistic important produc podurile şi viaductele, tunelele şi
metrourile, canale, apeducte, baraje şi lacuri de acumulare.
Din categoria construcţiilor tehnice, podurile şi viaductele constituie elemente de artă constructivă
care se impun în peisajul multor metropole, având, totodată menirea de a surmonta discontinuităţile
topografice datorate de prezenţa reţelelor hidrografice, suprafeţelor lacustre, strâmtorilor maritime sau,
mai rar, fragmentărilor de amploare ale reliefului.
Precursoarele podurilor de astăzi sunt punţile realizate între un mal şi altul din trunchiuri de arbori
sau frânghii împletite.
Primele poduri, în înţelesul actual al noţiunii, la datorăm romanilor care, stăpânind tehnica prelucrării
pietrei şi dozării lianţilor, precum şi cunoaşterea rolului bolţilor în stabilitatea edificiilor, au împânzit marele
imperiu cu astfel de realizări ce dăinuie în unele locuri, până astăzi. Una dintre ele este opera lui Apollodor din
Damasc şi a unit malurile Dunării, printr-o succesiune de 20 piloni uniţi cu arcuri, la Drobeta-Turnu Severin, pod
din care se păstrează doar câteva vestigii. Mult mai bine conservate sunt podurile romane din Italia (,,Aelius”,
,,Fabricius” sau ,,Costius” de peste Tibru), Spania (Alcantara, pe Tajo; Merida, pe Guadiana, podul din Cordoba
sau de la Cangas de Onis), Franţa (Saint Chamas, Vaisson la Romaine, Cherchell). Latura estetică a podurilor
romane era amplificată prin decorarea lor cu coloane, statui sau turnuri fortificate.
Numărul şi importanţa podurilor creşte în evul mediu, concomitent cu intensificarea circulaţiei şi
comerţului. Acum apar adevărate bijuterii de artă constructivă cum sunt cele de la Carcassone, Cahors,
Orthez, Sospel, Avignon (Franţa), Cordoba (Spania), Limburg (Germania), Lucerna (Elveţia). Multe
dintre ele erau prevăzute cu metereze şi fortificaţii. Tot în evul mediu se înalţă vestitele poduri comerciale
din Veneţia (Rialto), Florenţa (Ponte Vecchio), Bath (Pluthney Bridge), Paris (Notre Dame) în arcadele
cărora nu mai apar statuile antice sau redutele medievale, ci prăvăliile negustorilor.
Stilurile diferitelor epoci îşi pun pecetea şi asupra liniilor podurilor. Astfel, ,,Pont Neuf” - cel mai
vechi pod parizian peste Sena - şi podul din Toulouse sunt ridicate în stil renascentist, podurile de la
Chalon sur Saône, Würzburg sau Roma (San Angelo) trădează influenţele baroce sau clasice etc.
Între podurile tradiţionale, construite din lemn, amintim cele existente în trecut, în mare număr, în regiunea
Năsăudului, sub forma unei galerii acoperită cu şindrilă, unde obştea sătească se aduna pe timp ploios.
O revoluţie adevărată se produce în construirea podurilor odată cu introducerea armăturilor
metalice şi betonului precomprimat care permite construirea unor edificii de mare amploare şi
spectaculozitate. Primul pod metalic este Podul Artelor din Paris, înălţat între anii 1802-1804.
Un model aparte este podul basculant compus din una sau două trevee a căror ridicare are menirea de a
facilita trecerea navelor. Cel mai cunoscut pod basculant este Tower Bridge din Londra, iar cel mai mare se află
la Chicago, cu o deschidere de 79 m.
O notă de pitoresc incontestabil o introduce tendinţa de suspendare a întregului pod sau a unor
sectoare principale, suspendare realizată prin cabluri de susţinere ancorate la extreme sau de pilonii
centrali. Între acestea se impun podul Verazzano Narrows (New York, 1 298 m), podul de peste
strâmtoarea Bosfor de 1074 m, Golden Gate – 1280 m, San Francisco, Great Belt East cu 1624 de metri –
Danemarca), Rio-Antirrio (2880 m, lângă Patras-Grecia, care leagă peninsula Peloponez de partea
continentală a Greciei), viaductul Millau (2460 m – peste râul Tarn, în departamentul Aveyron – Franţa),
podul Akashi (cunoscut şi sub numele de Pearl Bridge, este un pod suspendat în Japonia care traversează
Strâmtoarea Akashi, care leagă insulele Shikoku si Honshu; este cel mai lung pod suspendat din lume,
 40
având o lungime totală de 3911 m şi o deschidere de 1991 m). O succesiune remarcabilă de poduri şi
viaducte se desfăşoară pe autostrada Menton-Genova ce însoţeşte litoralul mediteraneean.
În ţara noastră, Podul Saligny de la Cernavodă măsoară 1,66 km şi a fost dat în folosinţă în anul
1895, iar podul nou, paralel cu cel menţionat, are o lungime de 1,59 km şi a fost inaugurat în anul 1987.
Tunelele sunt lucrări de artă întâlnite frecvent în regiunile muntoase şi colinare ale Europei,
Americii sau Asiei. Au menirea de a scurta traseele căilor feroviare şi rutiere şi de a surmonta pragurile
altitudinale ridicate în calea acestora de barierele orografice.
Peisajul marilor tunele, intens iluminate este feeric, deşi aerisirea lor, cu toate tehnologiile actuale
este departe de a înlătura în totalitate noxele rezultate din arderea carburanţilor.
În anul 1993 a fost dat în folosinţă tunelul pe sub Marea Mânecii ce leagă Franţa de Anglia, cu o
lungime de 38 km. Dintre tunelele rutiere amplasate în regiuni pitoreşti menţionăm tunelul Mont Blanc
(între Elveţia şi Franţa), Frejus (între Franţa şi Italia) etc.
Metrourile constituie un mijloc de transport la care vizitatorii apelează frecvent, existând şi staţii
ale căror atribute arhitectonice intrinseci (inclusiv decoraţiunile acestora) se pot constitui în valenţe
turistice cu “priză” la public (staţiile metroului moscovit reprezintă unul dintre cele mai relevante
exemple din acest punct de vedere).
În funcţie de anul inaugurării, principalele metrouri din lume sunt amplasate în Londra (1863),
New York (1868), Chicago (1892), Budapesta (1896), Paris (1900), Viena (1902), Berlin (1902), Madrid
(1912), Tokio (1927), Moscova (1935), Roma (1955), Rio de Janeiro (1972), Bucureşti (1979) etc.

Canalele sunt fâşiile albastre născute din dorinţa şi interesul uman de a lega două sau mai multe
întinderi de apă între ele. Rolul lor economic este de necontestat, acestuia adăugându-i-se însă şi o importanţă
turistică demnă de subliniat. Facilitând circulaţia navală, canalele vor înlesni concomitent circulaţia turistică.
Iar în contextul trasării lor printr-un peisaj pitoresc atractivitatea lor creşte mult. Şi nu în ultimul rând,
numeroase canale, în totalitate sau pe sectoare, devin o sursă de agrement specifică. Între cele mai cunoscute
canale din lume se impun: Suez, Panama, Dunăre-Marea Neagră, Corint, Kiel, Rin-Main-Dunăre, Marele
Canal Chinez etc.

Apeductele apar ca şi construcţii monumentale moştenite din antichitate când transportul apei de la
mari distanţe a necesitat edificarea unor aducţiuni de mari proporţii. De mare notorietate se bucură
apeductul roman din Segovia (Spania), cu o lungime de 728 m A fost construit în timpul împăratului
Traian (98-117 d.Chr.) din peste 20400 blocuri de granit dispuse sub formă de arcuri şi piloni.
Funcţionează şi astăzi când menirea sa iniţială este mult depăşită de cea turistică.
La Nîmes, în Franţa, se află apeductul Pont du Gard, edificat în anul 20 î.Chr. El traversează valea
râului cu acelaşi nume având o lungime de 275 m. Se prezintă ca o construcţie triplu etajată, înălţimea
totală atingând 49 m. În ţara noastră romanii au construit apeducte subterane ale căror vestigii au fost
deshumate la Sarmisegetusa, Istria sau Adamclisi.

Barajele şi lacurile de acumulare sunt obiective cu funcţie dublă (economică şi turistică) amplasate
îndeosebi în regiunile muntoase străbătute de râuri cu debite mari.
Atracţia exercitată asupra turiştilor de baraje se datorează, pe de o parte formei, dimensiunilor şi
poziţiei spaţiale a barajului, iar pe de altă parte, configuraţiei şi pitorescului lacului de acumulare din
amontele acestuia.
Astfel, masivitatea barajelor de greutate construite din beton sau aroncamente (Izvorul Muntelui,
Porţile de Fier, Beliş) concurează cu liniile suple ale barajelor arcuite (Vidraru, Floroiu). Înălţimea şi
lungimea barajelor sunt două elemente strâns corelate cu puterea lor de atracţie.
Lacurile de acumulare au rolul stabilit iniţial, de a pune în mişcare prin forţa apelor acumulate,
turbinele generatoarelor electrice, de aprovizionare cu apă a localităţilor, irigaţii, regularizarea scurgerii
etc. Turismul găseşte în regiunea acestora un loc ideal de practicare prin afirmarea sporturilor nautice, a
pescuitului sportiv sau a altor activităţi de agrement. Ele se constituie în poli de atracţie regională,
îmbinând resursele peisagistice cu cele antropice.

Edificiile destinate afacerilor şi congreselor

Deşi motivaţia şi scopul primordial al declanşării călătoriilor de afaceri şi congrese este unul de
factură lucrativă, aspectul lor turistic nu poate fi negat, deoarece în perioada deplasării persoanele în
cauză efectuează serie de activităţi specifice turismului: de la alegerea locului (acelaşi ca şi pentru turiştii
 41
“clasici”, motivaţi de recreere, cură sau culturalizare), la utilizarea aceloraşi facilităţi şi mijloace de
transport şi până vizitarea unor obiective naturale sau antropice şi, implicit, consumul produsului turistic.
Printre practicanţii acestei forme de turism se numără oamenii de afaceri, sportivii, artiştii, oamenii
de ştiinţă etc. (denumiţi în literatura de specialitate şi pseudoturişti sau turişti ocazionali) care se
deplasează frecvent utilizând timpul liber pentru activităţi cu specific turistic motivate de recreere sau
dorinţa de cunoaştere şi culturalizare. Însă, spre deosebire de turiştii propriu-zişi, care îşi aleg locul şi timpul
vacanţei, persoanele care călătoresc cu scop lucrativ sunt constrânşi de timpul şi locul deplasării.
Pentru astfel de manifestări au fost construite edificii speciale îndeosebi în marile oraşe (Paris,
Londra, New York, Geneva, Bruxelles, Nisa, Berlin, Roma, Tokyo etc.), dar şi în oraşe mai mici sau în
staţiuni turistice, turismul de afaceri şi congrese contribuind semnificativ la dezvoltarea locală graţie
fluxurilor de persoane atrase şi veniturilor importante generate.
a7. Localizările paraculturale grupează acele realizări umane destinate a înfrumuseţa, a crea o
ambianţă reconfortantă, a înnobila peisajul. De asemenea, tot din această grupă fac parte anumite edificii
cu funcţie recreativă, de desfăşurare a actului turistic în sine. Ambele grupe de obiective sunt legate strâns
de desfăşurarea fenomenului turistic pe care-l stimulează şi promovează.

Cele mai importante obiective din această categorie sunt:

- parcurile de recreere (spaţiile verzi intra- şi periurbane);
- parcurile tematice (de distracţii/agrement);
- cazinourile;
- centrele de recreere;
- fântânile.
Parcurile de recreere (spaţiile verzi intra- şi periurbane)
Noţiunea de spaţiu verde reprezintă o categorie funcţională din cadrul unei localităţi sau din zona sa
de influenţă (înconjurătoare), al cărui spaţiu este determinat în primul rând de vegetaţie şi, în al doilea
rând, de dotări şi echipări corespunzătoare destinate odihnei, recreerii şi agrementului în aer liber.
Din punct de vedere al amplasării spaţiilor verzi în raport cu localitatea, se pot delimita două
categorii distincte de spaţii verzi:
- spaţii verzi interioare (intravilane), grupând formaţiunile de spaţii verzi din vatra aşezării, a căror funcţii
principale vizează satisfacerea necesităţilor cotidiene de odihnă, destindere şi refacere fizică şi psihică, precum şi
ameliorarea influenţei elementelor microclimatice (umiditate/uscăciune, vânt, durata de strălucire a soarelui etc.);
- spaţii verzi exterioare vetrei localităţii (periurbane), care includ zonele de agrement (pădurile-parc şi pădurile
de agrement) şi alte categorii de spaţii verzi situate în afara perimetrului construibil al localităţii.

Parcurile de recreere şi grădinile publice reprezintă insule de vegetaţie în vatra unor mari
metropole, unde cetăţenii acestora regăsesc atmosfera necesară destinderii şi recreerii. Acestea constituie
elemente nelipsite din peisajul urban, regăsindu-le, practic, în toate marile oraşe de pe toate continentele.
Au suprafeţe variabile, în funcţie de presiunea ,,foamei de terenuri” pentru construcţii şi de tradiţia
ataşamentului faţă de natură al poporului respectiv.
Printre locaţiile renumite de acest tip se numără Stadtpark din Viena, Grădinile Mirabell din Salzburg (amenajate
în 1690), Parcul Schlossberg din Graz-Austria (amenajat pe colina care domină oraşul cu peste 120 m, accesibil prin
intermediul unui funicular), Kungsträdgarden din Stockholm (amenajat pe locul vechii grădini regale de zarzavaturi),
Parc de Cinquantenaire din Bruxelles (amenajat în 1880 în jurul unui palat), Phoenix Park din Dublin, Hyde Park din
Londra, New York-ul (Central Park, 339 ha, situat în Manhattan, Cunningham Park în cartierul Queens, Pelham Bay
Park din cartierul Bronx, Great Kills Park din Staten Island etc), New Delhi - un adevărat oraş-grădină, cu numeroase
spaţii verzi, vile şi palate „înecate" în grădini şi parcuri, Cişmigiu din Bucureşti etc.
Amintim de asemenea, parcurile de vânătoare ale castelelor medievale europene, cele renumite fiind 17
astfel de locaţii cele de pe Valea Loarei şi afluentului său Cher (Chambord, Chenonceaux, Chaumont, Cher,
Amboise, Blois etc.).
Grădinile botanice înmagazinează, la rândul lor, un grad de atractivitate deosebit, din această
categorie exemple relevante fiind conferite de Grădinile Exotice din Monaco, grădinile botanice din
Tromsö (Norvegia – cunoscută ca cea mai nordică de pe Glob), Balcic (Bulgaria), Salt Lake City (statul
Utah – SUA), Cluj-Napoca, Jibou etc.
Parcurile de distracţii au fost create ca un mijloc de agrement pentru populaţia de toate vârstele.
Edificarea acestora reclamă investiţii importante în dotări tehnice tot mai perfecţionate, graţie cărora
reuşesc să constituie puncte de focalizare a milioane de turişti anual.
 42
Primele parcuri tematice au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor: Tivoli la
Copenhaga (1843), Sea Lion Park (1895) şi Luna Park (1904) la New York, Luna Park la Paris (1909). Acestea
au cunoscut un avânt deosebit după cel de al doilea război mondial, construindu-se asemenea parcuri în Olanda
(Madurodam, 1950), Germania (Phantasialand, 1967), Marea Britanie (Thorpe Park, 1973 şi Alton Tower, 1974),
Franţa (Futuroscope – Poitiers, 1987), Belgia (Mini Europe, 1989), Hong Kong (1990) etc.
De inspiraţie americană (lansarea acestui concept producându-se în 1955 în California, urmat de Orlando –
Florida, în 1971), parcurile de distracţii de tip Disneyland au reuşit să se impună în Japonia (Tokyo, inaugurat în
1985) şi chiar în unele ţări care au manifestat iniţial reticenţe în “adoptarea” acestora. Astfel, parcul
Eurodisneyland deschis în 1992 la Marne-la Valée (în proximitatea estică a Parisului) a înregistrat pierderi
constante, fiind considerat (în opinia multora) falimentar în primii trei ani de la inaugurare (de altfel, ultimii 5 ani
dinaintea înaintea inaugurării Eurodisneylandul-ui parizian au consemnat închiderea altor parcuri tematice,
precum Mirapolis, Zygofolis, Planeta Magică, cf. Dinu, 2003, p. 229). Adoptarea unei noi viziuni de marketing
calată pe o “europenizare” a ofertei turistice a reuşit să îl transforme relativ rapid într-o afacere profitabilă, graţie
atragerii a peste 12 milioane de vizitatori anual. Entuziasmul mai scăzut manifestat de europeni (“probat” în cazul
Eurodisneyland-ul instalat lângă Paris) nu împiedică însă realizarea unui parc de distracţii similar la periferia
Moscovei. Nici România nu a fost ocolită de intenţii similare, dorinţa autorităţilor de a instala un parc
tematic “Dracula Park” lângă Sighişoara, însoţită de o vie dezbatere publică (în anul 2001), precum şi de
protestele vehemente ale organizaţiilor ecologiste (susţinute şi de o serie de personalităţi) determinând,
într-o primă fază, schimbarea locaţiei (Snagov) şi, în final, abandonarea proiectului.
Cazinourile sunt edificii destinate distracţiei şi agrementului şi sunt specifice staţiunilor turistice cu
rezonanţă (Monte Carlo, Baden-Baden, Karlovy-Vary, Nisa, Cannes, Deauville, Divonne-les-Bains etc.). În SUA
acestea au proliferat pe scară largă, determinând apariţia unei adevărate industrii a jocurilor de noroc şi
agrementului, conducând la conturarea unor adevărate staţiuni bazate exclusiv pe cazinouri şi divertisment (Las
Vegas, Reno şi Atlantic City fiind cele mai relevante exemple). Rentabilitatea economică este raţiunea pentru
care, în ultimii ani, noile autorităţi chineze din Macao (fostă colonie portugheză retrocedată Chinei în 1999)
manifestă un interes deosebit pentru promovarea jocurilor de noroc şi divertisment, concretizat prin demararea
construcţiei celui mai mare cazinou din lume şi a altor 10 edificii de acest tip.
În ţara noastră, Sinaia şi Constanţa deţin cazinouri de tradiţie, după 1990 consemnându-se apariţia
unor noi asemenea edificii în marile oraşe ale ţării (ex. în Bucureşti, cel mai intens vizitate sunt Casa
Vernescu, Cazino Victoria şi Intercontinental).
Centrele de recreere (diferite de cele periurbane clasice) sunt o reflectare a „noului turism” şi
grupează complexele de cazare şi animaţie destinate clientelei sportive, dar şi celei vârstnice amatoare de
activităţi fizice diverse (echitaţie, nataţie, bowling etc.). Amplasarea iniţială în cadrul centrelor urbane sau în
proximitatea acestora (zonele semicentrale) a cunoscut o migrare treptată spre periferie şi, în ultimii ani, o
dislocare în plin mediu rural, unde au contribuit din plin la revitalizarea economiilor locale, cu atât mai mult
cu cât ele deservesc clientela în mod permanent.
Fântânile deţin atribuţii eminamente decorative, sporind frumuseţea şi farmecul marilor pieţe sau parcuri.
Au fost construite încă din antichitate, în Grecia fiind împrejmuite cu coloane ionice, încadrate cu porticuri sau
statui. Dintre fântânile renumite menţionăm: Fontana di Trevi din Roma, Fântâna cu Nouă Guri din Atena,
fântâna din mijlocul lacului Geneva, fântânile de la Versailles, Washington, Madrid etc.

a8. Nucleele urbane majore de convergenţă ale fluxurilor turistice

Centrul istoric reprezintă nu doar partea cea mai veche a unui oraş şi punctul de iradiere spre
exterior al acestuia, ci şi punctul maxim de atracţie pentru turiştii dornici să descopere bogăţia sa culturală
în valenţele atractive înmagazinate de vechile clădiri istorice şi religioase, instituţii, muzee, monumente
etc. sau să îşi lărgească orizontul cultural-spiritual.
Nucleele centrale vechi reprezintă nu doar “inima” socio-culturală şi administrativă a oraşelor în
cauză, ci şi simbolul perenităţii locuitorilor acesteia, motiv pentru care, chiar în urma unor distrugeri
masive, de fiecare dată a fost reconstruit într-o manieră care să respecte cât mai fidel cu putinţă
dimensiunile şi formele iniţiale (ex. Varşovia, Mink, Nürnberg, Berlin etc. distruse în timpul celui de al
doilea război mondial şi reconstruite ulterior).
Însă atracţia deosebită exercitată asupra turiştilor de vechile centre istorice urbane derivă din atmosfera de
altădată conservată şi transmisă de arhitectura deosebită a ansamblurilor construite, a pieţelor, străzilor înguste şi
întortocheate cu specific medieval sau a zidurilor ale cetăţilor de odinioară (groase şi crenelate, prevăzute cu
turnuri de apărare, porţi de acces sau creneluri) care permit asemănarea multora dintre acestea cu nişte adevărate
 43
muzee de istorie în aer liber (ex. centrul istoric al Romei antice – Foro Romano, centrul istoric al oraşului
Stockholm, centrul istoric al vechiului oraş Luxemburg, centrul istoric al oraşului Praga, centrul istoric fortificat
al Moscovei – Kremlin, cartierul portuar al oraşului vest-norvegian Bergen – Bryggen, centrele oraşelor
hanseatice Visby, Lübeck, Rostock etc., Place du Bourg-de-Four din Geneva etc.).
Cartierele cu specific se constituie în componente de bază în creionarea imaginii turistice a multora dintre oraşele
cu vocaţie turistică, graţie asocierii dintre elementele tradiţionale şi cele specific. În această categorie sunt grupate
cartierele artiştilor (cel mai elocvent exemplu este conferit de Cartierul parizian Montmartre, loc de întâlnire al artiştilor
şi literaţilor sau de cartierul Montparnasse din acelaşi oraş), de afaceri (La Défense din Paris), comerciale (Le Marais
din Paris, cartier al magazinelor de modă, al anticarilor şi galeriilor de artă) sau aparţinând diferitelor grupuri etnice
(cartierul Juderia din Cordoba, cartierele chinezeşti din marile oraşe americane – aşa numitele China Town) etc.
Obiectivele turistice “simbol”, indiferent de categoria tipologică căreia aparţin (edificii religioase,
istorice sau sportive, sedii moderne ale diferitelor instituţii etc.) se constituie în adevărate embleme ale
“oraşului-gazdă” care contribuie la consolidarea imaginii lor turistice şi, implicit, a gradului de
atractivitate. De cele mai multe ori, vizualizarea unei asemenea imagini reprezentative asigură aproape
instantaneu transpunerea (imaginară, desigur) persoanei în cauză în decorul din care “obiectivul-simbol”
face parte integrantă.
Dintre numeroasele exemple existente, pot fi considerate reprezentative Turnul Eiffel pentru Paris,
Statuia Libertăţii pentru New York, Sears Tower pentru Chicago, Podul Londrei sau clădirea
Parlamentului britanic pentru Londra, Micuţa Sirenă pentru Copenhaga, Manneken Pis pentru Bruxelles,
catedrala Sagrada Familia pentru Barcelona, Palatul Parlamentului pentru Bucureşti, clădirea
Parlamentului din Budapesta, Palatul Schönbrunn pentru Viena, clădirea Operei pentru Sidney, turnurile
Petronas pentru Kuala Lumpur etc.).

B. Activităţile sociale cu funcţie turistică, manifestările culturale şi paraculturale

Pe lângă obiectivele turistice analizate anterior, concretizate în peisaj printr-o materializare certă -
ceea ce le conferă şi atributul permanenţei - potenţialul atractiv de origine antropică înglobează şi o serie
de activităţi şi manifestări nemeterializate spaţial. În consecinţă ele vor deveni o sursă a interesului
turistic doar în anumite intervale temporale, în perioada desfăşurării lor.
Principalele activităţi şi manifestări umane încadrabile acestei categorii sunt:
- târgurile şi expoziţiile;
- festivalurile artistice;
- carnavalurile;
- nedeile;
- hramurile şi pelerinajele religioase;
- competiţiile sportive;
- alte manifestări (festivităţi, sărbători etc.).

Târgurile şi expoziţiile se constituie în centre de polarizare temporară (de la o zi la câteva săptămâni) a

unor activităţi cu specific comercial sau expoziţional (de regulă produse noi şi avangardiste) şi a interesului
unui mare număr de specialişti şi vizitatori.
Majoritatea acestora au un caracter naţional (târgurile săptămânale, lunare, anuale), frecvenţa
turistică cea mai importantă fiind generată de târgurile cu participare internaţională. Caracterul acestora
poate fi însă şi unul mixt (Berlin, Tokyo, Brno, Bucureşti etc.) sau specializat, restrângând aria de interes
la un anumit domeniu (târguri de carte, de maşini, de turism, de utilaje specializate, de soft, de produce
electronice etc.). Ultimii ani consemnează extinderea ariei tematice a acestor manifestări spre noi domenii
(ex. târguri de job-uri).
Spre deosebire de târguri a căror tentă comercială este bine evidenţiată, organizarea expoziţiilor cu
tentă universală este motivată de aniversarea unor evenimente majore care au marcat istoria civilizaţiei
umane (spre exemplu expoziţia mondială de la Sevilla din 1992 a fost organizată pentru a marca 500 de
ani de la descoperirea Americii de Cristofor Columb).
Alături de acestea, gama manifestărilor expoziţionale acoperă o domenii extrem de eterogene:
costume populare, sculptură, tablouri, ceasuri, miniaturi, filatelie, numismatică, ştiinţă şi tehnică,
mineralogie, ştiinţe naturale etc.
De un real interes se bucură expoziţiile internaţionale cu specific, găzduite de marile metropole ale
lumii (cum sunt renumitele saloane auto de Paris, Geneva, Frankfurt, Chicago etc.).
 44
Festivalurile reprezintă manifestări artistice din domenii variate care se adresează segmentului de
practicanţi ai turismului cultural: muzică clasică (festivalul Mozart desfăşurat la Salzburg; festivalul Wagner
la Beyreuth; Festivalurile Johann Strauss, Beethoven sau Schubert derulate la Viena; Festivalul Enescu la
Bucureşti), teatrale (Avignon), cinematografice (Cannes, Veneţia, Berlin), folclorice (Sighetu Marmaţiei),
muzică modernă (începând de la jazz la pop şi rock – New Orleans, San Remo, Braşov, Mamaia etc.),
tradiţii medievale (Sighişoara).
Festivalurile folclorice pot avea caracter naţional (San Remo, Mamaia) sau internaţional (Dijon –
Franţa, Teruel – Spania, Braşov etc.).
O altă categorie de festivaluri se adresează – prin tematică abordată – unor fracţiuni diferite de
persoane. Astfel, oraşul Kazanlîk (Bulgaria) este locul de desfăşurare a Festivalului Trandafirilor, oraşul
spaniol Pamplona este gazda festivalului organizat cu ocazia sărbătorilor de San Fermin (cu celebra
“confruntare” dintre taurii liberi şi mulţimea extaziată alergând pe străzile oraşului), oraşul norvegian
Tromsö organizează numeroase festivaluri (Festivalul Aurorelor Boreale, Maratonul Soarelui de la Miezul
Zilei Polare, Festivalul Pescuitului, Festivalul Berii, Festivalul Filmului), Tallin sau Monte Carlo sunt locuri
de desfăşurare a unor renumite festivaluri de circ etc.
Carnavalurile reprezintă manifestări de amploare derulate anual în anumite locaţii devenite
tradiţionale, care se transformă, pe perioada derulării lor, în centre de polarizare a turiştilor prin atmosfera
inedită, prin exuberanţa şi voia bună împărtăşită de participanţi şi, nu în ultimul rând, prin imaginaţia şi
originalitatea transpuse în costumaţii, dans şi manifestări specifice. Dintre carnavalurile renumite pot fi
menţionate carnavalul de la Nisa (menţionat încă din anul 1294) şi Carnavalului de la Veneţia (menţionat
la 1094, deşi faima de “Oraş al carnavalurilor” a Veneţiei s-a răspândit abia în secolul al XVIII-lea) etc.
Rezonanţa turistică cea mai puternică şi, implicit, frecvenţa deosebită, exercită celebrul carnaval la
Rio de Janeiro, desfăşurat în mijlocul verii australe (februarie sau martie), ocazie cu care zeci de mii de
turişti din toată lumea descind în oraş pentru a lua urmări parada şcolilor de samba (derulată din 1984 pe
Sambodrome-ul special construit) şi a participa activ la fabuloasa descătuşare de energie, imaginaţie şi
culoare specifică evenimentului.
Nedeile sunt evenimente cu adânci rădăcini în tradiţiile popoarelor, prilejuite de succesiunea ciclică a
anotimpurilor, de reluarea ritmică a unor vechi trăiri şi obişnuinţe. În general, ele se desfăşoară primăvara,
când natura se trezeşte la o nouă viaţă. Aproape fiecare floare are nedeia sa: înflorirea narciselor adună
oamenii la Negrileasa, în Munţii Apuseni; înflorirea liliacului la Ponoare în Podişul Mehedinţi; a cireşului şi
crizantemelor este motivaţia sărbătorilor sakura şi kiku pentru japonezi, cu adevărate pelerinaje florale la
Tokyo, Kyoto, Yoshimo sau Koganei.
Pelerinajul a constituit încă din perioada antică o formă de deplasare cu caracter turistic prin natura
şi durata călătoriei, respectiv apelarea la spaţiile de cazare specifice epocii (hanurile şi institutele de
ospitalitate). Mişcări de persoane cu caracter de pelerinaj sunt menţionate încă din secolul V î.Chr. de
către Herodot, care a descris deplasările continue de persoane dinspre regiunea joasă a Deltei Nilului
înspre regiunea templelor de la Memphis.
Circulaţia persoanelor înspre centrele religioase importante a continuat pe întreaga perioadă
medievală, pelerinajele devenind practici din ce în ce mai extinse şi mai profitabile pentru locuitorii ale
căror teritorii erau traversate (metafora „pâraielor de aur” utilizată pentru a defini traseele urmate de
aceşti pelerini este sugestivă pentru a sublinia eficienţa deplasărilor respective) pe măsura consolidării
principalelor religii mondiale (creştinismul, islamismul, budismul). Ca urmare, creştinii se orientează spre
Roma, Ierusalim, Constantinopol, Santiago de Compostella, musulmanii spre Mecca şi Medina, budiştii
spre templele din Tibet, Câmpia Indogangetică şi din Indochina.
În prezent, pelerinajele religioase generează importante fluxuri turistice, a căror orientare vizează cu
precădere principalele centre ale religiilor mondiale sau locaţiile religioase asociate cu figuri sau fapte
biblice (precum Lourdes, Fatima, Benares, Santiago de Compostella, Medjugorje, Roma, Mecca,
Ierusalim, Covadonga etc.), economia locală fiind strâns conectată şi dependentă aproape exclusiv de
clientela pelerinajelor religioase.
În mod similar, motivaţia religioasă (coroborată însă cu una profană) stă la baza declanşării unor importante
fluxuri turistice convergente spre localizări de factură religioasă precum Chartres (Franţa), Meteora (Grecia),
mănăstirile moldoveneşti, templele budiste sau şintoiste din China, Indochina sau Japonia etc.

Într-un mod similar, motivaţia fiind însă cu totul alta, se concentrează un mare număr de turişti cu
ocazia manifestărilor sportive de excepţie (olimpiadele de vară şi iarnă, campionatele mondiale şi
continentale, turneele finale ale unor competiţii etc.), graţie importanţei deosebite acordate în prezent
sportului de performanţă, care devenit unul dintre atributele definitorii ale civilizaţiei contemporane.
 45
Practic, activităţile de acest gen au favorizat nu doar apariţia unor localizări turistice diferite care
tipologie şi anvergură (ex. raliul Paris-Dakar, care a reuşit să genereze localizări turistice în lungul
traseului; manifestările de anvergură care presupun, pentru buna lor desfăşurare, edificarea unei
infrastructuri diversificate, de la baze de cazare, restauraţie şi agrement, până la stadioane, dotări pentru
sporturi de iarnă etc.), ci şi generarea unor fluxuri turistice convergente cu un volum impresionant,
îndeosebi cu ocazia competiţiilor sportive internaţionale (cu atât mai mult a celor de anvergură majoră
precum cele menţionate).
Evenimentele sportive majore sporesc brusc (în pofida unei frecventări episodice a acestora)
interesul unui mare număr de turişti, chiar dacă locaţia acestora este foarte îndepărtată (exemplele
Olimpiadei de la Sidney din 2000 şi a Campionatului Mondial de Fotbal din Japonia şi Coreea de Sud
desfăşurat în 2002 fiind ilustrative din acest punct de vedere).
Impactul sportului este însă mult mai ridicat în cazul în care este integrat spaţiilor turistice deja
existente şi frecventate de o clientelă suficient de numeroasă care să justifice inserarea acestora (cazul
terenurilor de sport, piscinelor, amenajărilor nautice de agrement etc. din cadrul staţiunilor turistice
menite a diversifica oferta turistică în vederea atragerii unui număr cât mai ridicat de turişti şi din
segmente cât mai variate).
Există, de asemenea, o gamă largă de activităţi umane greu integrabile în categoriile precedente, dar
care au o forţă de atracţie deosebită. Avem în vedere, spre exemplu, Regata Storica din Veneţia, în care tradiţia
,,cununiei dogelui cu marea” este reluată an de an într-o atmosferă de un pitoresc inimitabil. Un alt eveniment
căutat zilnic de mii de turişti ce vizitează Londra este ,,schimbarea gărzii” la Palatul Buckingham, o defilare
fastuoasă a uniformelor de epocă. Ca să nu amintim de ,,Oktoberfest”, o sărbătoare populară bavareză unde
tradiţia şi carnavalul se asociază pentru a binedispune şi a încânta. Chiar şi manifestări cu caracter excentric
pot deveni surse ale atractivităţii. Avem în vedere, spre exemplu “Concursul mondial de grimase”, desfăşurat
în localitatea franceză Moncrabeau (tot aici, în acelaşi scop turistic, fiinţează Academia mincinoşilor şi este
ridicat “Monumentul încornoratului”) etc.

C. Resursele turistice de natură etnografică

În paleta largă a obiectivelor turistice de provenienţă antropică resursele turistice etnografice ocupă un
loc aparte datorită specificităţii conferite de “amprenta” proprie fiecărei etnii în parte, în care se regăseşte
bogăţia şi diversitatea patrimoniului spiritual şi material rezultat al evoluţiei continue şi diseminării spaţiale.
Ca urmare, originalitatea, unicitatea şi ineditul înmagazinat de resursele etnografice se constituie în
totatâtea motivaţii pentru turiştii de alte etnie proveniţi din afara spaţiului locuit de poporul respectiv, al
căror interes – stimulat şi întreţinut corespunzător de către promotorii turismului rural autentic – poate
constitui o sursă de revitalizare semnificativă a turismului şi a dezvoltării socio-economice de ansamblu a
regiunilor posesoare de astfel de resurse.
Pe de altă parte, valoarea turistică a resurselor etnografice derivă şi din îmbinarea permanentă a
edificiilor şi obiectivelor cu funcţie atractivă cu manifestările ce se desfăşoară într-un cadru oferit,
frecvent, de primele. Apare aşadar, o simbioză a materiei cu spiritul, totul condus, în urma unor distilări
milenare, înspre pragul adevăratei arte.
Destinul turistic al patrimoniului etnografic relevă astăzi situaţii aparent paradoxale; ponderea sa minimă
se regăseşte în ţările cele mai puternic industrializate şi urbanizate, în vreme ce resursele cele mai bogate se
află în ţările în curs de dezvoltare. Aceasta deoarece cultura populară veritabilă este apanajul vieţii rurale
continue şi viguroase, cu tradiţii conservate şi îmbogăţite prin experienţa propriilor creatori. Or, oraşul şi viaţa
urbană au modificat condiţiile şi au îndepărtat omul de practicile ancestrale din care a rezultat folclorul. Nu
este deci de mirare că ţări precum Marea Britanie, Franţa, SUA, Canada, Australia, Germania etc. au o zestre
turistică etnografică modestă. Pentru unele dintre aceste ţări, cu o imigraţie puternică, faptul apare uşor
explicabil: dezrădăcinarea populaţiei emigrate din matricea contextului naţional a coincis cu renunţarea la
propriile tradiţii.

Între elementele atractive de sorginte etnografică, cele mai relevante pentru fenomenul turistic sunt:
- ocupaţiile şi meşteşugurile;
- obiceiurile tradiţionale;
- portul, jocurile şi cântecele populare;
- arhitectura şi instalaţiile tehnice ţărăneşti;
- aşezările rurale cu structură şi arhitectură tradiţională.

Ocupaţiile şi meşteşugurile relevă o mare diversitate tipologică atât la nivel naţional, cât, mai ales, pe plan
mondial, existând diferenţieri însemnate de la un tip de relief la altul şi de la o regiune climatică la alta.
 46
Interesul pentru acestea derivă din modul lor de practicare, ustensilele folosite, modificările induse
peisajului natural etc. şi cu atât mai mult în contextul în care ocupaţiile şi meşteşugurile devin pretextul
afirmării unor alte manifestări etnografice (diferite obiceiuri tradiţionale, jocuri, cântec popular etc.).
Din gama largă a ocupaţiilor şi meşteşugurilor tradiţionale, un plus de atractivitate relevă cultura
plantelor, creşterea animalelor, exploatarea şi prelucrarea lemnului, vânătoarea, pescuitul, albinăritul,
aurăritul, olăritul, cojocăritul, fierăritul etc.

Obiceiurile sunt manifestări creatoare ale spiritualităţii rurale în care diferite evenimente din viaţa
obştii sau individului sunt înălţate la statut de simbol şi practică oraculară şi sunt asociate ciclicităţii
anotimpurilor (obiceiurilor calendaristice de iarnă sau primăvară), evenimentelor familiale sau individuale
(obiceiuri de naştere, obiceiuri de nuntă sau înmormântare).
Cele mai multe dintre obiceiurile calendaristice de iarnă ale creştinilor celebrează naşterea
Mântuitorului şi venirea noului an (în primul rând colindele religioase sau laice), la care se adaugă o serie de
alte obiceiuri diferite de la o etnie la alta, de la o regiune la alta sau de la o ţară la alta (în ţara noastră putem
menţiona viflaimul, mascotele de moşi şi babe puse de Anul Nou la casele fetelor sau feciorilor, strigatul
peste sat, jocurile cu măşti – capra, ursul, căiuţii etc.).
Obiceiurile de primăvară se focalizează asupra semnificaţiei reîntoarcerii naturii la viaţă şi reintrării
comunităţii în circuitul ancestral al muncii câmpului, ruralul românesc oferind, şi din acest punct de vedere,
exemple autentice şi pline de pitoresc (,,Sângeorzul”, ,,Tânjaua maramureşană”, ,,Focul viu”, ,,Măsuratul
oilor” etc.).
Alte obiceiuri au menirea de a invoca forţele binelui în sprijinul comunităţii ameninţate (paparudele,
descântecele etc.).
Alături de acestea se perpetuează încă o serie de obiceiuri familiale cu însoţite de ritualuri specifice,
de o mare varietate, diferite de la o zonă etnografică la alta şi cu un farmec aparte. Acestea marchează
principalele momente din viaţa omului derulate într-o succesiune logică de la naştere până la moarte
(naştere, botez, cununie, moarte). Ele îşi propun să consfinţească trecerea de la o stare la alta, acele ,,rituri
de trecere” ale lui Arnold von Gennep. ,,Moşitul” noului născut cu ritualurile şi descântecele sale are un
farmec aparte; botezul este un prilej de ritualizare dar şi de petrecere şi veselie.
Obiceiurile de nuntă sunt de o varietate fără seamăn, îmbinând elemente cu caracter economic,
juridic, ritualic şi folcloric într-un mare spectacol popular. Peţitul, cununia, petrecerea propriu-zisă, sunt
punctate cu felurite datini ce diferă de la o zonă etnografică la alta.
În majoritatea cazurilor, obiceiurile de înmormântare sunt foarte vechi, anterioare creştinismului (la
români) fiind, dintre toate manifestările susmenţionate, cele mai conservatoare (jocurile de priveghi din
Vrancea şi Maramureş; bocitul; înmormântarea-nuntă pentru morţii tineri etc.).

Portul, jocurile şi cântecul popular relevă, la rândul lor, diferenţieri semnificative de la un popor la
altul şi de la o etnie la alta. Există, desigur, şi varietăţi în cadrul portului popular al aceluiaşi popor,
fiecare zonă etnografică fiind caracterizată de un port şi obiceiuri proprii în materie de cântec şi joc.
Cazul României este relevant din acest punct de vedere, fiecare zonă folclorică având particularităţi
proprii în privinţa celor trei elemente folclorice menţionate, acestea reprezentând, din punct de vedere
turistic, o resursă a cărei valoare excepţională este, din păcate, prea puţin conştientizată şi valorificată
(deşi ultimii ani relevă o revitalizare a folclorului în cadrul unor festivaluri şi manifestări folclorice a
căror menire este de a prezerva şi transmite mai departe moştenirea culturală şi materială a lumii rurale).

Arhitectura şi instalaţiile tradiţionale confirmă geniul artistului anonim, a cărui dragoste de frumos
şi perspicacitate practică s-a materializat în construcţii şi mijloace de producţie aparte Arhitectura
populară consemnează, la rândul lor, o serie de particularităţi regionale, ca expresie a concepţiilor diferite
privind îmbinarea frumosului cu utilul, regăsite în caracteristicile habitatului, modul şi materialul din care
sunt edificate gospodăriile şi anexele lor.
Într-o evoluţie milenară se distilează o filozofie proprie asupra habitatului dar şi asupra sensului
existenţei umane. Porţile sculptate cu motive florale, solare sau în spirală din Maramureş prevestesc
explozia geniului brâncuşian; turlele zvelte ale bisericilor din Maramureş, Sălaj sau Munţii Apuseni sunt
o replică autohtonă a goticului exuberant vest-european. Însuşi modul şi materialul din care sunt edificate
gospodăriile şi anexele lor constituie o subtilă adaptare la timp, spaţiu şi eternitate. Şurile acoperite cu
paie din Apuseni sfidează abundenţa lemnului prin durabilitatea acoperişului în sine, iar construcţiile în
,,chetori” demonstrează că liantul între părţi disparate poate fi şi o idee ingenioasă.
Instalaţiile tradiţionale (mori, pive, vâltori etc.) relevă, de asemenea, o varietate şi complexitate deosebită.
 47
Aşezările umane rurale sunt o chintesenţă a elementelor susmenţionate, o comuniune de edificii şi
spiritualitate. Aşezarea rurală apare ca un tot unitar, bine individualizat, cu un pronunţat grad de
specificitate în raport de contribuţia individuală sau colectivă a locuitorilor.
Atractivitatea acestora derivă din caracteristicile şi modul de îmbinare a elementelor trecute în
revistă mai sus, precum şi din asocierea unor atribute precum amplasarea în teritoriu, vechimea, textura
vetrelor, arhitectura, caracteristicile structural-compoziţionale ale locuinţelor etc.
Mult căutate de turişti sunt aşezările antice ale Asiei, Europei sau Americii ale căror vestigii au fost
scoase la iveală prin îndelungate săpături arheologice (Chatal Huyuk, Lepenski Vir).
Resurse recreative mai bogate sunt conţinute în arhitectura de ansamblu a aşezărilor. Iglu-ul
eschimoşilor din Groenlanda sau nordul Canadei va constitui întotdeauna un motiv de interes pentru
călătorii din regiunile temperate sau calde ale globului. Pueblo-ul indienilor americani are trăsături
particulare, mai ales atunci când este construit în piatra fragilă a versanţilor canioanelor. Locuinţele
preistorice de la Troo (Franţa) ne amintesc faptul că perioada troglodiţilor a existat cu adevărat, deşi
grotele din Andaluzia confirmă locuirea peşterii şi astăzi.
Locuinţele aşezării de tip pueblo erau etajate, acoperişul unei case alcătuind ograda celeilalte. O variantă
a tipului respectiv o regăsim în regiunea marelui canion Colorado unde la Oraibi, Acoma, Welpi sau Laguna
Taos ele sunt locuite şi în prezent.
Plină de pitoresc rămâne pentru continentul american gospodăria izolată de tip fermă sau hacienda,
expresie edificatoare a unui mod de proprietate asupra pământului şi a formei de valorificare a întinselor
ţinuturi slab populate ale noului continent. Ştiut fiind că în America de Nord, în special, populaţia este
constituită dintr-un mozaic etnic fără precedent, ea va conserva multe din elementele etnografice ale
comunităţii de origine a proprietarilor. A rezultat astfel un diapazon arhitectural nemaiîntâlnit, ca să nu
mai amintim de conservarea obiceiurilor şi tradiţiilor ţării de baştină (comunităţile germane din Brazilia
sau Paraguay; cele irlandeze, scoţiene sau româneşti din America de Nord etc.).
Aşezările rurale din celelalte continente îşi aduc şi ele un aport propriu la constituirea zestrei
turistice a regiunilor unde sunt situate. Pentru întinsele ţinuturi stepice sau semideşertice întâlnim sate
formate din aglomerări de iurte, specifice Mongoliei sau Asiei Centrale. Pe podişurile înalte - Tibet,
Pamir, Anatolia - aşezările sunt construite grupat, din piatră. În nordul Chinei vechi, la sate, erau
împrejmuite cu ziduri înalte cu scopuri de apărare împotriva invaziilor mongole.
În deltele şi luncile marilor fluvii, cu inundaţii periodice, (Gange, Brahmaputra, Mekong, Yantze,
Huang Ho), dar şi Indonezia sau Polinezia, aşezările sunt edificate pe piloni în vederea evitării
inundaţiilor, protejării de anumite animale periculoase, dar şi pentru a face o economie de teren fertil,
utilizat la retragerea apelor în alte scopuri.
În Africa satele au trăsături arhaice, colibele construite din argilă şi lemn grupându-se sau
răsfirându-se în funcţie de forma de relief, apartenenţa la un trib sau altul, tipul de agricultură practicat (în
zonele de cultivare a pământului aşezările sunt compacte, în timp ce creşterea animalelor conduce
invariabil la dispersia gospodăriilor). Varietatea tipurilor constructive este omniprezentă. În savană satele
au formă circulară, iar locuinţele au un aspect piramidal. Dimpotrivă, în Africa de Nord maghrebiană
întâlnim aşezări fortificate, masive.
Satele-crânguri din Carpaţi, Pirinei sau Anzi împestriţează versanţii şi culmile munţilor umanizând
un peisaj sever în liniile sale de ansamblu. Pentru ţara noastră sunt cunoscute crângurile din Munţii
Apuseni, grupate pe criterii de înrudire sau de proprietate asupra noilor terenuri de păşunat răpite pădurii.
Crângurile sunt o expresie concludentă a asaltului populaţiei asupra munţilor, iar pentru turism, indiferent
de regiunea în care se găsesc, joacă rolul unor posibile avanposturi, sub aspectul infrastructurii. Prin
adaptare şi multiplicare funcţională, multe din gospodăriile unor astfel de habitate pot deveni unităţi de
cazare pentru turismul de drumeţie estival sau hivernal.
 48
INFRASTRUCTURA TURISTICĂ

Infrastructura însumează totalitatea bunurilor şi mijloacelor care facilitează valorificarea şi

exploatarea turistică a resurselor atractive ale unui teritoriu. În majoritatea cazurilor, elementele sale
componente nu au fost create pentru a satisface nevoi recreative sau curative, acest atribut fiind dobândit
pe parcurs, simultan cu iniţierea activităţilor turistice în regiunea respectivă, pentru ca măsura dezvoltării
lor să determine apariţia unor mijloace strict condiţionate şi direct orientate pentru deservirea activităţilor
turistice derulate în teritoriul în cauză.
Ca urmare, infrastructura turistică sau bază materială turistică grupează ansamblul de dotări şi amenajări,
având ca scop cazarea, agrementul, activităţile sportive etc.
Într-o serie de studii infrastructura este asimilată bazei tehnico-materiale, fiind inclusă ofertei
turistice. Funcţia sa primordială este satisfacerea cererii prin dotări şi servicii specifice. De altfel, se
remarcă relaţii de strânsă dependenţă între mărimea cererii turistice şi gradul de dezvoltare al
infrastructurii, fiecare dintre cei doi parametri stimulând afirmarea celuilalt.
Desfăşurarea actului turistic presupune existenţa a două categorii principale de servicii:
- legate de efectuarea călătoriei, asigurând deplasarea unei persoane sau grup de persoane din
localitatea de reşedinţă în localitatea de destinaţie;
- prestate la locul de sejur, grupând un cumul de prestaţii destinate în primul rând satisfacerii
necesităţilor fiziologice cotidiene şi cele menite a asigura petrecerea agreabilă a timpului liber.
Infrastructura turistică grupează:
- structurile de cazare;
- structurile de alimentaţie publică;
- structuri de animaţie (recreere şi agrement-divertisment);
- structurile destinate curei (balneoterapiei);
- dotările auxiliare (complementare);
- căile şi mijloacele de transport turistic.
Bazele de cazare şi alimentaţie publică
► împreună cu resursele atractive şi căile de transport alcătuiesc vectorii fundamentali ce definesc turismul
ca activitate umană
►expresia economică propriu-zisă a actului turistic primeşte contur numai odată cu existenţa şi
funcţionarea bazelor respective, deoarece limitarea turismului la exploatarea însuşirilor curative şi de
agrement ale resurselor este sinonimă cu realizarea componentei sociale a fenomenului, fără nici o
eficienţă în plan economic.
Între introducerea în circuitul turistic a unor obiective şi construirea bazelor de cazare şi
alimentaţie publică există un paralelism evident ► ele apar ca o rezultantă strictă a cererii şi sunt foarte
sensibile la imperativele acesteia

Tipologia bazelor de cazare ► are la origine criterii diverse

Criteriile de definire au la bază următorii parametri: mărime, confort, funcţionalitate, perioadă de
utilizare, tipul de turism pe care-l deservesc etc.
► se detaşează două grupe majore de baze de cazare şi anume:
- baze de cazare principale, în care atributele turistice sunt dominante;
- baze de cazare secundare, integrate domeniului turistic temporar şi la un
nivel modest de funcţionalitate.

Multitudinea structurilor de cazare cuprind pot fi grupate în:

a) structuri de cazare principale (clasice);
b) structuri extrahoteliere;
c) structuri nepermanente.
Dacă în cazul primei categorii atributele turistice sunt dominante, celelalte două categorii de baze de
cazare pot fi catalogate ca fiind de o importanţă secundară, graţie integrării lor temporare domeniului
turistic şi nivelului mai redus de funcţionabilitate.

A. STRUCTURILE DE CAZARE PRINCIPALE (CLASICE)

Bazele de cazare principale alcătuiesc o grupă distinctă din care fac parte: hotelurile, motelurile,
cabanele, vilele şi hanurile.
 49
Hotelurile au apărut ca unităţi de cazare la sfârşitul evului mediu, însă afirmarea lor explozivă s-a
produs în secolul XX, odată cu intensificarea caracterului de masă al turismului.
Principala funcţie a oricărui hotel este cea de cazare, dar el asociază acesteia şi alte însuşiri
care-l transformă adesea într-o celulă clasică a habitatului turistic sau chiar într-un obiectiv turistic
de sine stătător.
Hotelul este o unitate etalon a gradului de dezvoltare a turismului într-o regiune, fiind considerat, în
unele ţări, ca un reper al stadiului atins de economie în context general ► hotelurile îndeplinesc un
evident rol promoţional.
Pe lângă funcţia de cazare, a cărei importanţă se reflectă în dotările şi serviciile proprii,
hotelurile moderne se adaptează tipurilor de turism practicate în sfera lor de influenţă.
În cazul turismului cultural, aceste baze vor fi dotate cu săli de conferinţe şi proiecţii, cu spaţii
expoziţionale sau pentru reuniuni ştiinţifice.
Dacă hotelul este situat într-o zonă caracteristică turismului de recreere, din structura sa nu vor lipsi
piscine, terenuri de tenis, popicării, discoteci, baruri, etc.
Marile hoteluri îşi completează serviciile practicate cu dotări şi activităţi auxiliare (oficii PTT,
birouri de schimb valutar, agenţii de bilete, magazine), precum şi cu baze de alimentaţie publică
(restaurantele, barurile, cofetăriile).
Toate aceste dotări au ca scop diversificarea ofertei şi reţinerea turiştilor un număr cât mai mare de zile în regiune
Amplasarea hotelurilor în teritoriu relevă o dispoziţie mozaicată - cele mai vechi unităţi de
cazare hotelieră au apărut în oraşe → ulterior s-au răspândit în punctele de intersecţie ale căilor de
transport precum şi în vecinătatea unor obiective turistice izolate, dar cu resurse atractive notabile.
Localizarea hotelurilor este un factor implicat direct în rentabilitatea lor, dictând limitele
preţurilor practicate (ex. două hoteluri din aceeaşi categorie de confort vor practica preţuri diferite în
contextul situării unuia în centrul unei metropole, iar a celuilalt la periferia ei).

Clasificarea hotelurilor ia în considerare mărimea, confortul, poziţia în cadrul habitatului turistic,

modul de funcţionare, durata sejurului etc.
Criteriul mărimii: mici (1-70 locuri), mijlocii (71-150 locuri) şi mari (peste 150 locuri).
Capacitatea de cazare a hotelurilor este condiţionată, încă din faza construcţiei lor, de mărimea
cererii turistice şi de perspectiva dezvoltării turismului într-o regiune dată. În oraşele mici localizate de-a
lungul unor căi de comunicaţie secundare, hotelurile au o capacitate mijlocie şi mică, în timp ce hotelurile mari
sunt situate în marile oraşe şi staţiuni turistice de anvergură.
Mărimea hotelurilor selectează cantitativ cererea turistică, iar confortul operează la nivelul calităţii acesteia.
Clasificarea după criteriul confortului diferenţiază hotelurile în 5 trepte de confort, prin atribuirea de
„stele” (1-5).
Stabilirea categoriei de confort este o operaţie dificilă, avându-se în vedere însă întotdeauna,
pe lângă alte criterii, dotarea interioară, accesoriile şi serviciile puse la dispoziţia turiştilor.
Hotelurile de 3, 4 şi 5 stele din sunt amplasate de regulă în centrele oraşelor şi staţiunilor balneare
→ acestea beneficiază de dotări complexe şi variate şi oferă o gamă nuanţată de servicii turistice.
Majoritatea turiştilor care frecventează categoriile superioare de confort sunt străini, respectiv turişti interni
cu venituri mari.
Gradul de confort se oglindeşte şi în preţurile practicate, în structura cererii turistice şi eficienţa economică!

Promotorii turismului într-o anumită regiune vor cunoaşte în detaliu particularităţile cererii, în
sensul dezvoltării unor capacităţi cu o mărime şi un confort adaptate numărului mediu de vizitatori anual,
respectiv capacităţii acestora de a apela la serviciile existente
Dacă veniturile populaţiei sunt modeste, vor prima hotelurile cu un confort mijlociu.
Au existat situaţii când hotelurile de lux au devenit falimentare datorită preţurilor exorbitante, care
s-a constituit într-un prag imposibil de surmontat de către majoritatea potenţialior turişti
Confortul bazei şi posibilităţile materiale ale turiştilor sunt factorii care orientează fluxurile de turişti spre un
hotel sau altul
Ponderea mai ridicată a turiştilor străini la unele hoteluri se datorează mai degrabă poziţiei lor în
raport cu principalele căi de transport internaţional, dotarea şi serviciile existente sau de tradiţia şi
cunoaşterea acestora peste hotare
Sunt preferate bazele situate în centrele metropolelor, în apropierea aeroporturilor sau nodurilor
feroviare, în vecinătatea obiectivelor sau serviciilor turistice de mare importanţă (în cazul staţiunilor
balneoclimaterice).
Hotelurile se diferenţiază între ele şi după modul de funcţionare: temporar şi permanent.
 50
Durata sejurului variază mult, în corelaţie cu structura şi consistenţa resurselor atractive:
- hotelurile din staţiunile balneare şi balneoclimaterice vor funcţiona permanent (apele termale şi
minerale asigurând posibilităţi de cură întregul an), precum şi hotelurile din marile oraşe (varietatea
ofertei turistice anihilează influenţa periodicităţii unor fenomene ale cadrului natural)
- în regiunile montane apar două maxime sezoniere în funcţionare - iarna şi vara - separate de două
intervale când numărul vizitatorilor este minim.
- hoteluri din zona litorală temperată înregistrează un maxim al cererii vara şi unul minim iarna.

Adaptarea hotelurilor la tipurile de turism practicate (recreativ, curativ, cultural; de lungă, medie
sau scurtă durată) se realizează prin specificitatea dotărilor şi serviciilor:
- amplasarea hotelului va ţine seama de particularităţile cererii (ex. pentru turismul curativ se vor
alege locuri ferite de curenţi de aer, cu insolaţie mai moderată).
Asocierea dintre hoteluri şi bazele de alimentaţie publică se produce în mod diferenţiat:
- în cazul hotelurilor situate în staţiunile turistice sau lângă obiectivele turistice izolate, necesitatea
prezenţei unităţi de alimentaţie publică este imperioasă
-în schimb hotelurile din marile oraşe resimt mai puţin acut lipsa acestora, acestea funcţionând în
locuri separate
Astăzi, indiferent de amplasarea lor, marile hoteluri înglobează în structura lor, ca element esenţial
de sporire a confortului, unităţi de alimentaţie publică diversificate

Motelurile reprezintă o categorie de catzare asemănătoare dpdv structural şi funcţional cu

hotelurile. Singura diferenţă majoră constă în dependenţa lor de turismul de tranzit (în special cel
automobilistic). Aşa se explică apariţia lor în SUA, o ţară cu localităţi situate adesea la mari distanţe unele
de altele şi cu o intensă utilizare a transportului rutier.

Adaptarea motelurilor la exigenţele cererii se face prin:

- afirmarea puternică a funcţiei de deservire în detrimentul celei de cazare, datorită solicitărilor mai
reduse în ultimul caz (turistul preferă să se cazeze într-un loc liniştit şi nu în vecinătatea unor artere intens
circulate şi poluate);
- implementarea în structura bazei a unor servicii noi, cum ar fi: staţiile PECO şi de servire auto,
staţiile de spălare a autovehiculelor, garaje şi locuri de parcare mai extinse;
- amplasarea motelurilor la distanţe cuprinse între 50 – 200 km între ele sau în raport cu centrele populate.
Densitatea poate creşte în contextul existenţei unor resurse atractive numeroase în regiunea de tranzit.
Alegerea locului de amplasare va fi dictată de îmbinarea câtorva factori de ordin economic
(prezenţa reţelelor de electricitate, a surselor de alimentare cu apă, un trafic turistic intens, lipsa
concurenţei în proxima vecinătate) sau natural (climat de adăpost, peisaj cât mai pitoresc).
Dintre toate tipurile de baze de cazare, motelurilor le „revine” cea mai scurtă durată sejurului
Vilele - sunt baze turistice de factură tradiţională, specifice îndeosebi secolului XIX şi începutul secolului
XX. DDeservesc turismul curativ şi de recreere de lungă şi medie durată → sunt situate mai ales în staţiunile
balneare sau balneoclimaterice. Predomină funcţia de cazare, care este adesea exclusivă, însă lipsesc bazele de
alimentaţie publică şi alte accesorii destinate actului turistic (restaurante, baruri, cofetării, piscine, saloane pentru
dans, discoteci) → acestea grupate şi deservesc un număr oarecare de vile.
Principala lor trăsătură, ca spaţiu de cazare, este intimitatea, asigurată prin capacitatea redusă a
edificiului, atmosfera creată de amplasarea lor şi prin dotările interioare
Fiind o moştenire a trecutului, vilele, prin situarea lor în staţiuni cu o mare tradiţie, sunt utilizate de
turismul organizat, ceea ce diminuează mult amplitudinea sezonalităţii.
O variantă mai modernă a vilelor este cea a „caselor de odihnă”, construite şi gestionate de anumite
instituţii sau organizaţii. Capacitatea caselor de odihnă este mare, iar în structura lor sunt încorporate unităţi
de deservire. Au, de asemenea, un pronunţat caracter social reflectat şi în facilităţile oferite salariaţilor sau
membrilor acestora în ceea ce priveşte costul serviciilor
În vederea adaptării serviciilor oferite la cerere, vilele caută să îşi ccompleteze funcţia de cazare cu
elemente indispensabile confortului turistic, chiar dacă amplasarea şi varietatea acestora este limitată
(baruri, săli de recepţie şi dans, cluburi etc.)
Cabanele constituie o grupă de unităţi de cazare foarte răspândită şi legată aproape în exclusivitate
de activităţile turistice ► întrunesc, în maniere diferite, atributele hotelurilor şi vilelor
 51
Dispunerea teritorială a cabanelor este foarte mozaicată:
- în regiunile de câmpie, deal sau munte (densitatea maximă se înregistrează în ariile muntoase), în
lungul râurilor, în apropierea lacurilor, versanţii sau culmile alpine, zona preorăşenească sau lângă obiectivele
turistice izolate.
- diversitatea amplasării are la origine rolul de pionierat pe care ele în au în lărgirea spaţiului turistic
Prin introducerea în exploatare, cabanele vor fi un etalon pentru viitorul turismului în regiunea aferentă,
supralicitarea lor indicând necesitatea edificării unei infrastructuri mai complexe, „accesarea” minimală indicând
contrariul.
Capacitatea lor de cazare este variabilă; în general oscilează între 20+100 locuri, există însă şi cabane
a căror capacitate poate fi multiplicată ad-hoc prin adaptări ocazionale
Funcţia turistică este foarte nuanţată:
- cabanele din zonele montane şi de la periferia suprafeţelor nelocuite vor avea o funcţie de cazare
predominantă; funcţia de deservire este şi ea prezentă, dar mult sub cota de participare a cazării;
- funcţia de cazare a cabanelor din zona preorăşenească (menite a exploata efectul de margine) se
diminuează mult în favoarea serviciilor ► aceasta inversare a ponderii se datorează apropierii turiştilor de
domiciliul propriu sau de alte locuri de cazare superioare ca şi confort
Funcţionarea cabanelor diferă în timp, ca urmare a tipului de turism deservit şi a resurselor atractive exploatate:
- cabanele din regiunile montane (valorificate cu precădere prin intermediul sporturilor de iarnă şi
drumeţiilor estivale) vor funcţiona la cote ridicate de solicitare iarna şi vara;
- cabanele din zona preorăşenească sunt solicitate la maximum în sezonul estival;
- cabanele din vecinătatea izvoarelor cu ape minerale sau termale au o funcţionare permanentă.
Prin preţurile mai modeste şi prin singularitatea lor în teritoriu, cabanele se adresează unui
mare număr de vizitatori, îndeosebi autohtoni.
Hanurile sunt unităţi de cazare şi alimentaţie publică tradiţionale, fiind precursoarele motelurilor de astăzi.
Unele dintre ele, tocmai prin conservarea însuşirilor arhaice se menţin ca entităţi de habitat turistic aparte.
În secolele XVII-XVIII, aveau menirea de-a adăposti negustorii şi poştalioanele. Amplasarea lor
tipică viza răscrucea drumurilor sau de-a lungul acestora (Hanu Ancuţei) sau în interiorul aşezărilor mai
intens populate (ex. „Şerban Vodă”, „Creţulescu” – în Bucureşti). Funcţiei de cazare (10-50 locuri) i se
asociază cea deservire.
Prin vechimea şi arhitectura lor multe hanuri îmbracă şi o funcţie atractivă, devenind obiective
turistice de rezonanţă (Hanul lui Manuc).
Pentru ţara noastră hanul poate fi asimilat prin modernizare şi adaptare funcţională,
motelurilor din alte ţări, conservându-se astfel bogate tradiţii arhitecturale şi spirituale.

Structurile de cazare extrahoteliere

Grupează o gamă diversificată capacităţi (forme) de primire noncomerciale, mai dificil de controlat
şi impozitat, a căror concurenţă pentru formele de clasice se manifestă tot mai vizibil.
Capacităţile de cazare din mediul rural reprezintă o formă cu evoluţie recentă, legată de
programele de dezvoltare rurală, chiar dacă apariţia lor este mult mai veche (imediat după 1800) odată cu
dezvoltarea staţiunilor balneoclimaterice şi a închirierii de apartamente sau camere în imobile special
construite în acest scop de către reprezentanţii claselor medii-superioare în consolidare.
Aceste forme de cazare (de multe ori apar sub numele de ferme sau pensiuni agroturistice) sunt frecvent
întâlnite în prezent (mai ales în cadrul turismului rural, agroturismului, ecoturismului şi turismului verde) în arealele
locuite, însă deficitare în privinţa prezenţei, tipologiei şi capacităţii insuficiente a celorlalte baze de cazare.
Oferind un confort rustic (incluzând însă obligatoriu dotările igienico-sanitare moderne) şi bazându-
se pe produsele proprii, punerea la dispoziţia turiştilor de servicii de acest tip reprezintă una din
modalităţile de subzistenţă ale multor gospodării din mediul rural, constituind totodată eficientă o
modalitate de a stopa procesul de depopulare a satelor.
Numărul redus al locurilor de cazare, intimitatea şi autenticitatea serviciilor, coroborate cu ospitalitatea
tradiţională a gazdelor şi posibilitatea participării sau iniţierii turiştilor în activităţile tradiţionale conferă o ambianţă
inedită actului recreativ, cu certe valenţa atractive, cu deosebire pentru locuitorii proveniţi din mediul urban.
Localizarea pensiunilor relevă un concentrări ridicate în spaţiile montane din Alpi, Pirinei şi Carpaţi,
completând cu succes deficitul de locuri de cazare înregistrat în perioada vârfului cererii suprapus
perioadei hivernale şi estivale. În unele ţări europene s-a procedat la transformarea şi adaptarea
funcţională a gospodăriilor rurale la standardele reclamate de activităţile specifice, integrate în reţelele de
turism rural (ex. Franţa, România etc.).
 52
Reşedinţele secundare (casele de vacanţă sau „second home") au cunoscut o dezvoltare deosebită în
vestul Europei după 1955 şi, mai ales, după 1975 (pe măsura consolidării clasei de mijloc), amplasarea lor
relevând concentrări mai ridicate în zonele litorale şi în ariile periurbane împădurite. Ulterior, localizarea
acestora s-a extins şi diversificat, regăsindu-se practic în toate unităţile fizico-geografice (câmpie, podiş,
munte) şi sub o mare varietate de tipuri constructive (de la pavilioane izolate în spaţii forestiere la imobile
comune cu apartamente).
Spre exemplu, în Franţa există peste 3 milioane de case de vacanţă (concentrate cu precădere în
zonele Provence-Côte d’Azur, Bretagne şi Normandia), în care sejurnează cca. 36% dintre turiştii interni,
ponderea caselor de vacanţă atingând în Suedia 22 % din totalul proprietăţilor imobiliare.
„Febra” achiziţiilor sau construirii de reşedinţe secundare a cuprins şi estul continentului european
după 1980, conducând la individualizarea treptată a unor areale în care concentrarea acestora se impune
în peisaj: regiunea a lacurilor Mazuriene, a lacului Balaton, litoralul nord-estic al Mării Negre – Crimeea,
Soci etc. şi, mai recent, în nordul continentului african (mai ales pe litoralul tunisian şi unele văi
marocane din Atlas), dar şi în Asia Mică (Turcia, cu concentrări importante în arealul Munţilor Pontici şi
Taurus, în regiunea oraşului Antalya) sau unele dintre ţările din fostul bloc comunist răsăritean (în unele
ţări se constată o adevărată explozie a acestora, în pofida faptului că reprezentarea clasei de mijloc nu este
încă suficient de relevantă, inclusiv în cazul României).
Concomitent, se manifestă şi tendinţa de a deţine o reşedinţă secundară în altă ţară decât cea de
reşedinţă, mai ales printre cetăţenii germani din clasa superioară (ale căror investiţii imobiliare în edificii
de acest tip au vizat cu precădere Austria sau Spania, în special pe Costa Blanca) sau britanici (care s-au
orientat mai ales spre litoralul spaniol).
Datorită închirierii lor frecvente, respectiv a găzduirii rudelor şi prietenilor, capacităţile de cazare
reprezentate de reşedinţele secundare se „sustrag” impozitării, devenind astfel forme necomerciale, care
fac o concurenţă serioasă şi tot mai vizibilă formelor de cazare controlabile.
Totuşi, rolul economic al reşedinţelor secundare este foarte important constituind un capital sigur
pentru proprietar, chiar dacă utilizarea efectivă a acestora se limitează la doar câteva luni pe an (perioada
sezonului estival sau a celui de iarnă, în funcţie amplasarea acestora – spaţiul montan fiind căutat în
perioada de iarnă şi vară, iar cele din zona de câmpie şi deal mai ales în sezonul estival).
Apartamentele în imobile deţinute în coproprietate şi cu servicii colective (condominiums) oferă
servicii de întreţinere şi turistice asigurate de o companie de management care gestionează baza tehnico-
materială utilizată în comun. Iniţierea şi dezvoltarea acestui sistem de cazare revine S.U.A. (îndeosebi în
Florida), de unde a fost preluat şi de operatorii europeni (Marea Britanie, Spania şi, mai recent, Franţa).
Apartamente deţinute în multiproprietate, cu proprietatea divizată în timp pe perioade variabile (de
regulă 1-2 săptămâni), fiecare perioadă fiind comercializată separat, iar costurile sunt împărţite între
proprietari. Acest sistem asigură indici superiori coeficientului utilizare a capacităţii de cazare, precum şi
multe locuri de muncă permanente.
Cazarea în locuinţe private este o formulă complementară pentru capacităţile clasice de cazare
hoteliere din staţiuni sau centre urbane intens frecventate (graţie flexibilităţii mai ridicate în privinţa
preţurilor şi a serviciilor oferite), regăsindu-se, de asemenea, în locaţiile în care bazele de cazare clasice
lipsesc sau celelalte baze de cazare dispun de o capacitate insuficientă (mai ales în sezonul de vârf).
Acest tip ce cazare are o mai veche tradiţie în Marea Britanie (sistemul „bed and breakfast"), fiind bine
reprezentată şi în Austria, Irlanda, Portugalia, Italia, Grecia, Ungaria etc. şi în curs de extindere zona Caraibilor,
Filipine etc. Rentabilitatea acestora este asigurată prin formarea unei clientele fidele timp îndelungat.
Apartamentele închiriate de firme sau companii fără asigurarea unor servicii (self-catering
apartements) constituie una dintre cele mai accesibile forme de cazare adaptată turismului de masă (prin
prisma preţurilor reduse percepute), cu o largă răspândire pe litoralul mediteraneean francez şi spaniol.
Categoria unităţilor cazare cu caracter social destinate pentru anumite categorii cu venituri reduse
(tineret, familii cu mulţi copii etc.) include centrele pentru tineret, taberele (şcolare sau studenţeşti), satele de
vacanţă, casele familiale ieftine etc. Aceste forme sunt bine reprezentate în Germania şi Franţa, dar şi în
unele dintre fostele ţări comuniste (inclusiv România), incluzând două tipuri distincte:
- coloniile de vacanţă (tabere şcolare sau studenţeşti) sunt forme de cazare complementare care pun la
dispoziţie spaţii de cazare turistică în locaţii mai retrase, mai puţin poluate şi cu un grad sporit de securitate (cazul
taberelor şcolare) sau în cadrul centrelor urbane, cu o accesibilitate ridicată (cazul coloniilor pentru tineri sau
adulţi). Beneficiind de dotări modeste şi preţuri minime, acest tip de unităţi se adresează segmentelor de populaţie
cu venituri reduse (elevi, studenţi şi pensionari), al căror număr a cunoscut o în creştere continuă după cel de-al
doilea mondial, pe fondul generalizării turismului de masă. Apariţia lor este consemnată însă încă din a două
 53
jumătate a secolului al XIX-lea (1870), când apar – în Franţa – primele stabilimente destinate copiilor claselor
sociale înstărite, „dublate” după 1910 de aşa-numitele auberge de la jeunesse (hanuri ale tineretului) destinate
utilizării pe perioade scurte sau tranzitului;
- satele de vacanţă sunt forme de cazare extinse pe a căror apariţie este consemnată după cel de-al doilea
război mondial pe fondul creşterii constante a cererii. Practica turistică relevă dezvoltarea unor modele diferite
din punct de vedere al adresabilităţii (fie socială – vârstnici, copii, fie comercială – categorii cu venituri ridicate),
dar şi al amplasării spaţiale. Spre exemplu, Club Mediteranée a procedat la edificarea unor localizări de acest tip
cu precădere la distanţe mari de centrele emiţătoare din emisfera nordică, în timp ce alte societăţi au optat pentru
inserarea unor astfel de capacităţi în proximitatea marilor centre urbane.

Structurile de cazare nepermanente

Sunt reprezentate de camping (cu căsuţe şi loc pentru corturi), caravaning (cu dotări speciale pentru
instalarea rulotelor), respectiv adăposturi şi refugii.
Apărute după 1930, campingurile, au proliferat mult în ultimele decenii odată cu generalizarea
automobilului. Investiţiile reduse necesare amenajării lor, coroborată cu independenţa şi mobilitatea
specifică le asigură întâietatea în topul preferinţelor de cazare ale practicanţilor turismului itinerant.
Campingurile sunt localizate cu precădere la periferia staţiunilor turistice (preluând cererea
excedentară din perioadele de maxim aflux sau turiştii cu venituri mici pentru care bazele principale sunt
inaccesibile) sau în lungul axelor rutiere importante (la distanţa variabile, în funcţie de orientarea
fluxurilor turistice, raportul spaţial dintre bazele de cazare permanent existente, morfologia terenului,
prezenţa surselor de apă, a vegetaţiei forestiere etc.).
Graţie unui grad de confort diversificat şi a unor preţuri accesibile, campingurile au devenit foarte
frecventate de către clasele sociale cu venituri reduse (pentru care bazele clasice de cazare sunt
inaccesibile), atrăgând după sine şi alte dotări auxiliare strict indispensabile, utilizate în comun (unităţi de
alimentaţie publică, spaţii comerciale, dotări igienico-sanitare), dar şi echipamente destinate agrementului
şi recreerii (piscine, terenuri sportive, etc.). Durata de funcţionare a majorităţii campingurilor este
temporară, limitată, de regulă, la anotimpul estival.
Campingurile sunt specifice îndeosebi zonelor litorale (frecvenţa cea mai ridicată se regăseşte în ţările
din Europa mediteraneană), dar şi în lungul unor trasee intens frecventate de fluxurile turistice de tranzit.
Adăposturile şi refugiile reprezintă unităţi de cazare inserate cu predilecţie în regiunile montane
înalte şi fragmentate, în care bazele de cazare din celelalte categorii lipsesc sau au o densitate redusă.
Menirea lor este de a pune la dispoziţia turiştilor surprinşi pe traseu de condiţii meteorologice extreme
(furtuni, ninsoare abundentă, ceaţă densă, fenomene orajoase etc.) un minim de condiţii (adăpost, surse de
încălzire, rezerve de hrană) pentru o perioadă scurtă de timp, condiţii în care exploatarea lor economică şi,
implicit, rentabilitatea este, practic, inexistentă.
Printre alte forme de cazare nepermanente şi cu caracter complementar se pot menţiona căminele şi
internatele care, în perioada vacanţelor, oferă spaţii de cazare turistică in marile oraşe. Dotările modeste reduc
limitele preţurilor percepute, ceea ce le face accesibile celor cu venituri reduse, în special elevilor şi studenţilor.

STRUCTURILE DE ALIMENTAŢIE PUBLICĂ

În complexul de activităţi ale industriei de servicii se integrează şi societăţile comerciale care
prestează servicii de restaurant şi bar, caracterizate printr-o mare diversitate de profiluri şi grade de
specializare, funcţionarea şi dezvoltarea lor fiind direct orientată şi strict condiţionată de rentabilitatea
economică obţinută. În pofida faptului că turiştii cazaţi în oraşe nu depind direct de reţeaua de
alimentaţie publică integrată bazei de cazare (aşa cum se întâmplă de obicei în staţiunile turistice
balneare), marile grupuri hoteliere dezvoltă, de regulă, o reţea complementară de servicii auxiliare,
inclusiv cele destinate satisfacerii nevoilor de alimentaţie a turiştilor. În acelaşi timp, destinaţiile
turistice importante dispun de unităţi de alimentaţie distincte, cu vechi tradiţii integrate marilor lanţuri
profilate pe domeniul alimentaţiei colective sau funcţionând independent de acestea.
Frecvent întâlnite în destinaţiile turistice importante şi foarte apreciate de turişti sunt restaurantele cu
specific, care valorifică tradiţiile culinare ale unui anumit spaţiu geografic (local, regional sau naţional).
Atractivitatea unei unităţi de acest tip derivă din îmbinarea elementelor cadrului natural cu cel construit, al
finisajelor inspirate după modelul original, al elementelor de decor, al mobilierului şi obiectelor de inventar
cu concepţie deosebită, de gama sortimentală a mâncărurilor pregătite şi prezentarea personalului.
În „peisajul gastronomic” al marilor oraşe regăsim – alături de clasicele unităţi de alimentaţie
publică (restaurant, braserii) cu meniu clasic integrate unităţilor de cazare sau funcţionând independent de
 54
acestea – şi unităţi cu un meniu bazat pe specificul gastronomic naţional (pub-ul irlandez; restaurantele cu
specific italian cu celebrele Tavola calda sau Rosticceria; buschenschank-ul, gasthof-ul sau beisl-ul din
Austria; hostinec-ul – cârciuma populară, hospada – braseria tradiţională din Cehia; pristaria grecească
specializată în mâncăruri la grătar; localurile turceşti de tip Kebapći, specializate în preparate din carne de
miel etc.), precum şi unităţi specializate în servirea preparatelor culinare specifice altor popoare (de
exemplu restaurantele cu specific chinezesc, mexican, italian, indian, pakistanez, thailandez etc).

STRUCTURI DE ANIMAŢIE (RECREERE ŞI AGREMENT-DIVERTISMENT)

Definit ca „ansamblul mijloacelor, echipamentelor, evenimentelor şi formelor oferite de unităţi, staţiuni
sau zone turistice, capabile să asigure individului sau grupului social o stare de bună dispoziţie, de plăcere, să
dea senzaţia unei satisfacţii, unei împliniri, să lase o impresie şi o amintire favorabilă" (Stănciulescu, Lupu şi
Ţigu, 1998), agrementul ocupă ultimii ani un loc din ce în ce mai important în preocupările orientate înspre
realizarea dezideratului de odihnă activă – caracteristica esenţială a vacanţelor în societatea contemporană.
Stimularea constantă a eforturilor de dezvoltare a activităţilor care să contribuie la satisfacerea nevoilor fizice
şi psihice ale turistului, evidenţiază faptul că agrementul se constituie ca un element fundamental pentru
satisfacerea nevoilor de destindere şi reconfortare fizică a rezidenţilor şi nonrezidenţilor, ceea ce conferă
agrementului şi activităţilor integrate acestuia poziţia de componentă de bază a prestaţiei turistice
(Gheorghilaş, 2005).
Dotările de acest tip îmbracă forme şi funcţii dintre cele mai complexe. În cadrul staţiunile turistice,
acestea se asociază frecvent bazelor de cazare, dar pot constitui şi entităţi distincte.
Totodată, spaţiile destinate agrementului pot fi închise (amplasate în cadrul unor spaţii special
amenajate, precum săli de cinema, spectacole, sportive, teatru, concerte, cluburi, discoteci etc.) sau în aer
în aer liber (grupând o diverse categorii de amenajările urbane şi periurbane destinate odihnei şi recreerii,
precum grădini publice, parcuri de distracţii, stadioane, complexe sportive etc.)
Prin intermediul acestora, agrementul tinde să se realizeze rapid şi polivalent, iar cura devine mai
eficientă. Funcţionarea acestor dotări are, uneori, ca suport elemente de ordin natural existente în zona
receptoare de turişti, dar în numeroase cazuri sunt create şi susţinute printr-o implementare din afară.
Dintre dotările necesare agrementului, cele mai importante sunt: terenurile pentru practicarea diferitelor
sporturi în aer liber (tenis, volei, baschet), pârtiile de schi şi săniuş, piscinele, popicăriile, săli cu jocuri mecanice
şi distractive, discoteci, săli de proiecţii, biblioteci, minicare, parcuri de distracţii etc. Amploarea şi diversitatea
dotărilor de agrement este dependentă de profilul şi importanţa staţiunii unde sunt localizate.
Alături de cele menţionate, una dintre formele de agrement mai recente este reprezentată de „shopping
tourism" (turism de cumpărături), impactul economic (datorat profitului comercial realizat) şi dinamica sa
deosebită determinând individualizarea arterelor şi cartierelor comerciale tradiţionale (care grupează magazine de
modă, bijuterii, cafenele, terase, souveniruri, anticariate etc.) în rândul punctelor de real interes în procesul de
valorificare turistică a spaţiului. Astfel, printre dintre arterele stradale comerciale cele mai animate se numără
Oxford Street din Londra, Champs Elisée din Paris, Stroget din Copenhaga, Marktgasse din Berna, Spiegelgasse
din Zurich, Vaci utca din Budapesta, La Rambla din Barcelona, Nevskij Prospeckt din Sankt Petersburg etc.
Totodată, în marile oraşe ale lumii există anumite areale sau chiar cartiere întregi cunoscute pentru
profilul lor strict comercial, cu numeroase străzi pietonale în lungul cărora se înşiră magazine de diferite
dimensiuni, profiluri şi calitate a ofertei, printre exemplele relevante numărându-se Baixa din Lisabona,
Padol din Kiev, Marele Bazar din Istanbul (Kapali Carşi) etc.

STRUCTURILE DESTINATE CUREI (BALNEOTERAPIEI)

O gamă şi mai variată prezintă instalaţiile şi mijloacele de tratament şi cură ce deservesc procedurile
balneoterapiei (băi calde cu apă minerală, băi şi împachetări cu nămol), electroterapiei (curenţi
diadinamici, magnetodiaflux, ionizări, ultrascurte, ultrasunete, băi de lumină), hidroterapiei (duş
subacval, băi de plante, duş circular) sau kinetoterapie (bazine cu apă caldă).
Se practică, de asemenea, tratamente cu aerosoli (în cadrul unor săli special amenajate în acest sens,
dar şi al unor saline cu un microclimat specific pentru tratarea diferitelor afecţiuni ale aparatului
respirator) şi cu ajutorul culturii fizice medicale în săli de gimnastică special dotate.
În staţiunile balneare ce valorifică nămolul sapropelic s-au construit platforme pentru băi reci de apă şi
nămol, respectiv s-au amenajat plaje pentru aero şi helioterapie.
Majoritatea absolută a instalaţiilor enumerate sunt deservite de personal specializat ce-şi desfăşoară
activitatea în cabinete medicale de profil sau laboratoare de analize, asociate şi ele infrastructurii de
strictă necesitate.
 55
DOTĂRILE AUXILIARE (COMPLEMENTARE)
Reprezintă totalitatea mijloacelor şi instituţiilor economice, sociale sau culturale la care turistul
apelează în perioada călătoriei şi sejurului său. Fac parte din această categorie magazinele comerciale de
diverse tipuri, poşta şi telecomunicaţiile, băncile, oficiile de schimb valutar, agenţiile de bilete, instituţiile
de asistenţă socială, cele administrative, culturale (operă, teatru, cinema) sau sportive. Marea majoritate a
acestora sunt destinate pentru deservirea întregii populaţii din regiune, turismul integrându-le în sfera sa
de acţiune ca bun comun al infrastructurii de ansamblu. Există însă şi situaţii când, în staţiuni sau în
complexe turistice, ele sunt edificate pentru a satisface nevoile turistice de fiecare zi. În aceste cazuri,
amploarea şi diversitatea acestor mijloace şi servicii va fi corelată strict cu cererea curentă.
Gama dotărilor şi serviciilor aferente este completată, mai ales în cazul unităţilor hoteliere cu grad ridicat
de confort şi al staţiunilor turistice de anvergură, de servicii destinate turismului de afaceri (închirieri de
birouri, săli de conferinţe, servicii dactilografie, fotocopiere, Internet, servicii notariale etc.), săli pentru
organizarea unor reuniuni politice, ştiinţifice sau de afaceri (simpozioane, congrese, seminarii, activităţi
didactice etc.), servicii de asigurare a securităţii turiştilor (poliţie, jandarmerie, poliţie comunitară, servicii de
pază şi ordine etc.) sau de salvare (SALVAMONT, SALVAMAR), cabinete medicale şi/sau veterinare,
frizerie-coafor, unităţi de învăţământ pentru preşcolari (grădiniţe, creşe), cabinete cu servicii pentru
înfrumuseţare (de la tratamente postoperatorii la clasicele beauty salon devenite deosebit de sofisticate
atât ca dotări, înglobând tehnica de ultimă oră, până la gimnastica de întreţinere clasică – dar cu aparate şi
metode moderne) etc.
AŞEZĂRILE TURISTICE

Asocierea diferitelor baze de cazare şi unităţi de deservire turistică în plan teritorial generează o
formă de habitat caracteristică ► rezultă aşezări în care funcţia recreativă sau curativă se impune parţial
sau în exclusivitate.
Pentru ca o aşezare oarecare să poată fi inclusă, în categoria habitatelor turistice sunt necesare
următoarele condiţii:
- prezenţa în vatra sa ori în vecinătate a unor resurse atractive;
- infrastructură de profil complexă şi diversificată;
- beneficiile obţinute din practicarea turismului să depăşească comparativ, eficienţa altor ramuri;
- intensitatea fluxurilor turistice să fie mai mare de 3000 înnoptări / an;
- modificări induse în fizionomia aşezării.

Pornind de la criteriile susmenţionate, aşezările turistice se clasifică în două categorii distincte:

1. Localităţi turistice - în care funcţia turistică se dezvoltă paralel altor funcţii şi are caracter
complementar;
2. Staţiuni turistice - în care funcţia turistică este predominantă
Localităţile turistice
► sate şi oraşe cu profil economic divers, între care şi activităţi turistice
► populaţia activă este repartizată în sectorul primar, secundar şi cel terţiar.
► zetrea atractivă a localităţilor respective constă, mai ales, în obiective aparţinând domeniului antropic,
foarte diversificate în marile oraşe
► pentru aşezările rurale, resursele antropice (în special etnografice) se asociază frecvent celor naturale.
► afirmarea turismului în astfel de localităţi este dependentă de raporturile sale cu celelalte ramuri
economice (mai ales cu cea industrială cu care se află frecvent în relaţii antagonice).
► infrastructura are un caracter complementar, turismul sprijinindu-se în mare parte pe unităţile de
deservire generale (bănci, oficii PTT, spitale, instituţii administrative, culturale sau sportive).
► forţa de muncă utilizată permanent, dar şi în perioadele de vârf cu angajare sezonieră, provine din
rândul populaţiei active a aşezării.
Staţiunile turistice
► au apărut pe două căi: prin dezvoltarea accentuată a funcţiei recreative în localităţile turistice şi prin
construirea unor habitate cu o astfel de funcţie iniţial stabilită.
► nu toate localităţile turistice, prin evoluţie vor genera staţiuni turistice, ci numai cele capabile să
susţină pentru o lungă perioadă activităţi curative şi de recreere de amploare
► renunţarea la funcţia industrială a unui oraş în favoarea celei turistice este o operaţie dificilă, datorită
implicaţiilor social-economice ce decurg din aceasta.
► principalele caracteristici ale staţiunilor derivă din axarea lor exclusivă pe satisfacerea necesităţilor
recreative
 56
► întreaga producţie de bunuri din perimetrul aşezării, dar şi din ariile limitrofe este destinată
consumului turistic
► infrastructura cuprinde toate elementele indispensabile unui sejur îndelungat, începând cu dotările
pentru agrement şi cură şi terminând cu unităţile de deservire multilaterală.
► forţa de muncă ocupată în sectorul turistic aparţine într-un procent minim aşezării ► aceasta provine
din aria de influenţă apropiată (navetism), iar în perioadele de vârf se apelează la personal din regiuni mai
îndepărtate (cazul staţiunilor litorale în perioada estivală).

După importanţă staţiunile turistice pot fi: internaţionale, naţionale, regionale sau locale.
Staţiunile internaţionale
► s-au dezvoltat lângă obiective atractive deosebite, cu statut de unicat internaţional
► infrastructura lor atinge nivele superioare în ceea ce priveşte confortul şi serviciile
► din punct de vedere promoţional sunt cunoscute peste hotare.
RO: Băile Felix, Mamaia, Poiana Braşov, Sinaia etc.
EXT: Baden-Baden. Karlovy-Vary, Chamonix, Cannes, Nisa, Miami, Viarregio etc.
Staţiunile de importanţă naţională
► îşi au aria de atracţie la nivelul fiecărei ţări
► beneficiază de dotări cu un confort superior mediei şi valorifică resurse atractive variate şi bogate.
Ex. Mangalia, Slănic Moldova, Vatra Dornei, Amara, Eforie etc.
Staţiunile de importanţă regională
► îşi exercită influenţa pe o arie mai restrânsă, exploatând valenţe curative sau recreative cu o valoare mai
modestă.
Ex. Geoagiu Băi, Stâna de Vale, Baia Borşa, Păltiniş, cheia, Băile Govora, Tuşnad etc.
Staţiunile de importanţă locală
► îşi rezumă rolul la exploatarea obiectivelor de mic potenţial atractiv şi la satisfacerea unei cereri
limitate ca mărime şi intensitate
Ex. Băile Bizuşa, Homorod, Teremia, Boghiş-Băi, Colibiţa etc.

După funcţii se disting trei tipuri majore: staţiuni cu valenţe curative, recreative şi mixte.
Staţiunile cu funcţie curativă
► valorifică elementele cadrului natural sau de provenienţă antropică menite a recupera şi conserva
starea de sănătate fizică şi psihică a organismului uman (ex. apele termale, minerale şi termominerale;
nămolul; climatul litoral sau subteran, la care se adaugă diferite proceduri de cură şi tratament cum ar fi:
electroterapie, băi galvanice, aerosoli, băi de plante etc.).
► Predominanţa unor resurse şi tipuri de cură a condus la o divizare a staţiunilor curative în: staţiuni
balneare, climaterice şi balneoclimaterice.
► Complexele turistice balneare îşi centrează activitatea curativă pe aportul:
- apelor subterane (apa izvoarelor fierbinţi, a surselor minerale)
- apelor de suprafaţă, cu temperaturi şi mineralizare ridicată (apa lacurilor sărate, mărilor şi oceanelor);
- prezenţa nămolurilor sapropelice diversifică procedurile de tratament şi, implicit, oferta turistică
Ex. Sovata, Slănic Prahova, Olăneşti, Călimăneşti, Băile Herculane, Băile Felix sunt doar câteva dintre
renumitele staţiuni ale României.
► staţiunile climaterice sunt amplasate în arealele recunoscute prin climatul lor sedativ şi tonifiant (Stâna
de Vale, Buşteni, Predeal, Semenic);
► staţiunile balneoclimaterice sunt localizate în zonele unde resursele balneare se asociază unui
topoclimat favorabil (Moneasa, Vaţa de Jos, Vatra Dornei, Tuşnad, Balvanyos etc.)
Staţiunile cu funcţie recreativă
► constituie o grupare mai larg răspândită, în primul rând în regiunile montane favorabile turismului
hivernal şi agrementului estival.
► zăpada şi peisajul grandios constituie principalele surse de atractivitate, întreaga infrastructură fiind
orientată spre a deservi recreerea
Ex. Poiana Braşov, Băişoara, Fântânele, Bâlea etc.
Staţiunile cu funcţie mixtă
► răspund atât cerinţelor curative cât şi celor recreative având dotări adaptate acestora.
► capacitatea de cazare este mare şi foarte mare, iar confortul ridicat.
 57
Ex. Majoritatea absolută a unităţilor turistice ale litoralelor mărilor dide la latirudini mijlocii aparţin
acestei categorii.

Capacitatea de cazare a unei baze, indiferent de tipul şi destinaţia sa, este un indicator de mare
importanţă în practica turistică.
► exprimă gradul de receptivitate al infrastructurii la cererea turistică pe care, pentru o unitate dată şi
într-un timp determinat, o dimensionează.
► întâlnim două expresii ale acestui parametru şi anume: capacitatea de cazare existentă (Cce) şi
capacitatea de cazare folosită (Ccf).
Capacitatea de cazare existentă reprezintă numărul locurilor (paturilor) disponibile pentru înnoptare în
timpul unui an şi se obţine din produsul Cce = Np x 365.
Capacitatea de cazare folosită reprezintă fracţiunea integral utilizată din capacitatea de cazare existentă.
Coeficientul de utilizare al unei baze se exprimă prin raportarea înnoptărilor realizate la nivelul
CCf
unui an (capacitatea de cazare foosită) la capacitatea de cazare existentă. Cu = x 100
Cce
!!! La nivel mondial, gradul de utilizare al dotărilor este cuprins între 50 – 60 %. Procente
mari sunt caracteristice hotelurilor cu activitate permanentă, iar valori minime campingurilor sau
cabanelor.

CĂILE ŞI MIJLOACELE DE TRANSPORT TURISTIC

►constituie o reţea densă de linii şi noduri de-a lungul căreia are loc un ansamblu de distribuţii şi
redistribuţii ale fluxului şi produsului turistic
► căile şi mijloacele de transport asigură efectuarea călătoriei, adică a acelui segment al actului recreativ
fără de care turismul ca fenomen este de neconceput ► între diferitele componente ale infrastructurii se
nasc interrelaţii cauzale, construirea bazelor de cazare şi agrement motivându-şi apariţia doar în contextul
unor căi de acces modernizate, iar prezenţa acestora justificându-se numai în cazul existenţei unor resurse
atractive incluse exploatării.
► turismul actual datorează extrem de mult modernizării şi diversificării căilor şi mijloacelor de
transport:
- creşterea vitezei de deplasare în spaţiu înseamnă o economie substanţială de timp liber, ceea ce oferă
individului posibilitatea unui sejur mai îndelungat sau vizitarea unui număr mai mare de obiective.
- progresul obţinut în acest domeniu a facilitat includerea în sfera turismului a unor resurse situate la
distanţe apreciabile de centrele emiţătoare de turişti sau surmontarea unor obstacole naturale deosebite.
Principalele căi şi mijloace de transport implicate în turism sunt: rutiere, feroviare, navale şi mijloacele de
transport speciale.

TRANSPORTURILE RUTIERE

- au vechime mare şi răspândirea cea mai largă.

- se întâlnesc în toate ţările, în stadii variate de organizare şi modernizare.
- turismul utilizează reţeaua de drumuri edificate cu scop economic, social şi strategic, dar
presupune şi construirea unor sectoare a căror singură motivaţie este deschiderea accesului spre resursele
atractive.
- lungimea acestor tronsoane şi condiţiile adesea dificile în care sunt trasate, ridică mult costul
investiţiilor turistice, indicator de care promotorii activităţilor de recreere vor ţine întotdeauna seama.

► evoluţia transporturilor rutiere cunoaşte o curbă ascendentă, cu o creştere accentuată după al

doilea război mondial, când autoturismul devine principalul mijloc de locomoţie al turiştilor.
► folosirea autoturismelor a determinat apariţia şi dezvoltarea unor forme noi de turism (turismul
neorganizat, individual; turismul de distanţă scurtă şi medie), respectiv amplificarea unor tipuri de baze
de cazare adaptate nevoilor traficului intens (ex. motelurile sau campingurile)

Principalele trăsături ale transporturilor rutiere sunt:

- o viteză medie de deplasare de circa 60 km/h (aceste valori cresc simţitor în cazul utilizării
autostrăzilor şi se reduc drastic în interiorul marilor metropole);
- capacitatea de transport este modestă: 2-6 pentru automobile; 40-100 locuri la autobuze;
 58
- siguranţa circulaţiei diferă mult între automobile şi autobuze, cu coeficienţi minimi pentru cele
din prima grupă ► viteza excesivă, oboseala, consumul de alcool, defecţiunile tehnice, condiţiile
meteorologice nefavorabile se înscriu printre cauzele majorităţii accidentelor înregistrate;
- regularitatea traficului este mai pronunţată la autobuze în comparaţie cu autoturismele, cele din
urmă răspunzând unui orar de circumstanţă, stabilit de fiecare proprietar în parte;
- gradul de mobilitate depăşeşte, comparativ, condiţiile oferite de transporturile feroviere, aeriene
sau navale ► are valori superioare în cazul autoturismelor şi autobuzelor speciale, singura condiţie fiind
existenţa reţelei de drumuri practicabile;
- confortul este limitat în cazul autoturismelor (ca urmare a spaţiului interior redus), şi mai ridicat
la autocare, cu dotări interioare menite a spori confortul (aer condiţionat, grupuri sanitare, aparate video,
bar etc.);
- prin penetrarea lor până la destinaţie, mijloacele de transport rutier conduc la o economie de
timp şi mijloace financiare, fapt neîntâlnit la celelalte tipuri de transport;
- între dezavantaje se numără obligativitatea posesorilor de autoturisme de a-şi rezolva singuri
anumite necesităţi legate de desfăşurarea călătoriei (aprovizionarea cu combustibil, reparaţii), ca să nu
amintim de efortul fizic şi psihic al conducătorului auto pe traseu.
► autobuzele ce deservesc turismul pot avea un orar fix (atunci când realizează transportul
persoanelor în general) sau un regim special (cele cu destinaţie exclusiv turistică, folosite pentru
transportul unor grupuri compacte de vizitatori) ► în cazul grupurilor restrânse se apelează la microbuze.
►autoturismul s-a impus decisiv în transportul intern de persoane (87 % în SUA, 78% în Italia) ►
creşterea îşi reduce indicii ca urmare a intervenţiei unor elemente perturbatoare (poluare, lipsa locurilor
de parcare, diminuarea siguranţei circulaţiei paralel cu intensificarea traficului).
► tinerii apelează şi la alte mijloace de transport - ex. motocicletele ► acestea predomină în cazul
turismului de scurtă durată, deşi performanţele ultimelor tipuri permit deplasări rapide la distanţe mari.
► Transporturile rutiere de turişti reclamă, pe lângă reţeaua de drumuri modernizate şi o serie de
dotări complementare, indispensabile derulării lor în condiţii optim: staţiile pentru carburanţi, staţiile
service, telefoane de securitate a traficului, moteluri, indicatoare rutiere şi de orientare etc.
► modernizarea căilor rutiere îşi are expresia maximă în construirea autostrăzilor, fără de care
turismul actual este greu de conceput ► densităţi apreciabile ale autostrăzilor se remarcă în SUA şi sud-
estul Canadei, Europa de Vest, Japonia.
Cea mai cunoscută autostradă europeană cu valenţe turistice certe (peisagistice şi de facilitare a
accesului înspre principalele regiuni turistice destinate turismului estival heliomaritim) este cea care
urmează riviera mediteraneană între Trieste şi Gibraltar, trecând prin nordul Italiei (Veneţia-Milano-
Genova), sudul Franţei (Coasta de Azur, Coasta Piraţilor, Coasta de Ametist) şi partea septentrională a
Spaniei (Costa Brava, Costa Calida, Costa del Sol). Din aceasta se ramifică alte autostrăzi spre centrul şi
nordul Europei.
► un rol important în fluidizarea circulaţiei şi direcţionarea fluxurilor turistice în şi dinspre
obiectivele turistice localizate în cadrul marilor oraşe îl deţin centurile periferice construite în jurul
marilor oraşe (în condiţiile intensificarea fără precedent a traficului auto).

TRANSPORTUL FEROVIAR
► s-au dezvoltat după construirea primei locomotive cu aburi şi a construirii primei linii de cale
ferată din Anglia anului 1825.
► au luat avânt deosebit în a doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX când, în toate
continentele, apar magistrale feroviare importante.
► căile ferate de penetraţie au însemnat pentru turism tot atâtea trasee spre interiorul unor vaste regiuni
neexploatate din punct de vedere atractiv (ex. transsiberianul, liniile transcontinentale din America, Australia sau
Africa).
► prin capacitatea lor superioară de transport trenurile au răspuns în mod convingător dezideratelor
turismului de masă.

Printre particularităţile transportului feroviar reţinem:

- o viteză medie cuprinsă între 60 – 80 km/h, deşi pe unele tronsoane şi cu anumite garnituri (TGV;
trenul de mare viteză „Hikkari”) se pot atinge valori de 250-500 km/oră;
- o capacitate de transport superioară tuturor celorlalte tipuri de vehicule (600 – 1000 persoane). În
perioadele cu trafic de vârf, dimensiunea garniturilor poate creşte prin ataşarea de vagoane suplimentare;
- costul călătoriei diferenţiat pe clase de confort. Turiştii în grupuri beneficiază de reduceri ale
preţurilor biletelor;
 59
- siguranţa călătoriei este maximă, probabilitatea producerii accidentelor fiind de circa 4 ori mai micî
decât la avioane şi de aproape 12 ori mai redusă în comparaţie cu autoturismele;
- regularitatea traficului este asigurată, influenţa condiţiilor meteorologice resimţindu-se puţin;
- confortul este mai ridicat decât în cazul transporturilor rutiere, prin dotarea trenurilor cu vagoane
de dormit, vagoane restaurant, baruri, saloane, grupuri sanitare etc.;
- un dezavantaj real al transportului turistic pe cale ferată este dependenţa vizitatorilor de un anumit
traseu.
► călătoria cu trenul presupune completarea acestui tip de transport cu servicii conexe, care să
permită deplasarea turiştilor din gări spre centrul oraşelor sau spre obiectivele turistice mai îndepărtate
(autobuze, taxi).
► căile ferate înguste din munţii înalţi, cu viaducte şi tunele, asigură vizitarea multor locuri
pitoreşti, inaccesibile în alt mod.

TRANSPORTURILE AERIENE
► au diversificat paleta modalităţilor de deplasare turistică începând cu primele decenii ale
secolului XX.
► avionul a însemnat şi pentru turism o veritabilă revoluţie permiţând deplasări rapide dintr-un loc
în altul, survolarea regiunilor nepopulate sau inospitaliere, introducerea în exploatare a unor resurse
izolate.
► călătoria cu avionul aduce turistului modern un beneficiu remarcabil: consumul minim de timp
liber, ce va fi utilizat pentru recreere la locul de sejur, facilitând participarea la activităţile turistice şi a
persoanelor ce beneficiază de un cuantum limitat de timp liber.
Particularităţile căilor şi mijloace de transport aeriene:
- viteză apreciabilă de deplasare (850-1000 km/h la avioanele obişnuite, peste 2000 km/oră la cele
supersonice) ► acestea fac din avion cel mai rapid mijloc de transport;
- capacitatea de transport ajunge la 300-350 persoane ► asociată cu viteza de deplasare şi
posibilitatea efectuării mai multor curse într-o anumită unitate de timp, capacitatea globală de transport o
depăşeşte pe cea a trenurilor sau vapoarelor;
- siguranţa călătoriei se apropie de cea a transporturilor feroviare, printre factorii perturbatori
numărându-se condiţiile meteorologice, defecţiunile tehnice şi de comandă, terorismul internaţional;
- confortul asigurat este mediu, el depinzând de tipul avionului şi condiţiile de zbor;
- preţul biletului este ridicat, ceea ce face ca avionul să fie preferat de turiştii cu venituri superioare
mediei;
- alt dezavantaj major derivă din dependenţa turistului de traseu şi mijlocul de transport este maximă
► escalele sunt scurte şi nu permit desfăşurarea unor acţiuni recreative de anvergură.
► transporturile aeriene se adaptează şi ele particularităţilor de dezvoltare ale fenomenului turistic
► astfel, au intrat în folosinţă elicopterele, avioanele charter sau cele persoanle cu capacitate limitată, dar
cu o fiabilitate sporită.
► un tip de transport turistic aerian mai recent este cel cu deltaplanul şi parapanta, practicat de o
anumită categorie de turişti sportivi.

TRANSPORTURILE NAVALE
► au, în zonele litorale, o vechime similară celor rutiere, deşi tenta turistică şi-au câştigat-o mai târziu.
► pe lângă transporturile maritime se impun cele pe marile fluvii sau lacuri interioare (ambele tipuri
asigurând transportul turiştilor dintr-un loc în altul) şi navigaţia de agrement propriu-zisă.
► intensităţi superioare se constată pe tronsoanele intraurbane ale fluviilor ce străbat oraşele mari
sau pe lacurile cu suprafeţe notabile (Tamisa, Sena, Rin, Dunăre, Volga, Mississippi, Nil, Marile Lacuri
americane, Lehmann, Bodense, Aral etc.) sau în cazul navigaţiei de cabotaj de-a lungul ţărmurilor,
interconectând salbele de staţiuni litorale.

Trăsăturile de bază ale transporturilor navale sunt:

- viteza redusă de circulaţie (15 noduri / oră; 1 nod – 1 825 m), fapt ce se repercutează negativ asupra
bugetului de timp liber al turiştilor;
- capacitatea de transport mare (peste 1 000 persoane);
- confortul cel mai ridicat datorită unor dotări variate şi compelxe (inclusiv piscine, discoteci,
cluburi, săli de proiecţie);
- regularitatea circulaţiei este influenţată de condiţiile climatice (încheţuri, furtuni).
 60
► între transportul turiştilor pe căi fluviale şi maritime şi agrementul nautic, prioritatea absolută
revine celui din urmă, fapt atesta de numărul apreciabil al porturilor ce adăpostesc ambarcaţiunile de lux
ale Mediteranei, Caraibelor sau Pacificului.
► tendinţa transformării unor vapoare comerciale în hoteluri plutitoare („France”, „Queen Mary”, „Queen
Elisabeth”) se manifestă frecvent, dată fiind rentabilitatea reconvertirii şi prelungirea utilizării vaselor.

TRANSPORTURILE SPECIALE ►deservesc în exclusivitate actul recreativ, dezvoltându-se

paralel sau ulterior cu activităţile acestuia.
- Din această grupă fac parte telefericele (telescaune şi telecabine) şi teleschiurile

Telefericele
► au rolul de a facilita accesul turiştilor în areale greu de atins prin alte mijloace, în scurtarea
timpului şi diminuarea efortului necesar parcurgerii unor distanţe, în desfăşurarea recreerii hivernale.
► surmontează mari diferenţe de nivel (cca. 2 400 m între staţiunea elveţiază Zermatt şi baza
vârfului Matterhorn), traversează zone intens fragmentate (abrupturi, creste, văi adânci, gheţari) sau oferă
călătorilor o succesiune de peisaje de o rară spectaculozitate.
► O altă categorie este reprezentată de telecabinele din cadrul unor centre urbane, care facilitează
accesul spre diferite puncte de belvedere, chiar dacă diferenţele de nivel sunt uneori modeste (ex.
telecabina ce urcă spre catedrala Sacre-Coeur în Paris, situată pe colinei Montmartre; Salzburg, Braşov-
Tâmpa, Deva etc.) sau permit receptarea panoramică a oraşului (ex. Barcelona, Mamaia etc.)
► capacitatea telecabinelor ajunge la 15-20 persoane, în vreme ce a telescaunelor este de numai 2
persoane.
► în această categori pot fi incluse şi lifturile din marile turnuri (ex. Tour Eiffel, la a cărui platformă
superioară se ajunge prin intermediul unei telecabine-lift).
► Teleschiurile - fac parte din infrastructura de recreere a staţiunilor montane, amplificând gradul de
utilizare al zăpezii şi pârtiilor prin accelerarea circulaţiei schiorilor ► utilizarea lor reduce consumul de
energie al practicanţilor schiului, prelungind astfel durata recreerii, protejând totodată pârtiile (menţinând un
timp mai îndelungat stratul de zăpadă).

Transporturile turistice urbane. Pentru accesul spre şi dinspre principalele obiective turistice
amplasate în limitele-spaţiului urban majoritatea turiştilor apelează şi la reţeaua de transport urban în
comun (de suprafaţă sau de subteran), graţie avantajului de a permite stabilirea individuală a itinerariul în
funcţie de dorinţele sale, bugetul de timp şi de posibilităţile sale financiare.
În paralel cu reţeaua de transport în comun, în marile metropole ale lumii, s-a dezvoltat o reţea de
transport turistic urban, care oferă servicii de transport strict specializat, pe trasee prestabilite, însă cu
posibilitatea de opţiune în privinţa alegerii locurilor de oprire şi a timpului alocat pentru vizitarea fiecărui
obiectiv în parte.
Trebuie menţionat şi faptul că multe dintre elementele infrastructurii de transport urban (mai ales în cazul
celui subteran) reprezintă ele însele adevărate atracţii turistice datorită atributelor intrinseci (vechimea,
dimensiunea, detalii constructive, grandoarea sălilor, adâncimea în raport cu suprafaţa topografică etc.).
Exemple relevante din acest punct de vedere sunt oferite de metroul din Londra (London Underground, cea
mai veche reţea de metrou din lume, inaugurată în 1863), Paris (spectaculos prin viaductele sale, Austerlitz şi
Beroy, trasate peste Sena), New York (cu cel mai lung traseu – 580 km – şi cele mai multe staţii – 483,
asigurând legătura între insulele Manhattan şi Long Island pe sub fluviul Hudson), Moscova (multe dintre
staţiile sale constituind adevărate opere de artă arhitectonică), Budapesta, Skt. Petersburg etc.
Alături de autoturismele personale, călătoriile turistice din interiorul spaţiului urban (dar nu numai)
apelează şi la autoturismele închiriate (prin intermediul organizatorilor de turism ori sau a firmelor
specializate de transport) pentru o anumită perioadă de timp (cu sau fără şofer), în sistemul „Rent a car".
Supraaglomerarea traseelor urbane şi suburbane, coroborată cu restricţiile de viteză şi taxele
suplimentare de poluare, asigurare, traversare a unor poduri sau acces pe anumite segmente etc. se
constituie în factori limitativi pentru deplasarea cu ajutorul acestui tip de mijloace de transport.
Transporturile speciale deservesc în exclusivitate actul recreativ, dezvoltându-se paralel sau ulterior cu
activităţile acestuia. Din grupa menţionată fac parte telefericele (telescaune şi telecabine) şi teleschiurile. Rolul
lor constă în facilitarea accesului în areale greu de atins prin alte mijloace, în scurtarea timpului şi diminuarea
efortului necesar parcurgerii unor distanţe, în desfăşurarea recreerii hibernale.
Telecabinele şi telescaunele surmontează mari diferenţe de nivel (cca. 2 400 m între staţiunea
elveţiană Zermatt şi baza vârfului Matterhorn), traversează zone intens fragmentate (abrupturi, creste, văi
adânci, gheţari) sau oferă călătorilor o succesiune de peisaje de o rară spectaculozitate.
 61
Capacitatea telecabinelor ajunge la 15-20 persoane, în vreme ce a telescaunelor este de numai 2
persoane. Eficienţa acestui tip de transport rezultă însăşi din proliferarea lui. O atestă, între alte multe exemple,
telecabina ce urcă spre catedrala Sacre-Coeur în Paris, deşi înălţimea colinei Montmartre este modestă.
În categoria transporturilor speciale pot fi incluse şi lifturile din marile turnuri, cel mai cunoscut
exemplu rămânând Tour Eiffel, la a cărui platformă superioară se ajunge pe această cale.
Teleschiurile fac parte din infrastructura de recreere a staţiunilor montane, amplificând gradul de
utilizare al zăpezii şi pârtiilor prin accelerarea circulaţiei schiorilor. Pe de altă parte, utilizarea
teleschiurilor reduce consumul de energie al practicanţilor schiului, prelungind astfel durata recreerii. De
asemenea, acelaşi accesoriu protejează pârtiile, menţinând un timp mai îndelungat stratul de zăpadă.
Formele tradiţionale de transport. Integrarea în circuitele turistice ale unor ţări cu un nivel de
dezvoltare socio-economică mai redus şi cu o infrastructură de transport precară, însă posesoare ale unor areale
cu condiţii climatice aparte sau areale izolate însă cu atracţii turistice deosebite, coroborate cu interesul sporit
pentru nou, inedit, original sau ieşit din comun a unui segment tot mai cuprinzător de turişti din ţările
occidentale a născut ideea revalorizării şi valorificării turistice a unor mijloace tradiţionale de deplasare,
precum săniile cu câini, piroga, canoea, caravanele de cămile, călătoria pedestră ghidată în zonele montane
înalte/trekkingul etc.
Reflectare a unui mod de viaţa tradiţional (perceput ca „exotic” de turiştii din ţările dezvoltate)
aceste mijloace de deplasare constituie nu doar o „altfel de alternativă” la mijloacele moderne de
locomoţie, ci şi elemente care completează, diversifică şi „pigmentează” oferta turistică a unui teritoriu,
contribuind substanţial la creşterea frecvenţei turistice spre unele dintre zonele din categoria celor
menţionate (Nepal, zona munţilor Atlas din Maroc, Sahara, Kilimandjaro, unele parcuri naţionale
africane, nordul Canadei, Alaska, Laponia, Groenlanda, Anzii Cordilieri, Amazonia etc.).
În acelaşi timp, în statele statele dezvoltate care au dezvoltat oferte turistice de petrecere a
vacanţelor în mediul rural se manifestă tendinţa de resuscitare a unor forme tradiţionale de deplasare
(căruţe, şarete, diligenţe, sănii trase de cai, călărie etc.) cu scopul diversificării ofertei şi a sporirii
atractivităţii acesteia.

CIRCULAŢIA TURISTICĂ
Elementul uman prin intermediul căruia se realizează valorificarea însuşirilor recreative ale
resurselor turistice prin achiziţionarea produselor şi serviciilor turistice, constituie elementul sine qua non
(esenţa) al fenomenului turistic, fără prezenţa turistului – ca element dinamic – turismul, ca activitate
umană fiind de neconceput.
În acest context, circulaţia turistică are o importanţă majoră, deoarece intensitatea, ritmurile şi
orientarea acesteia condiţionează parametrii de desfăşurare a procesului în sine, şi totodată, finalitatea
social-economică a acestuia.
În caracterizarea circulaţiei turistice sunt implicate fenomenele şi procesele desfăşurate în trei
segmente distincte din punct de vedere spaţial, ce trebuie vizate în orice operaţiune de evaluare: zona
emiţătoare, zona de tranzit şi zona receptoare.
Deplasarea turistică dintre locul de reşedinţă şi cel de destinaţie înregistrează o serie de
particularităţi, atât în ceea ce priveşte modul de desfăşurare cât şi a mijloacelor utilizate pentru realizarea
acestei deplasări.
1. Zona emiţătoare (Ze) reprezintă teritoriul în perimetrul căruia apar, la nivel individual sau
colectiv, premisele actului turistic (nevoia de recreere, refacere, timp liber, venituri disponibile etc.). Ze
poate fi o aşezare umană urbană sau rurală sau un teritoriu în care cererea turistică este răspândită
neuniform şi discontinuu. Tot aici se conturează parametrii cantitativi şi calitativi ai circulaţiei turistice,
exprimaţi prin indicatorul intensităţii de călătorie (a cărui valoare este condiţionată de numărul populaţiei
din zonă, indicele de stress, venitul mediu/locuitor, structura profesională şi pe grupe de vârstă a
populaţiei zonei etc.).
Intensitatea de călătorie poate fi:
a) netă – exprimând ponderea populaţiei unui teritoriu care efectuează o călătorie de lungă sau
nr.tur
scurtă durată cel puţin o dată pe an: Inc =
pop.stabilaazo nei
b) brută - exprimă numărul plecărilor într-o călătorie de vacanţă la 100 de persoane
nr.excursiilor
Ibc = .
100
Numărul plecărilor în vacanţă este într-o relaţie directă cu tipul de reşedinţă (persoanele care
locuiesc la case înconjurate de grădini călătoresc mai puţin), posesia unui autoturism proprietate
 62
personală sau a unei case de vacanţă; gradul de atractivitate a zonei de destinaţie şi distanţa până la
aceasta, valoarea parametrilor climatici (condiţiile meteorologice) etc.
Intensitatea de călătorie este un indicator sintetic pt. zona emiţătoare şi pentru cererea turistică
şi operează cu 2 tipuri de valori:
- turiştii posibili – reprezintă ponderea din populaţia unei zone care poate participa la acţiuni
turistice, neaflându-se sub influenţa unor factori restrictivi.
- turişti probabili – reprezintă acei turişti „rămaşi” după intervenţia factorilor restrictivi.
În Ze debutează consumul turistic propriu-zis, aici realizându-se pregătirea în condiţii optime a
călătoriei şi sejurului. Valoarea consumului turistic este în funcţie de tipul de turism ce urmează a fi
practicat, durata sejurului, caracterul infrastructurii şi serviciilor din zona de destinaţie.
2. Zona de tranzit se suprapune spaţiului dintre zona emiţătoare şi zona receptoare şi constituie
perimetrul în care circulaţia turistică se conturează concret prin convergenţa treptată a fluxurilor turistice
(şi corespunde de regulă căilor de acces). În Zt pot apărea două situaţii distincte:
- fluxul turistic se constituie integral în Ze fără aport de turişti din alte zone;
- fluxul turistic iniţial, conturat în zona emiţătoare de referinţă i se ataşează pe parcurs turişti din
alte regiuni (direcţii).
De regulă, circulaţia turistică se intensifică pe măsură ce ne apropiem de Zr, atingând limita maximă
în interiorul acesteia.
3. Zona receptoare se suprapune teritoriului în care activităţile turistice devin dominante, iar
fluxurile turistice (până aici convergente) se disipează prin sedentarizare temporară.
În Zr se poate aprecia cu exactitate intensitatea circulaţiei turistice pe baza raportării numărului de
nr.innopt / turist
înnoptări ce revin unui locuitor stabil din locul de destinaţie: It =
pop.stabilaazo neiderefer int a
Sezonalitatea turistică exprimă discontinuităţile intensităţii circulaţiei turistice în perioada unui an
calendaristic şi se manifestă cu precădere în regiunile temperate sau în teritoriile unde factorii naturali
(îndeosebi climatici) introduc mari diferenţieri sub aspectul posibilităţilor de practicare a turismului.
În regiunile temperate se înregistrează 2 sezoane de vârf (de vară şi de iarnă), maximul principal
înregistrându-se vara (cel mai mare număr de turişti, de înnoptări şi cel mai mare indice de utilizare a
capacităţii de cazare). Turismul hivernal valorifică zăpada prezentă îndeosebi în ariile continentale unde
acesta se menţine o perioadă mai îndelungată (regiunile montane înalte şi cu pante şi expoziţii favorabile,
care asigură premisele practicării sporturilor de iarnă (Alpii Elveţiei sau Austriei, Pirinei, Sierra Nevada,
Caucaz etc.). Sezonalitatea turistică este indusă şi de anumite ritmuri ale vieţii sociale, imprimate, la
origine de condiţionări de ordin natural. Este cazul vacanţelor şcolare şi a concediilor de odihnă
suprapuse de regulă sezonului estival (cca. 2 luni, respectiv 2-3 săptămâni) şi a celui hivernal.
Efectele sezonalităţii asupra turismului sunt multiple:
- vârfuri ale cererii şi suprasolicitarea infrastructurii;
- apariţia intervalelor de subutilizare a bazelor de cazare;
- pierderea aportului economic al cererii rămase nesatisfăcute;
- mutaţii complexe în structura personalului din turism (forţei de muncă);
- scăderea calităţii actului (prestaţiei) turistic;
- suprasolicitarea ecologică a peisajului.
Soluţii pentru atenuarea efectelor sezonalităţii:
- diversificarea ofertei pentru a putea substitui, în perioada de intersezonalitate lipsa atracţiei principale;
- practicarea de preţuri stimulative în perioadele cu minim de cerere;
- promovarea unor noi tipuri de turism;
- reglementări de ordin social (programarea concediilor în extrasezon, fragmentarea concediilor în minimum
2 etape, facilităţi sociale pentru turism etc.).
Durata sejurului exprimă numărul de zile petrecute de turişti în localităţile de destinaţie şi reprezintă
raportul dintre suma înnoptărilor şi nr. turiştilor (ambele raportate la capacitatea de cazare existentă).
Acest indicator reflectă gradul de atractivitate a unei zone, perioada de satisfacere a nevoilor
recreative sau curative, tipul de turism practicat, eficienţa economică a activităţii turistice.
Ds înregistrează o tendinţă de regresie datorită progresului tehnic al mijloacelor de transport
(aceasta a determinat creşterea mobilitatea turiştilor, reducerea timpului de călătorie), diversificarea
tipurilor de turism, diversificarea şi creşterea exigenţelor şi gusturilor cererii, creşterea costurilor
reclamate de activitatea turistică.
Ds diferă de la un tip de turism la altul: maximul se înregistrează în cazul turismului curativ şi
descreşte spre cel de recreere sau cultural.
 63
Raportate la bazele de cazare, sejururile lungi sunt caracteristice vilelor, hotelurilor, pensiunilor iar
cele minime, în cazul campingurilor, popasurilor şi motelurilor.

Estimarea circulaţiei turistice

P ×T × I m
I. Şandru (1972): F= , unde P = potenţialul turistic; T = tipul de turism; Im = indice de
D
mobilitate; D = distanţa dintre Ze şi Zr; Im = V x T x C, unde V = venitul pe cap de locuitor; T = indice de
transport; C = gradul de culturalizare al populaţiei.
Inconvenientele formulei: tipul de turism are o mai mică importanţă în aprecierea circulaţiei turistice
globale, distanţa dintre cele două arii influenţează (cel mult) circulaţia turistică. Astfel, se propune
P×Im +T
următoarea formulă: F =
D2
Np
Legea gravitaţiei comerciale a lui W. Reilly: A = , unde A=atracţia ariei; N=nr. populaţiei;
d2
d=distanţa
TIPURI DE TURISM

,,Tipul”, ca expresie integratoare de nivel superior, defineşte senţa fenomenului studiat, respectiv
condiţionările lui fundamentale.
Tipul de turism este sinonim unui anumit model la scara căruia procesele ce se desfăşoară primesc
tente specifice, particulare în raport cu celelalte modele
Tipul apare astfel ca un cumul de însuşiri şi interrelaţii, desfăşurate spaţial într-o perioadă de timp
determinată
Relaţia dintre tipurile de turism şi spaţiul geografic este cât se poate de flexibilă → pe acelaşi
teritoriu se pot practica mai multe tipuri de turism, selectivitatea aparţinând resurselor atractive existente
în primetrul dat.
Actul turistic poate îmbrăca una din următoarele expresii tipologice:
1. turism de recreere; 2. turism de îngrijire a sănătăţii (curativ); 3. turism cultural; 4.
turism complex (de recreere şi refacere a sănătăţii; de recreere şi informare).

1. TURISMUL DE RECREERE

Are ca scop fundamental al practicării sale, satisfacerea nevoilor recreative ale populaţiei antrenată
în munci solicitante, cu mare consum de energie fizică şi psihică sau locuind în habitate recunoscute prin
stressul lor cotidian.

Principalele trăsături ale turismului de recreere sunt:

> antrenează cel mai mare număr de persoane, majoritatea provenind din ţările puternic dezvoltate şi
urbanizate;
> ponderea decisivă a participanţilor se recrutează din rândul populaţiei urbane, supusă unei
îndepărtări accentuate faţă de natură, în vreme ce populaţia rurală participă cu procente minime;
> este practicat de toate grupele de vârstă, îndeosebi de tineret şi populaţia matură;
> în zonele temperate ale globului, unde se concentrează o numeroasă populaţie de altfel, turismul de
recreere prezintă o sezonalitate evidentă: vara şi iarna, cele două anotimpuri extreme, constituind ,,vârfurile”
cererii turistice. Ca urmare, acest tip de turism generează supraîncărcări la nivelul infrastructurii, fie că este
vorba de bazele de cazare, fie de căile de acces;
> distanţa de deplasare variază mult, în funcţie de solicitările şi posibilităţile materiale ale turiştilor.
La acest tip operează ,,legea sensibiltăţii faţă de distanţă” a lui Lill, în care avantajele decurg dintr-o
distanţă de deplasare cât mai redusă. Parametrul în cauză rămâne dependent de caracteristicile cererii
turistice, veniturile şi timpul liber al practicanţilor, calitatea căilor şi mijloacelor de transport etc.;
> durata actului recreativ este şi ea variabilă → predomină turismul de scurtă şi medie durată,
echivalent weekend-ului sau unei fracţiuni din concediul de odihnă. Durata lungă a recreerii este specifică
unei grupe restrânse de turişti proveniţi în majoritate absolută dintre pensionari;
> eficienţa economică a turismului de recreere este dintre cele mai ridicate deoarece turismul tinde
să-şi satisfacă necesităţile recreative prin utilizarea tuturor elementelor infrastructurii destinate acestui
 64
scop. Există însă un mare număr de turişti cu venituri reduse, în special tinerii, la care recreerea se
realizează în urma unei minime solicitări a produsului turistic;
> edificarea unei infrastructuri proprii, în care elementelor comune tuturor tipurilor de turism (baze
de cazare şi alimentaţie publică) li se asociază dotări specifice menite a amplifica şi satisface polivalent
cerinţele de agrement (piscine, săli de jocuri diverse, terenuri de sport, discoteci etc.).
Turismul de recreere valorifică, în primul rând, însuşirile estetice ale fondului turistic aparţinând cadrului
natural, oferindu-i acestuia posibilitatea ca, într-un cadru nou, să se elibereze de presiunea vieţii de zi cu zi → din
această cauză ,,schimbarea locului” reprezintă o condiţie sine qua non a recreerii şi agrementului.

2. TURISMUL DE ÎNGRIJIRE A SĂNĂTĂŢII (CURATIV SAU BALNEAR)

- Poate fi considerat ca cel mai vechi tip de practicare a activităţilor turistice.
- Necesităţile legate de refacere si tratament au condus oamenii antichităţii să caute efectele
tămăduitoare ale apelor termale şi minerale, ale nămolurilor şi curei heliomarine → descoperirile
arheologice au scos la iveală dovezi ale unei intense practici curative la Băile Herculane, Germisara
(Geoagiu-Băi) sau Ax-les-Thermes.
- Turismul curativ se adresează unei categorii aparte de persoane, majoritatea aparţinând grupei de
vârstă bătrână, când degradarea biologică se accentuează.

Trăsăturile acestui tip sunt următoarele:

> numărul participanţilor este mai redus decât în cazul precedent, implicând doar populaţia
suferindă, sau cea dornică de a preveni anumite afecţiuni;
> deşi majoritatea turiştilor se recrutează tot din regiunile urbane, unde rezistenţa organismului uman
cedează mai devreme, creşte ponderea populaţiei rurale (anumite boli nefiind induse de condiţiile mediului de
viaţă, ci de alte cauze);
> spre deosebire de turismul de recreere şi de agrement, cel curativ se desfăşoară cu oscilaţii
nesemnificative, pe întreaga durată a anului, ceea ce limitează mult apariţia ,,vârfurilor” la nivelul
fluxurilor şi asaltarea ofertei peste limitele ei. → din această cauză el are un caracter regulat şi poate fi
optim organizat;
> distanţa la care se practică depinde de natura afecţiunii şi de poziţia geografică, în raport cu
domiciliul turistului, a resurselor atractive → distanţele lungi sunt impuse de aceşti doi factori,
independent de voinţa practicanţilor;
> durata actului recreativ este şi ea dictată de natura afecţiunii şi eficacitatea tratamentului curativ
→ în general, perioadele în care se desfăşoară acest tip de turism sunt medii şi lungi, singurul factor
limitativ, pentru afecţiunile mai puţin grave fiind mărimea concediului de odihnă;
> eficienţa turismului curativ este mare, datorită faptului că practicanţii sunt nevoiţi să utilizeze o
infrastructură de profil şi să consulte un personal de înaltă calificare, ceea ce ridică mult costul serviciilor;
> în cadrul dotărilor destinate bunei desfăşurări a activităţilor de refacere şi îngrijire a sănătăţii sunt
incluse elemente specifice (saune, băi de plante şi nămol, proceduri de terapie intensivă, săli de gimnastică
recuperatorie etc.).

3. TURISMUL CULTURAL
Este numit adesea şi turism de vizitare deoarece practicarea sa presupune, invariabil, ,,vizita” la un
obiectiv sau grupare de obiective sau resurse atractive.
Menirea acestui tip de turism este complexă:
- instruirea prin îmbogăţirea cunoaşterii
- recreerea resimţită pe plan spiritual prin aflarea unor adevăruri şi cunoaşterea unor fenomene noi
-primordială rămâne însă în sfera condiţionărilor nevoia de cunoaştere şi numai ca derivat al ei, recreerea.

Dintre însuşirile turismului cultural enumerăm:

> selectarea la nivelul participanţilor, prin practicarea sa de către anumite categorii ale populaţiei
(intelectuali, elevi şi studenţi în special) → ca urmare caracterul său de masă este incert;
> antrenează ambele categorii de populaţie, urbană şi rurală, cu preponderenţă totuşi pentru cea
dintâi, deoarece este mai puţin absorbită în activităţi productive auxiliare (timpul liber al orăşeanului fiind
mai lung decât al cetăţeanului de la sate, antrenat în munci gospodăreşti);
 65
> durata este de obicei limitată, majoritatea excursiilor destinate cunoaşterii fiind cuprinse între 3-7
zile → durata îndelungată asociată cu un traseu înţesat de obiective duce la apariţia fenomenului de
,,saturaţie şi inhibiţie” pe planul receptării, respectiv la scăderea eficienţei actului instructiv;
> distanţa variază în limite largi, în funcţie de cerere şi poziţia spaţială a produsului turistic
> eficienţa economică a turismului cultural este cea mai redusă dintre toate tipurile analizate →
fenomenul se explică prin caracterul său de tranzit şi prin apelarea la infrastructura turistică numai în
cazuri de excepţie
> Creşterea ponderii celor care utilizează automobilul şi rulotele creează o mare independenţă faţă
de bazele de cazare în detrimentul funcţionalităţii acestora
> turismul cultural vizează, în principal, obiective turistice de provenienţă antropică, spre deosebire de
turismul de recreere sau curativ, pentru care cadrul natural oferă majoritatea motivaţiilor → din această cauză
fluxurile de turişti se orientează spre oraşele vechi sau spre metropolele cu concentrări masive de obiective de
acest gen (Roma, Veneţia, Paris, Londra, Moscova, Beijing, Tokyo, New York).

4. TURISMUL POLIVALENT (MIXT)

Întruneşte atributele rezultate din asocierea recreerii cu refacerea fizică şi psihică de ordin curativ,
sau ale recreerii cu culturalizarea etc.
De altfel, se impune chiar precizarea că, în practica fenomenului turistic, nici unul din tipurile descrise
anterior nu este pur, în fiecare dintre ele se insinuează, desigur cu ponderi neglijabile, unele valenţe ale
celorlalte tipuri.

Atunci când ele se află într-un relativ echilibru apare însă caracterul mixt al activităţii şi delimitarea tipului
complex de turism prin:
> un număr de participanţi în continuă creştere ca urmare a uzurii fizice şi psihice a populaţiei
active. Menţionăm că acest tip de turism va fi agreat de persoanele aflate în pragul îmbolnăvirilor sau de
cei care consideră recreerea prin culturalizare o modalitate eficientă de a rezolva ambele necesităţi;
> fiind practicat cu predilecţie în perioada vacanţelor şi concediilor el va prezenta ,,vârfuri” atenuate
numai în contextul profilării bazelor pe un astfel de turism, deci nesolicitate de celelalte categorii de
vizitatori;
> cea mai reprezentativă formă de turism mixt este cel estival din zonele temperate, axat pe recreere
şi cură heliomarină;
> îmbinând valenţe multiple, eficienţa sa economică este ridicată;
> datorită paletei largi de preferinţe ale cererii, vizând atât agrementul cât şi refacerea, infrastructura
va prezenta o gamă variată de elemente şi servicii;
> în cadrul turismului polivalent trebuie inclus şi turismul profesional, practicat ocazional şi
intermitent de către o categorie de persoane antrenate în activităţi economice sau sociale (oameni de
ştiinţă, agenţi economici, sportivi etc.) în alte locuri decât cele de reşedinţă.

FORMELE DE TURISM
Decurg din modalităţile de practicare a tipurilor susmenţionate. Ele vor fi definite în funcţie de
diferite criterii sau factori ce îşi pun pecetea asupra individualizării şi desfăşurării fenomenului turistic la
scara detaliilor sale. Astfel de criterii sunt:
- distanţa
- durata
- provenienţa turiştilor
- numărul practicanţilor
- gradul de organizare
- modul de desfăşurare
- mijloacele de transport utilizate
- vârsta turiştilor
- aportul social
- particularităţile regiunii de destinaţie
Formele respective sunt proprii tuturor tipurilor de turism analizate, însă ponderea lor diferă de la un
tip la altul (turismul de lungă durată este prezent atât în cazul recreerii, cât şi în cazul recuperării sau
culturalizării, dar va predomina în cazul turismului curativ.).
 66
Turism de distanţă mică
Criteriul distanţei Turism de distanţă mare
Turism de distanţă foarte mare

Turism de durată scurtă

Criteriul duratei Turism de durată medie
Turism de durată lungă

Criteriul Turism intern

provenienţei Turism internaţional

Criteriul numărului Turism individual

de participanţi Turism în grup

Criteriul gradului de Turism organizat

organizare Turism semiorganizat
Turism neorganizat

Forme Criteriul modului Turism continuu

de de desfăşurare Turism sezonier
turism Turism de circumstanţă

Turism pedestru
Turism rutier
Criteriul mijloacelor Turism feroviar
de transport Turism aerian
Turism naval

Turismul grupei tinere

Criteriul vârstei Turismul grupei mature
turiştilor Turismul grupei vârstnice

Criteriul social Turism particular

Turism social
Turism în puncte turistice
Criteriul regiunii Turism în localităţi turistice
de destinaţie Turism în staţiuni turistice

ELEMENTE ŞI NOŢIUNI DE PLANIFICARE ŞI AMENAJARE TURISTICĂ

PLANIFICARE TURISTICĂ

a. Elementele unei strategii de amenajare turistică

În condiţiile mediului social, economic şi politic specific economiei de piaţă caracterizat printr-un
dinamism accentuat conceptul de conducere previzională şi aplicarea în practică a dezideratelor acestuia,
indiferent la nivelul la care se face raportarea (de la cel al unei unităţi turistică, la nivelul sectorului turistic sau
la cel al întregii economii naţionale), se impune ca o necesitate obiectivă. În acest context şi pe măsura
acumulării experienţei practice a dezvoltării turismului, s-a conturat cu pregnanţă condiţionarea decisivă a
eficienţei economice a firmelor turistice de conţinutul şi aplicarea strategiilor de piaţă optime.
Astfel, poziţionarea strategiei ca reper al oricărei politici manageriale trebuie să devină o
caracteristică a tuturor tipurilor de organizaţii şi unităţi cu profil turistic, deopotrivă la nivel
microeconomic şi macroeconomic, deoarece practica a demonstrat relaţia de interdependenţă dintre
eficienţa economică şi socială activităţii de turism şi elaborarea şi aplicarea riguroasă a unei strategii
coerente, fundamentată ştiinţific la nivelul fiecărei unităţi turistice. Adoptarea conceptului de marketing
presupune utilizarea unui sistem adecvat de coordonare şi decizie, care să vizeze în permanenţă
sincronizarea şi utilizarea eficientă a resurselor, în funcţie de natura şi caracteristicile pieţelor de profil în
cadrul căreia acestea acţionează.
Acest demers impune elaborarea unei strategii optime de dezvoltare, care să asigure mobilizarea
resurselor umane, materiale şi financiare, în vederea atingerii cu succes a obiectivelor şi scopurilor vizate
 67
(Cătoiu, 1996). Ca urmare, conceptul de strategie a constituit obiectul a numeroase studii, cercetări,
cursuri universitare şi activităţi de consultanţă, îndeosebi după 1990, reuşindu-se impunerea sa ca o
componentă esenţială a managementului atât în planul teoriei, cât şi al practicii turistice curente
(Nicolescu, 1996), inclusă politicii globale de marketing a unei unităţi turistice.
În scopul anticipării şi prevenirii sau chiar stopării apariţiei şi manifestării efectelor negative sau a
situaţiilor de risc inerente unei dezvoltări necontrolate a structurilor spaţiale, principalul instrument de
intervenţie a societăţii umane îl constituie acţiunea conştientă, dirijată, organizată asupra cauzelor şi
factorilor declanşatori ai acestora, realizabilă prin implementarea a trei concepte de bază:
- politica de dezvoltare teritorială a turismului;
- amenajarea turistică
- planificarea teritorială (planning turistic), noţiune mai cuprinzătoare, înglobându-le, practic, pe primele două.
Planificarea reprezintă un proces teoretic de anticipare a schimbării, orientat către viitor, care
vizează căutarea unor soluţii opţionale, urmat de iniţierea şi punerea în practică a variantei optime (ca şi
potenţial de realizare, instrumente şi resurse disponibile) selecţionate, prin eliminare, din gama de
posibilităţi avute la dispoziţie. Toate acestea trebuie să fie măsură să maximizeze beneficiile şi să conducă
spre obţinerea unor rezultate previzibile.

Politica de planning presupune proiecţia, definirea, formularea obiectivelor specifice, a metodelor

şi instrumentelor concrete prin care încearcă aplicarea acesteia în practică, precum şi crearea unui cadru
legislativ şi instituţional adecvat, indispensabil atât în ceea ce priveşte permanenţa şi consistenţa
intervenţiilor necesare, cât şi pentru exercitarea funcţiei de control asupra finalităţii şi efectelor scontate
ale acestui proces.
La rândul său, procesul de amenajare a teritoriului şi a spaţiului turistic grupează instrumentele,
metodele şi programele de intervenţie concretă prin care se încearcă rezolvarea efectivă a problemelor relevate
de politica de planning (Benedek, 2001).
În ţările dezvoltate, amenajarea turistică în scopul valorificării economico-sociale a resurselor
atractive ale unui teritoriu de referinţă constituie o componentă a amenajării unor suprafeţe teritoriale
extinse şi capătă dimensiune complexă, iniţiativele vizând amenajarea spaţiului geografic fiind dublate de
cele ale amenajării pentru activităţi lucrative, urmată de cele pentru activităţi turistice şi de altă natură.
Repartiţia spaţială a amenajărilor de acest tip se face în raport cu ansambluri geografice reprezentative,
precum spaţiul montan, spaţiul litoral, spaţiul urban sau periurban, spaţiul rural.
Practica activităţii de turism şi experienţa acumulată pe baza acesteia pe parcursul ultimelor decenii,
demonstrează rolul fundamental al planificării turismului în coordonarea şi susţinerea unei dezvoltări echilibrate
şi administrării optime a regiunilor şi staţiunilor turistice (ştiut fiind faptul că o serie de politici de planificare
teritorială sunt concurenţiale, riscând astfel ca rezultatele lor să fie adesea contradictorii, anulându-se reciproc),
care să asigure realizarea ambelor laturi ale fenomenului turistic – socială şi economică, dar şi respectarea
principiilor ecologice.
Pe o perioadă medie sau lungă de timp, planificarea dezvoltării turismului poate aduce beneficii
importante şi poate asigura satisfacerea cerinţelor extrem de eterogene ale diverselor pieţe turistice. Însă,
în lipsa unei strategii de dezvoltare planificată a turismului, efectele induse de fenomenul turistic s-ar
putea repercuta negativ asupra tuturor componentelor implicate în această activitate. Dacă în cazul
teritoriilor în care turismul lipseşte sau este încă într-un stadiu incipient de dezvoltare, planificarea poate
asigura un cadru adecvat necesar dezvoltării turismului, iar în cazul arealelor în care tradiţia practicării
turismului este bine evidenţiată, planificarea contribuie la impulsionarea sau revitalizarea pe termen
mediu şi lung a sectorului turistic.
Conceptul de planificare turistică grupează un complex de activităţi şi aplicaţii (utilizări) menite a
asigura coagularea unui complex de factori (politici, sociali, economici, de afaceri, ecologici) în vederea
adoptării unor obiective comune clar conturate, în atragerea de resurse financiare şi metode de transpunere
în practică a preocupărilor şi dezideratelor specifice, luând în considerare conjuncturile complexe ale
mediului economic şi politico-social specific teritoriului supus procesului de amenajare turistică.
Planificarea turismului implică diferite grupuri, agenţii şi instituţii din sectorul public sau privat şi poate
constitui subiectul unei implicări diferenţiate a actorilor implicaţi (cu un caracter facultativ, de armonizare a
activităţilor prin consultarea autorităţilor implicate, normativă, în funcţie de interesul şi posibilităţile legale
de intervenţie ale comunităţii locale).
 68

Fig. 8. Elementele unei strategii de amenajare turistică (după Cândea, Erdeli, Simon, Peptenatu, 2003)

În practică, elaborarea programelor pe termen scurt este, în cele mai multe cazuri, preferată în
detrimentul celei pe termen lung, datorită faptului că sunt o reflectare a caracterului sezonier şi anual al
ciclurilor naturale, la care fenomenul turistic are tendinţa să îşi adapteze activităţile, dar şi a faptului că
industria turistică este dominată numeric de unităţile mici şi mijlocii, care, prin natura lor, preferă
abordările tactice faţă de cele strategice (specifice planurilor pe termen lung).
Din acest punct de vedere, se individualizează o planificare „imperativă” şi una „indicativă”
(având la bază punerea în practică diferită a planurilor şi responsabilităţilor factorilor publici de decizie şi
a iniţiativele private), precum şi diferite tipuri de strategii de planificare (din punct de vedere a
termenelor de aplicare, scurt, mediu sau lung).

Totodată, în contextul abordării sub aspectul triadei dezvoltare-planificare-amenajare şi în baza

normelor recomandate de O.M.T., se diferenţiază mai multe tipuri de planificare (Cazes, 1992):
- interregională – vizând o proiecţie unitară extinsă asupra mai multor ţări din aceeaşi regiune
(alpină, mediteraneană etc.);
- naţională – incluzând un plan naţional de promovare şi comercializare a turismului;
- regională – focalizată asupra uneia sau mai multor provincii, regiuni, departamente aparţinând
aceleaşi ţări;
- locală urmărind dezvoltarea unui segment teritorial limitat din punct de vedere spaţial (ex. una
sau mai multe comune ori cantoane);
- vectorială, cuprinzând obiective precise focalizate pe probleme şi categorii (ex. dezvoltarea
turismului social sau pentru tineret, a navigaţiei de agrement, circuitelor turistice, valorificarea
patrimoniului turistic, promovarea curei termale sau amenajările montane).
 69
Diversitatea planificării turistice
Tabelul 4
Sectorul planificat Probele tipice ale planificării turistice
Teritorial Controlul dezvoltării teritoriale de către sectorul public şi privat
Localizarea şi conceperea echipamentelor
Zonarea utilizării terenurilor
Dezvoltarea sistemelor de transport turistic
Dezvoltarea utilităţilor publice (energie, apă etc.)
Economic Forma spaţială şi trăsăturile sectoriale ale investiţiilor
Crearea locurilor de muncă
Calificarea personalului
Redistribuirea bogăţiei
Socio-cultural Integrarea/segregarea gazdelor şi a vizitatorilor
Ospitalitate
Autenticitate
Prezentarea culturii şi tradiţiilor
Planificarea limbajului
Conservarea obiceiurilor şi activităţilor locale
Mediul înconjurător Selectarea arealelor protejate
Protecţia florei şi faunei
Protecţia locurilor istorice/clădirilor/peisajelor
Regularizarea calităţii aerului, apei, solului etc.
Controlul poluării
Prevenirea hazardelor
Comerţ şi marketing Conceperea planului comercial şi a produselor asociate
Strategii promoţionale
Reclama
Sponsorizarea
Testarea calităţii
Servicii de informaţii turistice
Sursa: Williams (1998, p. 132) Dinu (2002, p. 71).

Fondat pe experienţa acumulată pe parcursul mai multor decenii, conceptul de planificare turistică vizând
valorificarea componentelor naturale şi antropice ale spaţiului ce urmează a fi supus procesului de amenajare
turistică prin intermediul dotărilor şi serviciilor specifice a avut la bază într-o primă etapă iniţiativa particulară (în
majoritatea cazurilor). Treptat, dezvoltarea turismului la scară naţională şi/sau regională a devenit, cel puţin la
nivel principial şi declarativ, una dintre priorităţile factorilor de decizie de la aceste niveluri.
Însă, în pofida multitudinii de aspecte pozitive pe care implementarea unor asemenea planuri le-ar induce
(pe plan social, economic, ecologic, politic etc.), transpunerea practică rămâne încă insuficientă şi extrem de
diferenţiată pe plan mondial (la noi în ţară rămânând încă, din păcate, un deziderat relativ greu de atins).
În timp ce o serie de ţări (ex. Franţa, S.U.A, Marea Britanie etc.) şi-au elaborat propriile planuri de
dezvoltare a turismului la nivel naţional şi regional în cadrul cărora transpun, cu aplicare în sectorul turistic, o
serie de măsuri şi obiective specifice circumscrise ideii de planificare şi amenajare (denumite „planification et
amenagement touristique” în Franţa sau ”tourism planning and development” în cazul politicii de amenajare
din lumea anglo-saxonă), multe alte regiuni nu au beneficiat niciodată de un asemenea plan, deşi au în vedere
un asemenea demers în viitorul apropiat. Pe de altă parte, există ţări care au elaborat (şi chiar implementat, în
diferite grade şi maniere) planuri de dezvoltare turistică, însă valabilitatea acestora nu mai este de actualitate,
impunându-se revizuirea şi adaptarea acestora la cerinţele turismului modern.
Dezvoltarea rapidă a sectorului turistic şi conturarea tot mai pregnantă a caracterului său de masă
(mai ales în a doua jumătate a secolului trecut) au generat iniţiative numeroase, materializate prin
inserarea de echipamente şi activităţi dificil de inclus în ansamblul amenajărilor teritoriale ulterioare
calate pe principiile organizării moderne a spaţiului geografic.
Treptat, pe măsura amplificării rapide a fenomenului turistic şi a creşterii exponenţiale a cererii de
profil pentru consumul produsului turistic amenajat, necesarul de echipamente şi dotări turistice a
cunoscut, la rândul său, o evoluţie semnificativă, determinând o implicare crescândă din partea instituţiilor
publice de decizie (statul ori comunităţile teritoriale) în dezvoltarea, preluarea sau adaptarea unor modalităţi
de producţie sau dezvoltare, de organizare a activităţilor socio-economice şi a teritoriului (cu sensul de
amenajare) sau edificare a componentelor materiale (echipare) (Cazes, 1992).
Pe fondul celor menţionate, trebuie menţionat faptul că problema localizării investiţiilor presupune o
triplă partajare: geografică, economică şi politică (Berbecaru şi Botez, 1977; Bote Gomez, 1990):
a. Planificarea geografică a turismului trebuie corelată cu dezvoltarea în profil teritorial, incluzând
studii complexe (geologice, geomorfologice, hidrografice, climatice, ecologice etc.
b. Planificarea economică a turismului coagulează trei concepte interdependente, care reflectă
necesitatea coordonării politicii de planificare turistică a tuturor factorilor de decizie locali şi a corelării
 70
deciziilor acestora cu cele de la nivelul regional, naţional, regional sau local, în vederea utilizării optime a
resurselor turistice şi creşterii eficienţei economice:
- planificarea ca previziune sau anticipare a evoluţiei în perspectivă a sistemului creat prin procesul
de amenajare turistică;
- planificarea ca o viziune comună a tuturor actorilor implicaţi asupra finalităţii şi consecinţelor
acţiunii de amenajare turistică;
- planificarea ca identificare şi definire a programelor şi proiectelor prioritare de intervenţie asupra
unui teritoriu.
c. Planificarea politică a turismului, ca instrument de reflectare a activităţilor şi scopurilor politice
la nivel superior, trebuie să vizeze corelarea acesteia cu celelalte sectoare economice conexe (agricol,
industrial, urban şi social) de la nivel regional sau naţional.
O strategie de amenajare turistică coerentă şi unitară trebuie să coaguleze cele trei direcţii – geografică,
economică şi politică – şi să indice instrumentele de transpunere în practică a acestora, începând cu nivelul de bază
al taxonomiei turistice (punctul sau obiectivul turistic) şi terminând cu unitatea spaţială de rang superior (regiunea
turistică), la scara căreia fenomenul turistic se derulează în întreaga sa complexitate. O localitate, zonă sau regiune
turistică poate să dispună de resurse turistice de excepţie, de baze de cazare, tratament şi agrement, de căi de acces
moderne etc., dar cererea turistică nu va fi relevantă pentru dimensiunea pieţei turistice (şi, implicit, valorificarea şi
eficienţa economică a activităţii de turism), decât în măsura în care toate aceste resurse vor determina activarea ei şi
transformarea în act de consum, demers sprijinit într-o măsură decisivă de sprijinul şi implicarea constructivă a
factorului economic şi politic.

Modelul general al procesului de planificare Williams (1998, p. 126-127) Dinu (2002, p. 72-73)
este, de regulă, uniform, dar permite variaţii de detaliu pentru adaptarea la cazuri specifice. Elementele majore
de realizare şi implementare ale unui asemenea proces sunt concepute ca o succesiune de stadii-cheie.
Principalele trăsături ale modelului general de planificare vizează:
- translaţia progresivă de la general la particular (faza iniţială are la bază obiective generale, care se
vor „rafina” treptat în vederea coagulării unor obiective şi politici specifice cu o pronunţată tentă
practică);
- obiectivele şi opţiunile de realizare a acestora sunt supuse constant revizuirii şi reajustării pentru a permite
procesului de planificare turistică adaptarea continuă la frecventele schimbări ale conjuncturii şi circumstanţelor
specifice unui mediu concurenţial extrem de dinamic şi „volatil” (aflat într-o continuă schimbare şi transformare).
Ca urmare, flexibilitatea trebuie să constituie un concept-cheie pentru specialiştii implicaţi în conceperea,
elaborarea şi implementarea practică a procesului de planificare turistică.

Fig. 9. Fazele generale pentru producerea şi implementarea unui plan (după Williams, 1998)
 71
Tipuri de planificări turistice
Modelul general al unui asemenea plan defineşte un proces tipic din care derivă mai multe tipuri de
planuri: planuri majore, planuri de creşteri succesive şi planuri sistemice (Williams, 1998, p. 127-129):
Planul major reprezintă abordarea tradiţională şi cel mai puţin potrivită cerinţelor/exigenţelor
specifice ale turismului. Acest tip de plan se focalizează asupra elaborării unui cadru general pentru
direcţionarea dezvoltării, care defineşte un set de obiective clare şi în măsură să stimuleze interesul
agenţiilor publice sau private. Orizontul de timp pentru realizarea practică a acestor obiective este
prestabilit, nedepăşind, de regulă, cinci ani, fără a se interveni în direcţia modificării acestei perioade,
urmând ca la sfârşitul intervalului de aşteptare menţionat să se elaboreze un nou plan care să îi asigure
continuitatea şi funcţionalitatea. Avantajul major al acestui tip de plan rezidă în viziunea
cuprinzătoare/comprehensivă pe care o asigură proceselor de dezvoltare, în timp ce principalele critici
aduse fac trimitere la rigiditatea, inflexibilitatea şi caracterului său nerealist în privinţa asigurării
coordonării optime a unui domeniu atât de variabil cum este turismul.
Planul succesiv (de creştere/prin acumulări). Dinamica accentuată specifică fenomenului turistic
(prin care noile categorii de turişti, de produse şi destinaţii turistice tind să redefinească continuu
modelele existente) a determinat reorientarea unora dintre specialişti înspre forme flexibile de planificare
turistică (inclusiv din punct de vedere al orizontului de timp), rezultând astfel planurile succesive (prin
acumulări). Spre deosebire de caracteristica de exerciţiu periodic al planului major, planificarea creşterii
succesive (pe etape intermediare) se bazează pe necesitatea unei adaptări constante a procesului de
dezvoltare pentru a reflecta condiţiile variabile specifice domeniului turistic.
Astfel, dacă planul major acordă o atenţie mai mare fazelor 1 şi 2 din cadrul modelului general
(specificarea obiectivelor şi scopurilor majore), planificarea prin creşteri succesive relevă o preocupare
sporită pentru fazele 8-10 ale modelului (monitorizarea, revizuirea politicilor şi obiectivelor, adoptarea
planurilor revizuite). Cunoscut fiind faptul că unul dintre obiectivele fundamentale ale planificării turistice
este armonizarea cererii şi ofertei turistice, capacitatea de ajustare a programelor de planificare în funcţie de
cerinţe şi necesităţi constituie un avantaj important pentru succesul unui asemenea proces complex.
Planul sistemic are la bază necesitatea integrării sistemice a elementelor planificării turistice,
cunoscut fiind faptul că modificarea unui element atrage cu sine modificarea previzibilă a altor elemente
ale sistemului. În consecinţă, pentru a anticipa schimbarea, iar fundamentarea deciziilor să fie adecvată,
este fundamentală cunoaşterea şi înţelegerea structurii şi funcţionării sistemului. Din punctul de vedere al
planificării turistice, abordarea sistemică încearcă să coaguleze patru elemente-cheie – activităţile,
comunicarea, spaţiul şi timpul – şi să evidenţieze interdependenţa dintre acestea în elaborarea modelelor
de dezvoltare turistică a teritoriului considerat.

Fig. 10. Un model de ierarhizare a planificării (după Williams, 1998 şi Dinu 2002).

Avantajele abordării sistemice în planificarea turistică derivă din caracterul său comprehensiv,
flexibil, integrator şi realist, precum şi din capacitatea sa de implementare la diferite scări geografice.
Planificarea turismului vizează diferite niveluri ierarhice de intervenţie, de la cel local sau regional
până la nivel naţional şi chiar internaţional (în urma unor acorduri bi- sau multilaterale).
Utilizarea scării geografice în planificarea turistică permite evidenţierea diferenţelor în conţinutul,
cuprinderea şi modalităţile lor de intervenţie la nivel naţional, regional şi local. Nivelul de detaliere al
planurilor turistice creşte direct proporţional cu reducerea scării geografice, iar menţinerea nivelului de
 72
complementaritate şi interconectivitate dintre diferitele niveluri ierarhice trebuie să reprezinte un obiectiv
constant al planificatorilor.

AMENAJARE TURISTICĂ

Înţelegem prin procesul de amenajare turistică punerea în valoare estetică şi economică a unui
obiectiv atractiv, a unui ansamblu de obiective sau a unei regiuni turistice.
Amenajarea vizează trei segmente ale fenomenului turistic: resursele atractive; infrastructura;
produsul turistic.
Toate alcătuiesc (definesc) oferta turistică a unui teritoriu (regiuni turistice). Scopul final al
acestui proces este de a defini în totalitatea sa oferta turistică a unui teritoriu dat.
Dezideratele majore şi a elementelor caracteristice ale conceptului de amenajare turistică, respectiv a
comportamentului şi interacţiunilor specifice dintre acestea şi, pe baza acestora, stabilirea parametrilor
optimi de funcţionare a sistemului teritorial ce urmează a fi amenajat:
- amenajarea unei unităţi teritoriale, indiferent de rangul taxonomic trebuie concepută ca o acţiune
complexă de organizare şi sistematizare a teritoriului, având ca motivaţie prioritară exploatarea resurselor
sale atractive prin integrarea în circuitele turistice funcţionale;
- teritoriul supus amenajării urmează să fie modelat în raport cu particularităţile factorilor economici,
sociali şi economici din teritoriul respectiv, astfel încât să asigure atingerea dezideratelor majore impuse de un
astfel de demers: asigurarea cadrului adecvat dezvoltării activităţilor turistice şi valorificării turistice optime a
spaţiului geografic; adoptarea soluţiilor optime de multiplicare a efectelor turismului în beneficiul dezvoltării
economico-sociale de ansamblu a teritoriului în cauză; integrarea sistemică a programelor de dezvoltare
turistică în strategia dezvoltării economico-sociale a teritoriului la nivel local, regional, naţional şi
internaţional;
- dezideratele complexe impuse de organizarea ştiinţifică a spaţiului geografic presupune ca, în vederea
creşterii eficienţei economico-sociale a investiţiilor, orice amenajare turistică să fie integrată unei viziuni
sistemice (ce presupune stabilirea unor relaţii funcţionale şi permanente de subordonare şi cooperare reciprocă
între componentele şi subsistemele turistice ierarhice care alcătuiesc ansamblul respectiv) şi în relaţie de
interdependenţă cu dinamica celorlalte ramuri economice prezente (şi aflate, uneori, într-o fază mai avansată
de valorificare), aspectele turistice prevalând, desigur, în comparaţie cu celelalte. Acest lucru permite, spre
exemplu, utilizarea în comun a unor componente economice, sociale sau culturale, a infrastructurii de
deservire cu apă, energie electrică, gaz metan, transport în comun etc.;
- regiunile trebuie concepute ca şi sisteme transformabile, polifuncţionale, care să permită
dezvoltări, adaptări şi reajustări continue, în funcţie de frecventele mutaţii cantitative şi calitative
intervenite în structura cererii turistice;
- orice amenajare turistică trebuie precedată de o inventariere şi o evaluare cantitativă şi calitativă
riguroasă a resurselor atractive naturale şi de provenienţă antropică, în paralel cu decelarea tipului de
economie dominant, dar şi a stadiului de dezvoltare şi valorificare economică a teritoriului în cauză,
tocmai pentru a evita posibilele afectări reciproce sau chiar apariţia unor fenomene de recul a activităţilor
turistice prin ineficienţă economică (Cocean şi Dezsi, 2001) ca urmare a amplasării inoportune şi
dezvoltării în teritoriul respectiv sau în proximitatea acestuia a unor obiective care pot conduce la
afectarea şi degradarea calităţii mediului şi la perturbarea activităţii de turism;
- orice proiect de amenajare turistică trebuie să aibă în vedere distribuţia optimă a echipamentelor
şi dotărilor de profil în teritoriu, în strânsă relaţie cu numărul, densitatea, gruparea în teritoriu, gradul de
accesibilitate a resurselor atractive etc., în vederea asigurării funcţionalităţii acestora la parametrii
proiectaţi, fără însă a se depăşi capacitatea de suportabilitate a teritoriului prin suprasolicitarea resurselor
în perioadele cu cerere turistică maximă;
- evitarea supraîncărcării spaţiului turistic printr-o dezvoltare excesivă a suprafeţelor ocupate cu construcţii
şi alte echipamente până la epuizarea acestora (“deşert de ziduri” – Cazes, 1992), pentru a nu se produce o
degradare a calităţii şi, implicit, a potenţialului atractiv al diverselor obiective sau perimetre care grupează resurse
turistice variate. Practic, orice amenajare turistică va fi influenţată de localizarea echipamentului nou inserat sau
reabilitat (care îşi va pune amprenta asupra resurselor financiare reclamate de operaţiunile de amenajare), fiecare
tip sau model de amenajare trebuind să ţină cont de situaţia conjuncturală sau cea moştenită (în cazul analizei
amenajărilor turistice din spaţiul litoral sau montan) sau de efectele complexe (în cazul în care amenajarea
turistică vizează valorificarea şi conservarea resurselor atractive ale mediului rural).

Amenajarea turistică se defineşte, în primul rând, în funcţie de:

 73
- prezenţa, numărul, calitatea şi gradul de dispersie în teritoriu a resurselor atractive aparţinând
cadrului natural şi cultural-istoric ale zonei vizate, care se constituie, în fapt, în principalele motivaţii ale
declanşării actului turistic. Din această cauză, marea majoritatea a studiilor vizând amenajarea turistică au
acordat o atenţie specială factorului distanţă dintre zonele de rezidenţă şi cele de destinaţie ale fluxurilor
turistice (şi, legat de aceasta, căilor de acces şi mijloacelor de transport utilizate), care a marcat
diferenţiat, de la o etapă la alta, evoluţia ascendentă a fenomenului turistic:
- prima etapă a fost dominată de concepţia potrivit căreia suportul spaţial nu joacă un rol esenţial în
procesul de amenajare turistică;
- a doua fază corespunde descoperirii utilităţii raportării amenajărilor turistice la o matrice
teritorială;
- prevalarea unităţilor spaţiale omogene, greu de identificat în teren, conducând la individualizarea
unei noi etape, în care cercetătorii au ajuns la concluzia că doar raportarea amenajărilor turistice la un
spaţiu geografic variat şi nuanţat corespunde realităţii din teren.
- componenta materială: baza materială sau infrastructura, grupând capacităţile de cazare, animaţie
şi alimentaţie publică, infrastructura de comunicaţie şi transport, diverse obiective şi instalaţii, spaţii
amenajate sau preluate şi înglobate aparţinând mediului ambiant etc.;
- structurile organizatorice: instituţii, organisme, servicii, asociaţii etc., cu rol de control,
întreţinere, gestiune, animaţie în raport cu natura echipamentului şi condiţionată de nevoile şi
caracteristicile cererii.

Acţiunea de amenajare trebuie să debuteze cu o analiză detaliată a teritoriului în cauză, cu relevarea tuturor
resurselor economice ale acestuia, indiferent de tipul lor (industriale, agricole, forestiere etc.). Se impune estimarea
respectivă ca urmare a aplicării „principiului eficienţei maxime” şi a evitării proceselor de „respingere” ulterioare.
Vor fi selectate pentru amenajare astfel numai acele teritorii unde resursele atractive depăşesc valoric
celelalte valenţe de alt ordin.

În acest context, principalii factori care trebuie vizaţi într-o acţiune de amenajare turistică
sunt pot fi grupaţi astfel (Defert, 1966):
- aptitudinile cadrului natural din unitatea teritorială supusă analizei (numărul obiectivelor, calitatea şi
diversitatea acestora, poziţia spaţială şi, legat de aceasta, gruparea în teritoriu, accesibilitatea şi posibilităţile de
integrare în circuitele turistice etc.);
- distanţa dintre zona emiţătoare şi cea receptoare, element ce se repercutează direct şi diferenţiat asupra
costului transportului, duratei, gradului de oboseală şi plictiseală provocate de călătorie şi, în consecinţă, asupra
eficacităţii actului recreativ;
- potenţialul zonei de destinaţie, variabilă care reflectă modul şi timpul în care aceasta poate reţine în
teritoriul respectiv şi satisface necesităţile unui număr cât mai mare de turişti şi pentru o perioadă de timp
cât mai îndelungată, precum şi numărul potenţial de turişti ce vor vizita regiunea în cauză, veniturile şi
nivelul lor de trai; nu se vor omite, de asemenea, şi alte variabile secundare aferente acesteia, legate de
potenţialul emisiei turistice, precum: volumul potenţial de turişti, mobilitatea şi vârsta acestora,
“sensibilitatea” la anumite forme de turism etc.;
- resursele umane din zona de destinaţie şi nivelul de pregătirea al acestora, elemente
indispensabile unui turism modern, eficient şi de ţinută;
- politica factorilor de decizie şi a promotorilor turismului referitoare la dezvoltarea turismului într-
o anumită regiune;
- capacitatea de primire actuală sau proiectată, cuantificată în număr de locuri de cazare, spaţii de
primire, alimentaţie publică, animaţie etc., a cărei dimensionare şi diversificare trebuie să aibă în vedere
evitarea perioadelor de vârf ale cererii, care poate conduce la suprasolicitarea infrastructurii şi a resurselor
atractive (cu consecinţe negative asupra ofertei turistice), dar şi perioadele de intersezon, respectiv de
subvalorificare a acestora etc.;

Acelaşi autor (Pierre Defert) imaginează 5 modele spaţiale pentru a defini importanţa amenajărilor
de tip turistic:
1. Cel al spaţiului izotrop- în care obiectivele de amenajat sunt diseminate uniform în teritoriu. În acest caz
importanţa amenajării creşte de la periferie spre centru, iar punctele cu valori egale se dispun pe cercuri concentrice.
2. Imaginează 2 regiuni turistice alcătuite din obiective diferite, situate la distanţe egale de zonele emiţătoare
de turişti. În acest caz valoarea amenajării este dată de indicele valoric din cele 2 regiuni.
3. Autorul inversează lucrurile: 2 regiuni turistice de valoare egală, situate la distanţe egale de zone emiţătoare,
dar inegale ca mărime. Importanţa amenajării este dată de mărimea fluxurilor de turişti dinspre cele 2 zone.
 74
4. Porneşte de la zone/regiuni turistice egale ca mărime, dar cu o ofertă diferită, situate la distanţe egale.
Importanţa amenajării este dictată de calitatea ofertei.
5. Toate elementele cu aceeaşi pondere (atât oferta cât şi cererea). Importanţa amenajării este dată de tradiţia
turismului din regiunea în cauză.

Obiective şi principii ale strategiei de amenajare turistică

Definirea unei strategii de amenajare turistică presupune stabilirea unor obiective clare, precise şi
coerente care să urmărească:
- valorificarea superioară echilibrată a potenţialului turistic;
- reducerea amplitudinii sezonalităţii turistice şi efectelor sale negative (economice, sociale şi
asupra peisajului) prin extinderea şi diversificarea ofertei cu echipamente şi dotări exploatabile şi
funcţionale pe toată durata unui an calendaristic, pentru a putea substitui, în perioada de intersezon, lipsa
sau diminuarea considerabilă a atracţiei principale;
- dimensionarea ofertei în raport cu cererea turistică potenţială, estimată pe baza unor riguroase
studii prospective asupra pieţei turistice;
- elaborarea şi actualizarea continuă a unei strategii promoţionale care să aibă ca şi obiectiv şi
finalitate atragerea şi reţinerea pentru o perioadă cât mai îndelungată a unui număr cât mai ridicat de
turişti din ţară şi străinătate;
- sporirea numărului şi lărgirea ariei geografice de provenienţă a turiştilor străini;
- atragerea şi antrenarea eficientă a resurselor financiare şi socio-umane în realizarea proiectelor de
amenajare turistică;
- creşterea eficienţei economico-sociale a activităţii de turism;
- asigurarea unei dezvoltări economico-sociale echilibrate a teritoriului supus acţiunii de amenajare prin
integrarea armonioasă a turismului cu celelalte sectoare de activitate;
- dezvoltarea formelor de turism practicate şi a unor noi forme de turism posibile şi pretabile
teritoriului respectiv;
- conservarea resurselor turistice şi a mediului înconjurător.
Astfel, obiectivele majore ale oricărui proiect de dezvoltare a turismului, indiferent de nivelul
taxonomic, rangul şi extensiunea spaţială a teritoriului ce urmează a fi amenajat, trebuie să vizeze
valorificarea la cote superioare de eficienţă a resurselor naturale şi antropice, utilizarea optimă a resurselor
financiare destinate investiţiilor, rentabilitatea ridicată a amenajării în condiţiile unei dezvoltări durabile,
care să asigure exploatarea echilibrată şi conservarea resurselor turistice.
Conturarea unei strategii de amenajare turistică viabile concepute ca o strategie a ofertei turistice,
va avea la bază ansamblul de decizii, instrumente de transpunere în practică şi acţiuni concrete care să
permită realizarea obiectivelor menţionate. Ca urmare, elaborarea şi aplicarea unei astfel de strategii
trebuie să urmărească respectarea consecventă a unor principii ale procesului de amenajare turistică.

Particularităţile atractive ale unei regiuni turistice şi corelaţiile care se pot stabili între acestea
permit decelarea a cinci principii majore ale procesului de amenajare turistică (Berbecaru, Botez,
1977), care trebuie luate în calcul de către promotorii turismului în deciziile de amplasare şi dimensionare
a echipamentelor şi infrastructurii de profil:
Amenajarea turistică are următoarele caracteristici şi se sprijină pe următoarele principii:
1. Principiul unicităţii prestaţiei, în care fiecare amenajare turistică reprezintă un caz singular, chiar
dacă este integrată unei regiuni de mare extensiune. Desigur, combinaţia de servicii oferite turistului
poate varia la infinit, mărind eficienţa economică prin extensiunea câmpului de distribuire a produsului
turistic. Dar fiecare produs, fiecare atracţie turistică trebuie să reprezinte o unicitate de servicii valabilă
pentru un anumit moment al sejurului, după care ea poate fi substituită cu alta.
2. Amenajarea turistică se realizează la sursă, pe locul materiei prime (plajă, peşteră, izvor termal,
monument istoric). Această latură a produsului turistic nu este transportabilă, iar consumul său implică
deplasarea vizitatorului.
3. Localizarea îndepărtată a obiectivului amenajat în raport cu aria de provenienţă a turiştilor, necesită
o amenajare complexă, cu o infrastructură dezvoltată şi o diversitate de servicii turistice. Dimpotrivă,
dacă amenajarea vizează obiective situate în proximitatea ariilor de provenienţă a vizitatorilor,
amenajările pot fi mai limitate. Această particularitate a impus principiul ,,gradului de finisare” a
amenajării turistice în funcţie de îndepărtarea sau apropierea pieţei de origine a turiştilor. Cu cât
obiectivul amenajat este mai îndepărtat, cu atât evantaiul de servicii va fi mai cuprinzător.
 75
4. Polivalenţa unei staţiuni sau regiuni turistice, respectiv gradul ei de diversitate şi complexitate a
serviciilor oferite turiştilor, determină amploarea pieţelor pe care se va desface produsul. Astfel, dacă o
staţiune prezintă o gamă mai largă de prestaţii turistice, numărul vizitatorilor săi va fi mai mare. Şi invers.
5. Amenajările turistice sunt favorizate în regiunile cu un nivel ridicat al dezvoltării economice, cu o
infrastructură bine edificată, un urbanism accentuat, cu industrie diversă şi agricultură mecanizată. Cu cât
,,expansiunea terţiarului”, a sectorului de servicii este mai mare, cu atât auspiciile amenajării sunt mai favorabile.

Aceeaşi autori (Berbecaru şi Botez, 1977) sugerează că, în vederea asigurării unei derulări în
condiţii de maximă eficienţă şi a integrării activităţilor turistice în ansamblul economico-social al
teritoriului de referinţă, este necesară aplicarea cu consecvenţă a următorului set de principii de
organizare şi funcţionare:
1. Principiul integrării armonioase, face referire la necesitatea integrării condiţiilor naturale cu
suprafeţele construite, a fizionomiei infrastructurii şi echipamentelor turistice cu particularităţile
arhitecturale locale, într-un ansamblu integrat organic şi armonios mediului geografic, astfel încât liniile
moderne ale infrastructurii şi echipamentelor turistice să nu contrasteze cu mediul geografic (natural şi
construit) în care au fost inserate. Aplicarea acestui principiu condiţionează accentuarea puterii de atracţie
a amenajării respective.
De exemplu, litoralul dobrogean – regiunea cel mai complex amenajată din punct de vedere turistic
din România –, a încercat să reflecte acest principiu (fizionomia centrului vechi al Constanţei cu amenajarea
Mozaicului Roman); adaptarea amenajărilor de la Olimp şi Cap Aurora la particularităţile litoralului înalt;
complexul turistic „Cetate Braşov”; obiectivele turistice din Piaţa Sfatului din Braşov; situl istoric al
municipiului Cluj-Napoca şi unităţile turistice din arealul respectiv (Hotel Continental, Melody), amenajarea
turistică a coastei dalmate etc.
2. Principiul flexibilităţii şi al structurii evolutive, conform căruia structura unei amenajări turistice
trebuie să constituie un sistem multifuncţional şi transformabil, care să permită dezvoltări şi adaptări continue
pentru a răspunde rapid exigenţelor într-o continuă modificare şi diversificare unei cereri turistice extrem de
dinamice, eterogene în motivaţii, gusturi, exigenţe şi posibilităţi financiare. Nerespectarea sau aplicarea
parţială a acestui principiu în cazul unei amenajări turistice conduc la rigiditate şi conservatorism, ambele
având ca şi consecinţă diminuarea semnificativă şi chiar îndepărtarea unor fluxuri turistice.
Spre exemplu, cea mai mare parte a amenajărilor litorale au fost proiectate să funcţioneze în
perioada sezonului estival, cu scopul de a valorifica principalele resurse atractive ale zonei – marea, plaja,
climatul specific –, fapt care conduce inevitabil la sezonalitate şi, prin urmare, la valorificarea parţială a
amenajărilor respective. În schimb, amenajările din câteva staţiuni din zona litorală (ex. Neptun, Eforie
Nord, Techirghiol, Mangalia) permit valorificarea altor resurse turistice decât cele de bază menţionate
(nămolul terapeutic), fiind proiectate ca unităţi balneare funcţionale şi în extrasezon.
3. Principiul activităţii principale şi al recepţiei secundare subliniază necesitatea corelării activităţii
turistice de bază (cazare, alimentaţie publică, transport) şi a celor complementare (agrement, divertisment,
transport, informare, intermediere, sportive, balneare, servicii diverse etc.), accentuând importanţa elementului
dinamic recreativ în cadrul unei amenajări turistice în conformitate cu un exigenţele unui turism modern,
caracterizat prin eterogenitate, mobilitate şi dinamism. Agrementul trebuie să ocupe o poziţie dominantă în
cadrul activităţilor turistice, iar pentru ca acestea să se desfăşoare într-o succesiune logică, va avea la bază un
sistem integrat de amenajare, fiecărei componente agrementale revenindu-i o poziţie bine stabilită în ansamblul
amenajării respective şi o poziţie distinctă în strategia care vizează această latură. Aplicarea teoriei jocurilor (a
variabilelor) permite, printr-o analiză comparativă riguroasă, relevarea posibilităţilor concrete rezultate din
relaţia cauză-efect, astfel încât să se ajungă la soluţia potrivită.
4. Principiul reţelelor interdependente vizează integrarea activităţilor şi fluxurilor turistice în
structura socio-economică a teritoriului ce urmează a fi amenajat, în cadrul căruia noile structuri
suprapuse vor trebui să coabiteze şi să conducă la proliferarea unor activităţi benefice pentru sistemul
astfel constituit, căutându-se individualizarea celor mai adecvate modalităţi de atenuare şi, în final,
obţinerea unei formule optime de nivelare a ingerinţelor reciproce şi de armonizare a diferenţelor (nu în
puţine cazuri semnificative) dintre nevoile, aspiraţiile, comportamentele, gradul de cultură, nivelul de trai,
structură demografică etc. ale celor două grupuri de populaţie – cea autohtonă, respectiv fluxurile turistice
externe teritoriului în cauză, constituite ca urmare a amenajărilor respective. Ex. un sistem habitual
preexistent (sat, oraş) cu amenajare turistică edificată ulterior, reţeaua comercială preexistentă cu reţeaua
ulterior realizată şi specializată, populaţia locală şi turiştii care sosesc în această localitate.
5. Principiul funcţionalităţii optime a întregului sistem turistic (incluzând deopotrivă
componentele ofertei turistice primare şi secundare, dar şi bunurile şi serviciile turistice), presupune
structurarea/zonarea funcţională teritoriului vizat de procesul de amenajare turistică, cu delimitarea mai
multor subsisteme (resursele turistice naturale şi antropice; infrastructură generală şi turistică), în care vor
 76
fi repartizate armonios şi integrate funcţional spaţiile de cazare, de alimentaţie publică, spaţiile verzi,
locurile de promenadă, echipamentele de agrement divertisment, centrele comerciale etc.
Funcţionarea sistemică, presupune o cooperare strânsă între toate componentele sistemului turistic
astfel creat, orice dereglare a uneia dintre acestea antrenând efecte în lanţ, cu consecinţe negative asupra
calităţii ofertei turistice şi, în final, a imaginii turistice a teritoriului în cauză. Această delimitare poate
asigura o funcţionare optimă a ansamblului ofertei turistice cu condiţia ca toate componentele reţelei să
fie accesibile pentru vizitatori.
6. Principiul rentabilităţii directe şi indirecte stipulează faptul că orice amenajare turistică trebuie să
vizeze în permanenţă o valorificare superioară a resurselor atractive ale unui teritoriu prin care să se asigure
o eficienţă ridicată a investiţiilor. Astfel, rentabilitatea directă (reflectată în creşterea vânzărilor produselor
turistice oferite pieţei şi a cifrei de afaceri), implică o continuă adaptare şi reajustare a ofertei turistice în
funcţie de modificările decelate în structura şi caracteristicile cererii turistice (în urma unor studii de piaţă
derulate în permanenţă), în vederea eficientizării la maximum a activităţii turistice pe tot parcursul anului.
În schimb, rentabilitatea indirectă face referire la efectul multiplicator al turismului, care influenţează
amortizarea investiţiilor reclamate de amenajarea turistică şi antrenează o serie de efecte economice benefice
asupra tuturor ramurilor economice care s-au implicat şi se implică în continuare în derulare optimă a
activităţilor turistice dintr-un teritoriu dat (industria construcţiilor, prelucrarea lemnului şi mobilă, creşterea
animalelor, agricultură şi industrie alimentară, artizanat, construcţii de maşini, mijloace de transport,
transporturile, chimică, poligrafică, telecomunicaţii, confecţii, materiale şi echipamente sportive etc.).
Acest indicator permite evidenţierea incidenţei globale a cheltuielilor efectuate de turişti asupra unităţilor
de turism implicate direct sau indirect în deservirea cererii, pe de o parte, şi asupra economiei naţionale, pe de altă
parte (produsul intern este direct vândut turistului străin - “export” fără taxe vamale, T.V.A. etc.), utilizând
modelul lui Clement (1970):
Prin valorificarea resurselor naturale, umane, materiale şi financiare puse la dispoziţia sa turismul
1
R=
1 − Δa
generează, alături de efectele economice (mai uşor de decelat şi cuantificat) şi efecte sociale.
Din această cauză, în elaborarea unei strategii de amenajare turistică trebuie abordate ambele aspecte ale
eficienţei turistice, atât cea socială, cât şi cea economică.

Relaţiile dintre oferta şi cererea turistică, care se stabilesc în contextul unei amenajări turistice adecvate, se
pot exprima pe baza schemelor logice ale lui Micksch (1951):
1. Oferta şi cererea turistică sunt concentrate - ex. obiectivele din zonele periurbane sau în
interiorul marilor oraşe: presupune existenţa unor obiective turistice grupate şi individualizate spaţial care
polarizează fluxurile turistice provenite dintr-o arie urbană apropiată.
2. Cerere concentrată şi ofertă dispersată – corespunde unei salbe de obiective dispuse în lungul unei axe
majore de circulaţie turistică sau în cazul unui oraş în proximitatea căruia s-au edificat o serie de baze turistice de
atractivitate diferită.
3. Cerere dispersată şi ofertă concentrată întâlnim în cazul marilor oraşe care posedă obiective
turistice cu o mare forţă de atractivitate, care polarizează fluxuri masive de turişti interni sau externi,
precum şi diverse obiective turistice de excepţie cu o atracţie uniuversală.
4. Ofertă şi cerere dispersată caracterizează regiunile montane cu obiective diseminate la distanţe
relativ mari, spre care se îndreaptă turişti proveniţi din regiuni diferite, respectiv cele litorale ale mărilor
şi oceanelor din zonele temperate şi intertropicale.

Tipologia amenajărilor turistice

Caracteristicile structurale ale diverselor tipuri de resurse atractive amenajabile, pe de o parte, şi
complexitatea procesului de amenajare turistic, pe de altă parte, permit surprinderea unor aspecte
diferenţiate ale amenajărilor turistice.
Astfel, amenajările turistice, privite în totalitatea lor, se prezintă într-o mare varietate de forme şi structuri,
în raport cu particularităţile cererii şi resurselor atractive ce alcătuiesc oferta turistică a regiunii respective.
Deşi încercarea de tipologizare a amenajărilor turistice este extrem de dificilă, datorită marii diversităţi a
structurilor spaţiale (din punct de vedere geografic, economic, social, fizionomic, cultural, instituţional), se pot
individualiza – în funcţie de calitatea, calitatea şi dispersia în teritoriu a resurselor atractive (Defert, 1966):
- în cazul existenţei unui singur obiectiv cu valoare turistică particulară, bine individualizat, în
măsură să stimuleze cererea turistică spre acesta şi, pe această bază, urmează să fie integrat circuitelor
turistice (un obiectiv istoric sau cultural, o peşteră, un sector de chei sau defileu, o structură geologică
inedită etc.) avem de a face cu o amenajare turistică univocă. De regulă, în acest caz amenajările aferente
 77
sunt sumare, puţin diversificate, relativ izolate şi strict dimensionate în raport cu gradul de atractivitate al
obiectivului respectiv;
- în situaţia în care acţiunea de echipare turistică se extinde asupra unui ansamblu de resurse
turistice omogene, relativ grupate spaţial (situaţia unui areal cu ape minerale sau termominerale, a unui
ansamblu de obiective cultural-istorice sau religioase – ex. mănăstirile din nordul Moldovei) şi
caracterizate printr-o anumită specificitate, amenajarea poartă numele de plurivocă. În acest caz, dotările
generale şi turistice sunt mai complexe, integrate, de regulă, unor entităţi individualizate spaţial (centre,
localităţi sau staţiuni turistice);
- atunci când prin acest demers se urmăreşte integrarea în circuitele turistice a unui teritoriu
omogen şi relativ extins, însă fără a se distinge printr-o particularitate aparte şi în care resursele turistice
sunt relativ diseminate, amenajările turistice se corelează, în general, cu necesităţile şi caracteristicile
manifestate de cererea turistică a zonei emiţătoare (ex. ariile amenajate turistic din proximitatea marilor
centre urbane destinate turismului de recreere de scurtă durată, derulat cu precădere la sfârşitul zilei sau a
săptămânii de lucru). În această situaţie tipul de amenajare turistică este cunoscută sub titulatura de
echivocă, gradul de complexitate ale dotărilor înregistrând forme de la cele mai simple până la cele cu un
grad de complexitate ridicat, legate însă între ele prin relaţii de complementaritate, astfel încât entitatea
teritorială din care fac parte funcţionează ca un sistem integrat.

În funcţie de raporturile care se instituie între particularităţile regiunii amenajate şi distribuţia

cererii, se pot individualiza:
- amenajări turistice turistice izolate (puncte turistice), cu o distribuţie spaţială punctiformă şi o
paletă minimă de servicii puse la dispoziţia clientelei;
- amenajări complexe (staţiuni turistice) integrate regiunilor turistice, la scara cărora fenomenul turistic
se desfăşoară la cote majore de intensivizare şi diversitate.

NOŢIUNI DE REGIONARE TURISTICĂ

Surprinderea particularităţilor teritoriului în care se desfăşoară fenomenul turistic şi a modului cum se

dezvoltă în limitele lui procesele recreative, presupune un demers la un nivel superior, care să vizeze structura
deosebit de complexă a fenomenului în sine, precum şi nivelele lui multiple de integrare şi ierarhizare.
Abordarea acestei probleme porneşte de la unităţi – etalon de factură celulară (punctul sau obiectivul turistic),
trece prin faza asocierii unor componente simple (complexul turistic), pentru a ajunge la unităţile teritoriale în
perimetrul cărora procesul turistic se desfăşoară în toată amploarea şi complexitatea sa (zona şi regiunea
turistică). Astfel, taxonomia unităţilor funcţionale turistice urmăreşte următoarea succesiune logică: obiectivul,
punctul, centrul, complexul, arealul, subzona, zona, subregiunea sau regiunea turistică (unele dintre noţiuni
avînd o semnificaţie apropiată, fapt care induce o serie de confuzii).
Principalele categorii operaţionale pe baza cărora fenomenul turistic poate fi surprins în toate
detaliile evoluţiei sale sunt:
– punctul turistic – este asociat frecvent unui obiectiv atractiv, căruia i se alătură infrastructura
necesară valorificării acestuia; punctul turistic are o extensiune spaţială redusă îngloblând resursa
atractivă, calea de acces şi eventual o bază de cazare sau alimentare publică;
– centrul turistic (complexul turistic) - rezultă dintr-o asociere spaţială de obiective (resurse)
atractive de regulă de acelaşi tip, care apelează la o infrastructură unică (menită a include şi deservi toate
obiectivele existente); centrul turistic se poate individualiza ca entitate de sine stătătoare (staţiunea
turistică) sau se poate grefa unui habitat cu funcţii complexe- localitatea turistică;
- zona turistică – înglobează un nr. nedefinit de puncte şi centre turistice interconectate prin
strînse relaţii de colaborare, generînd un sistem funcţional integrat, în care funcţiile elementelor
componenete sunt subordonate, prin implicare directă, sistemului turistic astfel constituit.
- regiunea turistică se constituie într-o unitate turistică de rang superior (integrând într-un
ansamblu sistemic unitar unităţile taxonomice menţionate), cu extensiune variabilă, care grupează resurse
turistice complexe şi eterogene, în perimetrul căreia activităţile turistice se derulează în întreaga amploare
şi complexitate, grupând întreaga ierarhie taxonomică parcursă anterior.
Noţiunile de zonă şi regiune definesc unităţi teritoriale funcţionale al căror rang este însă diferit:
Zona – se constituie în urma primului proces de asociere spaţială a celulelor de habitat turistic,
conturând un sistem funcţional cu un grad ridicat de specializare;
Regiunea turistică – înglobează arii largi, la scara cărora fenomenul turistic se conturează pe deplin,
desfăşurându-se în întreaga complexitate; astfel se constituie o serie de sisteme funcţionale, diferite unele faţă
 78
de altele (atunci când au trăsături comune sunt distanţate între ele), dar toate vizând satisfacerea deplină şi
polivalentă a cererii turistice.
!!!În acest context, zonelor turistice le este proprie definirea formelor de turism caracteristice
fiecărui areal în parte, în timp ce regiunilor turistice le este proprie definirea tipului principal de
turism. Unicitatea zonei se asigură prin specificitate, în timp ce pt. regiunea turistică este
caracteristică unitatea în diversitate.
Aşadar, cei doi termeni definesc entităţi spaţiale şi funcţionale diferite ca extensiune şi grad de
complexitate, zona intergându-se regiunii ca unitate de rang inferior.

Deşi în cadrul regiunii pot să apară discontinuităţi spaţiale în distribuţia resurselor atractive şi aparente
rupturi funcţionale (în cadrul regiunii turistice a Munţilor Apuseni (turismul hivernal din zona Băişoara
desfăşurându-se independent de turismul curativ din zona Moneasa – Pădurea Craiului), funcţionalitatea
sistemului se asigură prin intermediul relaţiilor de complementaritate, care realizează conectarea diferitelor
sisteme funcţionale locale.
Delimitarea/trasarea zonelor turistice trebuie să ţină cont întotdeauna de mişcarea în teritoriu a fluxurilor
turistice în cadrul unei călătorii a cărei finalitate s-a realizat pe deplin.
Acţiunea (operaţiunea de zonare/ regionare evidenţiază o pondere nuanţată a diverşilor factori
implicaţi. Astfel, factorii statici (potenţialul atractiv, anumite elemente ale infracstructurii) îşi pierd
relevanţa în favoarea factorilor dinamici (polarizarea spaţială a circulaţei turistice, bunurilor şi
mijloacelor materiale, modificarea continuă a caracteristicilor cererii turistice). În consecinţă, în
individualizarea regiunii turistice, rolul cadrului fizico-geografic scade pe măsura creşterii ponderii şi
importanţei fluxurilor de energie şi interese vehiculate.
Astfel, limita unităţii funcţionale (zonei sau regiunii turistice) va urmări cu fidelitate linia sau fâşia unde
influenţele acestora se reduc în intensitate până la dispariţia totală sau se va suprapune arealelor (zonă de
interferenţă) unde vectorii primesc o altă orientare, spre sistemele funcţionale din proximitate (învecinate).
Metodologia operaţiunii de zonare/regionare turistică are la bază o serie de principii şi criterii
aplicabile întregii realităţi geografice, altele având tente cu specific turistic:
1. Principiul unicităţii- presupune obligativitatea nerepetării, în timp şi spaţiu, a fenomenului turistic,
putând exista zone asemănătoare distanţate între ele, dar fără a fi identice.
2. Principiul omogenităţii subliniază necesitatea ca desfăşurarea fenomenului turistic în cadrul
unei zone să fie continuă. Discontinuităţile, a căror apariţie este inevitabilă, se vor înscrie în limitele de
toleranţă între care procesul nu este afectat structural şi nu este reorientat. Omogenitatea fizionomică a
zonelor turistice nu este o condiţie obligatorie a delimitărilor (ca şi în geografia fizică), deoarece
heterogenitatea generează atractivitatea.
3. Principiul funcţionalităţii: este fundamental în delimitarea zonelor şi regiunilor turistice şi este
generat de integrarea interacţiunilor tuturor componentelor grafice pe orizontală (în plan teritorial), cât şi
pe verticală (ierarhizare). Un rol major în operaţiunea de regionare turistică îl deţine cererea turistică
deoarece întregul fenomen este, lucru ştiut, condiţionat şi orientat de prezenţa şi diversitatea formelor de
manifestare a acesteia. Limitele zonelor/regiunilor turistice vor coincide (conform accestui principiu),
unor rupturi funcţionale (praguri inerţiale) ce nu pot fi depăşite.

Principalele criterii utilizate în vederea delimitării zonelor turistice vizează resursele atractive şi
circulaţia turistică.
În cazul resurselor atractive se iau în considerare:
- mărimea, varietatea şi conssistenţa fondului turistic
- gruparea în teritoriu a resurselor atractive
- accesibilitatea acestora
Privitor la circulaţia turistică se apelează la următoarele criterii:
- intensitatea şi volumul circulaţiei
- durata medie a sejurului
- sezonalitatea
- tipul de turism practicat
- numărul de turişti (total şi ponderea celor străini) etc.