GEOGRAFIE ECONOMICĂ

MONDIALĂ

1
 INTRODUCERE

Lucrarea de faţă se adresează îndeosebi studenţilor din

anul I, cursuri de zi cât şi celor de la învaţământul la distanţă,
însă poate reprezenta un suport ştiinţific deosebit pentru toţi
geografii. Pe baza unei documentări complexe, se pune accent
asupra identificării repartiţiei spaţiale a unor procese şi
structuri economice, care au condus la mutaţii majore pe harta
politico-economică a lumii contemporane.
Autorii au realizat un istoric al preocupărilor geografilor
şi economiştilor în direcţia abordării spaţiale a fenomenelor
economice. În a doua parte a capitolului, sunt prezentate
metodele şi principiile geografiei economice precum şi metodele
de informare, insistând pe rolul reţelelor informaţionale ca
mijloc indispensabil în procesul de documentare.
O atenţie deosebită este acordată modalităţilor de
ierarhizare economică a statelor lumii. Dezvoltarea umană
reprezintă unul dintre indicatorii prezentaţi complex: începând
cu elementele structurale, metoda de calcul şi terminând cu
distribuţia geografică a indicelui dezvoltării umane, la nivel
regional şi global. Pentru o mai bună înţelegere Produsul Intern
Brut este prezentat în comparaţie cu alţi indicatori de
ierarhizare a statelor lumii.
Analiza libertăţii economice este realizată prin prisma
factorilor de determinare, care sunt detaliaţi într-o manieră
exhaustivă. O atenţie deosebită a fost acordată de autori şi
competitivităţii economice, analizată complex, urmărindu-se
elementele de condiţionare şi situaţia existentă la nivelul
economiilor abordate de Institutul Internaţional pentru
Dezvoltarea Managementului, din Lausanne.
Transnaţionalitatea activităţilor economice este tratată
într-un alt capitol, unde sunt subliniaţi factorii şi etapele
procesului de transnaţionalizare, principalele companii
transnaţionale, precum şi rolul acestora în dezvoltarea
exporturilor de mărfuri şi de capitaluri şi a apariţiei unor
disparităţi economice regionale
Integrarea economică, ca un proces dinamic al lumii
contemporane, este abordată subliniindu-se principiile şi etapele
acestui fenomen, insistându-se pe evoluţia celei mai puternice
regiuni de integrare economică, respectiv Uniunea Europeană.

2
 Autorii au considerat necesară prezenţa unui mic glosar
de termeni, care aduce elementele necesare pentru înţelegerea
unor noţiuni specifice geografiei economice, dar şi a unora
impuse de dinamica procesului de Globalizare Economică.
Prin problemele actuale prezentate şi prin metodologia de
abordare, lucrarea se constituie într-un material didactic şi
ştiinţific deosebit de util studenţilor geografi, dar şi profesorilor
din învăţământul preuniversitar.

Prof. univ. dr. Cristian BRAGHINĂ

3
 MODULUL I

GEOGRAFIE ECONOMICĂ-METODE DE ANALIZĂ ŞI

INFORMARE, OBIECT DE STUDIU

Conținut:

 Principii şi metode de analiză şi informare

 Obiectul geografiei economice

Obiective:

 Cunoaşterea principiilor geografiei economice;

 Înţelegerea metodelor de analiză specifice
geografiei economice;
 Cunoaşterea pricipalelor surse de informare în
geografia economică;
 Înţelegerea conceptelor fundamentale în geografia
economică: mercantilism, fiziocraţia, liberalism
economic;

1. Principii şi metode de analiză şi informare

Analiza şi interpretarea geografică a fenomenelor

economice se bazează pe o serie de principii şi metode, în
vederea cunoaşterii fenomenelor, în conexiunea şi
dinamica lor.

1. 1. Principiile geografiei economice

Principiul repartiţiei spaţiale defineşte legăturile

indisolubile ale fenomenelor economice din teritoriu,
deoarece nici un fenomen economic nu poate să fie
analizat în afara lui, şi în afara relaţiilor strânse, care se
stabilesc între fenomenele economice şi teritoriul în care se
desfăşoară.

4
 Principiul cauzalităţii permite studierea
fenomenelor prin prisma cauzelor care determină
caracteristicile lor.
Principiul integrării geografice presupune studierea
corelaţiilor dintre elementele unui complex, poziţia
spaţială şi rolul pe care îl ocupă fiecare element, în cadrul
acestui complex.

1. 2. Metodele geografiei economice

Metoda observaţiei presupune observarea directă (pe

teren) sau indirectă (pe materiale cartografice), în scopul
acumulării unor elemente calitative şi cantitative necesare
investigăriii fenomenelor economico-geografice.
Metoda istorică constă în abordarea fenomenelor
economico-geografice în evoluţia lor (se au în vedere
factorii care au determinat evoluţia fenomenului), în
scopul înţelegerii caracteristicilor lor actuale.
Metoda inductiv-deductivă presupune pe de o parte
cunoaşterea relităţii geografice, prin studiul singularului
(inducţie); pe de altă parte se pleacă de la generalizările,
realizate prin inducţie, pentru cunoaşterea singularului.
Metoda matematică este utilizată frecvent, în
condiţiile în care, analiza geografică apelează la un volum
de date din ce în ce mai mare, iar nevoia de cuantificare a
fenomenelor este stringentă.
Metoda analizei şi sintezei este o metodă compusă,
ce are la bază analiza şi sinteza. Metoda analizei
presupune descompunerea obiectelor, fenomenelor şi
proceselor studiate în părţile lor componente, pentru
observarea şi cunoaşterea în detaliu a caracteristicilor şi
funcţiilor pe care le au. Metoda sintezei presupune
integrarea mentală a părţilor obiectului descompus iniţial
prin analiză în părţi componente, în contextul sistemului
din care fac parte.
Metoda modelelor constă în imitarea materială sau
mentală a unui fenomen, reconstruindu-se principiile
organizării şi funcţionării acestui sistem.

1.3. Informarea statistică şi analiza geografică a

fenomenelor economice

5
 Informarea statistică presupune culegerea,
prelucrarea, sistematizarea datelor din sursele de
documentare. Se vor alege acele surse care sunt legate
direct sau indirect de fenomenul studiat. De exemplu,
dacă se studiază procesul de privatizare în România, se
vor utiliza datele legate direct de privatizare, dar şi date
despre investiţiile străine, care susţin acest proces.
În lucrarea finală, datele nu vor apărea în formă
brută, ci prin reprezentări grafice şi cartografice,
menţionându-se obligatoriu sursa acestora şi anul de
referință.
Analiza datelor statistice permite identificarea
aspectelor calitative şi cantitative ale fenomenelor
economico-geografice, pe baza principiilor şi metodelor
amintite mai sus, conducând la conturarea legilor
obiective de dezvoltare a fenomenelor economico-
geografice, a legăturilor reciproce dintre acestea, a
diferenţierii lor calitative şi cantitative în spaţiu, a
evoluţiei şi perspectivei lor.
Abordarea problemelor de geografie economică
mondială se face în două moduri: problematic şi regional.
Abordarea problematică presupune studierea
geografică a unui fenomen în dimensiunea sa globală, în
timp ce abordarea regională presupune analiza geografică
a complexului de fenomene economice dintr-un teritoriu.
În acest ultim caz delimitarea teritoriului se face pe baza
mai multor criterii: administrative (ţară, zonă de integrare,
etc.), istorice (Tirol, Republica Federală Germană,
Cehoslovacia, etc.), economico-geografice (regiune
industrială, nucleu neoindustrial, etc.), fizico-geografice
(Bazinul Parizian, Valea Rhinului, etc).
În abordarea fenomenelor de geografie economică
mondială, analiza trebuie să insiste asupra caracteristicilor
fenomenelor în relaţie cu teritoriul în care se desfăşoară.
Trebuie precizat momentul apariţiei şi dezvoltării
fenomenelor respective, structura lor, dinamica,
intensitatea şi complexitatea legăturilor economice,
generate de acestea, formele specifice ale localizării,
diferenţierile în profil teritorial.

6
 Un rol deosebit de important, atât din punct de vedre
teoretic cât şi aplicativ, îl are stabilirea tipurilor de
localizare în domeniul industriei, a tipurilor de producţie
agricolă, implicaţiile procesului de privatizare,
consecinţele globalizării economice în profil teritorial,
caracteristicile procesului de integrare economică,
dinamica fluxurilor de investiţii străine, etc.
În studiile de geografie economică mondială,
cercetătorul nu trebuie să se oprească doar asupra
prezentării lor cantitative, ci trebuie să surprindă
fenomenele pe care le generează în repartiţia lor
teritorială.
Efectuarea analizei şi sintezei trebuie să plece de la
obiectul geografiei economice, întregul economico-spaţial,
care indiferent din ce unghi este analizat, necesită o
analiză multilaterală, sistematică şi integrată. Din studiul
realizat, trebuie să se reţină factorii directori în jurul
cărora se polarizează toate celelalte fenomene studiate.

1. 4. Informarea cartografică, informarea electronică

Analiza fenomenelor reprezentate pe hartă permite

obţinerea imaginii raporturilor spaţiale, privirea sintetică a
corelaţiei fenomenelor economico-geografice. Hărţile ajută
la analiza repartiţiei acestor fenomene, privite în dinamica
lor, precum şi la descifrarea raporturilor, care se stabilesc
între fenomene economice şi spaţiul în care acestea se
manifestă.
Tehnicile moderne (Internetul) pot fi utilizate pe scară
largă pentru documentare, în realizarea studiilor de
geografie economică mondială, datorită unor avantaje
categorice:
 volum impresionant de informaţie;
 accesul rapid la sursele de documentare.
Beneficierea de aceste avantaje este condiţiontă de:
 cunoaşterea tehnicilor de utilizare a Internetului;
 cunoaşterea modalităţilor moderne de înregistrare şi
prelucrare a informaţiei (stocarea informaţiei, imprimare,
realizarea de materiale grafice şi cartografice pe calculator,
etc);

7
 o pregătire prealabilă a subiectului ce urmează să fie
analizat;
 realizarea unei bănci informatice cu pagini WEB, care
surprind direct sau indirect tema studiată.

1. Obiectul geografiei economice (Forma sintetică

a articolului Consideraţii privind conceptul de Geografie
economică pe plan mondial, Comunicări de geografie vol.
VII, Braghină C., Peptenatu D., 2003)

Geografia studiază o problematică foarte complexă,

cu preocupări atât în analiza mediului natural–Geografia
fizică, cât şi în ceea ce priveşte grupurile de oameni şi
activităţile desfăşurate de aceştia–Geografia umană și
economică. Această componentă cuprinde toate acele
domenii şi obiecte de studiu din cadrul Geografiei, care nu
sunt direct preocupate de mediul natural, analizând
diferitele regiuni ale lumii în care se găsesc oameni, cum
se intercondiţionează ei cu spaţiul în care trăiesc, care sunt
trăsăturile peisajelor în care îşi desfăşoară activitatea, şi
cum transformă aceştia mediul natural pe care îl ocupă.
Conform Dicţionarului de Geografie Umană (1999)
Geografia economică este o componentă a Geografiei
umane, care studiază sursele de existenţă şi care operează
cu modele spaţiale ale producţiei, distribuţiei şi
consumului de bunuri şi sevicii.
Geografia economică studiază spaţiul unde se produc
bunurile şi serviciile, fluxurile pe care le produc acestea, ca şi
factorii de producţie, condiţiile şi resursele punerii lor în valoare
(Braghină, 2006).
Conturarea unui obiect al geografiei economice s-a
făcut datorită contribuţiei economiştilor, într-o primă
etapă, şi geografilor, îndeosebi după 1850.
Înainte de 1850 interesul geografiei pentru aspectele
teritoriale ale economiei era redus, în timp ce analiza
fenomenelor economice în repartiţia lor teritorială, pentru
economişti, ocupa un rol deosebit de important. Se
remarcă aici interesul pentru a explica bogăţia statelor,
dezvoltarea activităţilor materiale, prin prisma principiilor
care le favorizează. Se disting, în această perioadă, trei

8
puncte de vedere (curente): al mercantiliştilor, al fiziocraţilor
şi cel al clasicilor.
Mercantilismul este un sistem teoretic caracteristic
secolelor XV-XVIII, care consideră că statul este cel care
trebuie să regleze sistemul economic pentru a urmări
interesele naţionale, apelând la protecţionism şi deţinerea
monopolurilor. Conform acestui curent, statul este cel care
trebuie să favorizeze un excedent comercial, prin
intermediul căruia să permită intrarea în ţară a metalelor
preţioase (Ivanciu, 1992).
Mercantiliştii identificau bogăţia cu banii şi
considerau comerţul exterior principala sursă pentru
sporire a avuţiei. Considerau că profitul se obţine din a
vinde mai scump un produs. În realitate, prin procesul de
circulaţie a mărfurilor nu se creează plusvaloare, ci doar se
repartizează plusvaloarea iniţială, obţinută prin
producerea bunurilor.
Apariţia acestui curent a fost determinată de un
complex de factori, care au generat dezvoltarea
comerţului: marile descoperiri geografice şi progresele
spectaculoase în domeniul transporturilor. Acţiunea
diferenţiată a acestor factori a determinat conturarea a trei
arii geografice: centrală, mediană şi periferică (Wallerstein,
1974).
În aplicarea politicii economice mercantiliste au
existat patru: etape: mercantilismul timpuriu, mercantilism
bazat pe industrie, mercantilism monetarist, mercantilismul
dezvoltat (bazat pe comerţ).
Fiziocraţia sau “guvernarea naturii” este un curent
promovat de şcoala franceză începând cu 1758, când F.
Quesnay a publicat Analiza Tabloului economic, în care a
prezentat sub forma unei scheme doctrina fiziocrată, care
analizează posibilitatea reproducerii şi repartiţiei
produsului social total în condiţiile capitalismului. Tabloul
reprezintă reprezintă repartiţia avuţiei societăţii franceze,
pe care autorul o împărţea în trei categorii: producători,
proprietari şi industriaşi şi comercianţi. Fiziocraţii
considerau că fenomenele economice se desfăşoară
potrivit unor legi naturale, deci independent de voinţa
oamenilor şi a statului, şi că unicul izvor al avuţiei este
producţia agricolă, singura clasă productivă fiind

9
arendaşii şi muncitorii salariaţi, care lucrează în
agricultură (Ivanciu, 1992).
Perioada liberalismului economic clasic. Teoriile
liberalismului clasic au fost elaborate de reprezentanţii
şcolii engleze, la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec.
al XIX-lea. Ei studiază producţia, circulaţia şi repartiţia
bogăţiilor materiale, axându-se pe rolul motor al
interesului individului, pe existenţa unei ordini naturale şi
pe funcţia reglatoare a pieţei şi a liberei concurenţe.
Liberalismul economic este o noţiune care se
diferenţiază, atât de etatism (controlul total al statului), cât
şi de anarhie, şi presupune intervenţia statului între
anumite limite, care sunt stabilite prin negociere de părţile
implicate în actul economic.
Principalele caracteristici ale liberalismului clasic
sunt:
 concentrarea atenţiei pe producţie şi doar în plan
secundar pe circulaţie;
 identificarea cauzelor care au condus la
îmbogăţirea naţiunilor prin abstractizare;
 ordonarea societăţii şi economiei după legi
naturale.
Economia se caracterizează, în această perioadă
printr-o analiză diversificată a aspectelor spaţiale (Fig.1),
acordând o atenţie deosebită elementelor sociale,
culturale, istorice, economice şi geografice (Lamartiere,
Staszak, 2000).

Fig. 1. Interferenţa dintre componentele analizei economice

Explicarea bogăţiei statului, dezvoltarea activităţilor materiale

Structura socială Cultură

ISTORIE

Geografie Economie

Sursa: Lamartiere, Staszak (2000), Principes de géographie économique,

Breal, Paris, pag.22.

10
 Cel mai important reprezentant al liberalismului
economic clasic este A. Smith (1723-1790), care se remarcă
prin câteva teorii, care au în vedere şi dimensiunea
spaţială a fenomenelor economice.
Teoria diviziunii muncii, a comerţului între state şi a
avantajului absolut are ca idee centrală specializarea
dintre state, în funcţie de favorabilităţile naturale şi
artificiale generând accentuarea avantajelor reciproce.
Această inegalitate a avantajelor creşte pe măsură ce
se accentuează diferenţele de nivel, structură şi
rentabilitate.
David Ricardo (1772-1823) pune bazele unei noi
teorii–avantajul comparativ relativ–care analizează rolul
comerţului exterior ca factor de dezvoltare şi progres al
ţărilor partenere în schimburi. Potrivit acestei teorii,
fiecare ţară trebuie să se specializeze în producţia şi
exportul acelor bunuri pe care le produce cu costuri relativ
mai scăzute, fiecare ţară va căuta să importe acele bunuri
pe care le produce la costuri mai mari. Pe această bază,
schimburile economice internaţionale pot fi reciproc
avantajoase pentru toţi partenerii. Astfel, apare liberul
schimb, deplina libertate de concurenţă între ţări,
indiferent de potenţialul lor economic. Acest principiu a
reflectat mai mult economiile din sec. al XIX-lea şi
începutul sec. al XX –lea.
La sfârşitul sec. al XVIII-lea apar primele lucrări
veritabile de Geografie economică ca urmare a dezvoltării
statisticii. Aceste studii analizează datele statistice ce
privesc populaţia, activităţile economice. Se poate vorbi de
un asemenea interes pentru Geografia economică la K.
Ritter (1779-1859), care depăşeşte viziunea statistică
tradiţională, opera sa fiind centrată pe influenţa condiţiilor
naturale asupra evoluţiilor istorice.
Ratzel este un urmaş al lui Ritter, fiind la originea
conceptelor de oicumenă şi de spaţiu vital precum şi la
originea orientărilor de cercetare a raporturilor dintre
pământ, societate şi stat. Teoriile sale sunt preluate apoi de
suedezul Rudolf Kjellen.

11
 Între 1850 şi 1870 are loc o diminuare a interesului
pentru spaţiu la economişti, şi o dezvoltare progresivă a
Geografiei economice.
Începutul perioadei este marcat de teoria marginalistă
sau neoclasică (Lamartiere, Staszak, 2000, pag. 23).
Teoria marginalistă a fost emisă de şcoala austriacă.
Potrivit acestei teorii, valoarea este o categorie subiectivă,
rezultată din aprecierile “subiectelor economice” izolate.
Reprezentanţii acestei teorii susţin că valoarea mărfii nu
este creată în procesul producţiei, ci ia naştere în procesul
schimbului, pe baza aprecierilor participanţilor la actul
vânzare-cumpărare. Aceste aprecieri depind de raportul
dintre intensitatea nevoilor individuale, ce trebuie
satisfăcute, şi volumul de bunuri. Cu cât nevoia este mai
mare, cu atât utilitatea este mai mare.
După cum se poate observa, dispare treptat interesul
pentru analiza spaţială, în favoarea raţionalului). Excepţie
fac studiile lui Alfred Marshall, care insistă asupra
factorilor de localizare ai activităţilor economice.
În prima jumătate a sec. al XX-lea, situaţia economică
cunoaşte mutaţii profunde. Numeroase ţări revin la
protecţionism, mecanismele capitaliste devin rigide, apar
crizele economice în urma cărora creşte şomajul şi se
amplifică supraproducţia. Apar, în aceste condiţii, alte
modele economice (de ex. planificarea sovietică, în 1928)
pe fondul neîncrederii în mecanismele spontane ale pieţei.
În intervalul analizat, se remarcă două momente în
constituirea acestei ştiinţe:
 Geografie economică pragmatică (caracteristică
sfârşitului de secol XIX);
 Geografie economică teoretică (în prima jumătate a
sec. al XX-lea).
În prima etapă se remarcă Şcoala Franceză de
Geografie, prin fondatorul său Paul Vidale de la Blache,
care acordă o atenţie deosebită progresului noilor regiuni
industriale şi urbane. El evidenţiază rolul căilor ferate şi al
marilor centre industriale, în noile forme de structurare a
spaţiului. Printre succesorii săi cei mai de seamă, J.
Brunhes consacră un capitol important al lucrării sale
Geografie umană (1910), geografiei economice.

12
 Se remarcă, în această etapă, dezvoltarea geografiei
economice în învăţământul secundar şi practic, începând
cu 1860. Astfel, ia naştere geografia economică, ca răspuns
la nevoile unui public interesat de transformarea lumii şi
extinderea pieţelor. Devine, între anii 1870-1880, ramura
geografiei cu cel mai mare succes public. Apar în aceşti ani
societăţi de geografie colonială, comercială sau maritimă.
Obiectul Geografiei economice este reprezentat în
această etapă de inventarierea resurselor (minerale,
energetice, agricole), din diferite ţări, de a descrie
utilizarea lor productivă şi de a prezenta fluxurile de
schimburi internaţionale corespunzătoare (rute ale
comerţului mondial). Cadrul natural, care determină
activităţile economice, deţine un rol foarte important.
Această geografie economică este foarte empirică, ea
prezintă fapte concrete, statistici şi nu utilizează
fundamentul teoretic. Observaţiile sale, cu privire la
economie, sunt mai ales descriptive.
Al doilea moment, este marcat de contribuţia lui
Pierre George, care va exercita un ascendent puternic
asupra epocii sale. El încearcă să adapteze geografia la
epoca sa, considerând că această ştiinţă trebuie să
servească mai ales în acţiunile de planificare. El se opreşte
asupra problemelor de actualitate, cum ar fi
industrializarea, urbanizarea, legătura dintre modul de
viaţă şi modul de producţie. Pentru P. George nu există
mecanisme naturale, care determină o anumită adaptare,
ci doar concepţii guvernamentale, care împart lumea în
societăţi capitaliste şi socialiste. El plasează astfel, în
centru, regimurile economice şi politicile macroeconomice
(legislaţie, infrastructură, protecţionism). Autorul
privilegiază producătorul, însă nu ignoră consumul, care
îi serveşte să măsoare nivelurile de dezvoltare ale ţărilor
(George P, 1956).
Paul Claval în lucrarea Eseu asupra evoluţiei umane-
1964 propune o reorientare a geografiei economice, prin
apropierea de economie şi abordarea problemelor de
microeconomie. În lucrarea Geografia generală a pieţelor-
1963, el analizează dimensiunea spaţială a teoriei pieţelor,
acordând un loc important cheltuielilor de transport şi
costurilor de informare. Autorul, în lucrarea Regiuni,

13
naţiuni, mari spaţii-1968, se opreşte asupra rolului
mecanismelor macroeconomice în structurarea spaţiului.
Noile orientări ale geografiei economice, fondate pe
luarea în considerare a comportamentelor raţionale, au
căpătat o asemenea importanţă în anii 1950-1970, încât
geografii le-au considerat o bază pentru reorganizarea
totală a Geografiei umane. Geografia economică era
calificată, în Franţa anilor 1968, ca fiind noua geografie.
După 1970, curentul economiei spaţiale la economişti
îşi pierde din importanţă, din cauza rolului secundar al
costurilor de transport.
În această perioadă, capătă o importanţă deosebită
reintegrarea mediului în teoria economică, idee reluată în
zilele noastre indirect prin reflecţiile asupra dezvoltării
durabile şi căutarea unor soluţii noi în gestiunea mediului.
În economia internaţională s-au realizat dezvoltări
teoretice importante, această ramură fiind printre puţinele
care nu au eliminat dimensiunea spaţială a abordărilor,
aceasta fiind consolidată pe baza teoriei ricardiene,
fondată pe heterogenitatea geografică.
Această evoluţie conferă o mare putere explicativă
pentru progresele realizate în economia internaţională,
pentru caracteristicile determinate de schimburile
internaţionale sau localizarea unor activităţi, şi determină
o creştere a interesului pentru noua geografie.
Economistul american Paul Krugman a devenit unul
dintre cercetătorii actuali cei mai cunoscuţi, pentru că a
contribuit la o reorientare fundamentală a teoriei
comerţului internaţional, în cursul anilor 1980. El a
demonstrat că schimburile internaţionale ar putea exista şi
în lipsa unui avantaj comparativ, datorită randamentelor
ridicate, realizate de economiile de scară. Această
posibilitate justifică intervenţia publică în politicile
industriale şi comerciale private.
Începând din 1990, cercetările lui Paul Krugman s-au
reorientat către Geografia economică, şi mai ales către
problemele localizării. Una din sarcinile economiei, afirmă
el, este de a înţelege de ce activităţile economice apar şi se
dezvoltă într-un loc, mai degrabă decât în altul. El mai
arată că o regiune poate deveni prin efect cumulativ şi,
plecând de la un demaraj aproape arbitrar, mai

14
competitivă decât alta, datorită randamentelor crescute,
permise de concentrarea spaţială a activităţilor.
Lucrările de geografie economică, realizate de
geografi sunt foarte numeroase în această perioadă, ele
fiind consacrate pieţelor internaţionale, localizărilor
industriale, activităţilor de servicii, telecomunicaţiilor,
economiilor regionale sau naţionale, meritul lor fiind acela
de a depăşi caracterul explicativ, trecându-se la abordări
teoretice. Acesta este un salt calitativ remarcabil, ce
plasează Geografia economică în rândul acelor ştiinţe,
indispensabile în abordarea realităţii economice
contemporane. Complexitatea abordărilor creşte, aspectele
economice fiind urmărite într-un context mai larg, în
legătură cu discursul şi ideologiile grupurilor sociale,
percepţia indivizilor asupra proceselor şi fenomenelor
economice, optimizarea raporturilor între economie, ca
dimensiune a dezvoltării economice, şi celelalte elemente
ale teritoriului.
După 1990, odată cu multiplicarea temelor abordate,
geografia economică se distinge clar între ramurile
geografice, printr-un pragmatism ce o separă clar de
conceptul „poetic” de geografie umană.

Autoevaluare:

a. Care sunt principiile geografiei economice?

b. Care sunt metodele geografiei economice?
c. Ce este geografia economică?
d. Definiţi mercantilismul şi fiziocraţia.

Teme de seminar:

1. Liberalismul economic clasic

2. Teoria marginalistă
3. Noua geografie

Bibliografie

15
Bailly, A., Beguin, H., 1995, Introduction à la géographie
humaine, ed.5-a, Masson, Paris
Brunhes, J. (1925), La Géographie Humaine, troisième
edition,I, Félix Alcan, Paris
Claval, P. (2003), Géographie culturelle, une nouvelle
approche des sociétés et des milieux, Armand Colin, Paris.
Donisă, I. (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale
geografiei, EDP, Bucureşti.
Erdeli G. et al (1999), Dicţionar de Geografie umană, Edit.
Corint, Bucureşti.
Holt-Jensen, A.(1988), Geography – History and Concepts,
Paul Chapman Publishing Ltd.
Ielenicz, M., Comănescu, L. (2003), Geografie fizică
generală, Bazele geografiei fizice, Edit. Universitară,
Bucureşti.
Johnston, R.J., Gregory, D., Smith, D.M. (1995), The
Dictionary of Human Geography, Third Edition, Blackwell,
Oxford.
Kant, Imm. (1999), Géographie, Phisische
Geographie,Aubier, Paris.
May, J.A., 1970, Kant’s Concept of Geography and its relation
to recent geographical thought, University of Toronto Press,
Toronto
Mehedinţi, S.(1931), Terra, introducere în geografie ca
ştiinţă, Ed. Ciornei, Bucureşti
Mehedinţi, S. (1943), Opere complete, vol.I, Introducere în
geografie, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă,
Bucureşti.
Mihăilescu, V. (1968), Geografia teoretică, Edit. Academiei,
Bucureşti.
Popovici, I., Mănescu, L. (1973), Bazele teoretice şi
metodologice ale geografiei, partea a II-a, Edit. Universităţii
Bucureşti.
Rădulescu, N.Al. (1947), Curs de antropogeografie pentru
anii I şi II, (litografiat), Bucureşti.
Réclus, E. (1905-1908), L’Homme et la Terre (6 vol.), Paris.
Vallaux, C. (1925), Les sciences géographiques, Alcan, Paris.
Vidal de la Blache, P. (1921), Principes de la geographie
humaine, Alcan, Paris
***(1960), Monografia geografică a R.P.Române, vol.I,
Edit.Academiei, Bucureşti.

16
*** (1983, 1984), Geografia României, vol. I, II, Edit.
Academiei, Bucureşti

17