La marginea unei împărății cu oameni harnici și iubitori de cinste, de adevăr și de dreptate,

era un sat uitat de lume. Câteva case aruncate peste un deal, o mână de suflete și câteva
animale, cam asta era totul. Oamenii de prin partea locului, cu frica lui Dumnezeu și
obișnuiți să muncească în legea lor, au băgat de seamă că de la o vreme birurile începuseră
să crească, iar munca lor nu le era de niciun folos.
Când era la culesul roadelor, gata și trimișii Măriei Sale, Împăratul cel Calic... Nu se mai
mulțumeau cu obișnuita zeciuială, ci începuseră să ia de două și de trei ori pe atât, încât
după ce plăteau dările către împărăție, ajungeau de le era rușine de rozătoarele care nu mai
găseau nimic prin hambare...
Azi așa, mâine așa, Împăratul nu mai știa cum să ia pielea de pe bieții oameni, iar aceștia
ajunseseră să aducă scoarța de copac de prin pădure pentru a o fierbe în ciorbă.
Într-o bună zi, moș Vasile, bătrânul satului, adună toată suflarea bărbătească la sfat, doar,
doar va veni cineva cu un gând aducător de nădejde.
În acel sat trăia și un fecior viteaz, cu pricepere la aratul ogorului, dar și la lucruri de
învățătură. Vezi bine, acel băiat fusese mâna dreaptă a lui Iancu, un dregător puternic, unde
învățase mai multă carte decât știa tot satul. Pentru că nu o dată ridicase sabia în luptă
pentru stăpânul său, acelui flăcău i se spunea Inimă Vitează.
Acesta ascultă cuvintele bătrânului și grăi către adunarea satului:
– Oameni buni, Măria Sa este un om rău și fără lege. Fostul meu stăpân și-a pierdut
dregătoria și chiar capul pentru că a cutezat să se ridice împotriva poruncilor sale cele
smintite. Nu este lucru ușor să ne ridicăm împotriva Luminăției Sale, pentru că banii luați de
la noi îi cheltuie, în parte, pentru a ține o armată câtă frunză și iarbă. Nu avem noi puterea
să ne punem cu armata craiului. Eu zic să căutăm o cale mai iscusită.
– Iscusită să fie, zise un alt bătrân, dar eu nu pot ști care este aceea. Poate ne luminezi tu,
Inimă Vitează, care ai umblat pe la curțile boierești.
– Cu câteva zile înainte de a trece la cele drepte, tătuca mi-a spus că dacă vreodată voi avea
un mare necaz, să caut calul său cu care a fost în luptă și să mă las în voia calului.
Armăsarul mă va duce, spunea tătuca, la un om bătrân, Primul Născut al Lumii, care mă va
ajuta să ajung la liman, indiferent care ar fi acesta.
– De preț vorbe ți-a spus Mareș, zise moș Vasile. Armăsarul lui, pe care mi l-a vândut mie
acum o groază de vreme, mai trăiește. Floricel este numele lui. Este drept că a ajuns o
mârțoagă, dar dacă îl hrănim bine, poate facem ceva treabă cu el.
Zis și făcut. Inimă Vitează merse numaidecât în grajdul bătrânului, unde îl descoperi pe
Floricel, undeva în partea cea mai întunecoasă a grajdului. Era slab, săracul, de i se vedeau
toate coastele și avea o privire de animal care nu mai așteaptă nimic de la lumea aceasta.
Flăcăul merse la cal, îl mângâie drăgăstos pe spinare, dându-i o bucată de zahăr.
– Floricel, eu sunt flăcăul stăpânului tău, cu care ai mers în nenumărate bătalii. Poate mai
ții minte, pe atunci eu eram numai un copil, dar nu o dată m-ai dus și pe mine în spinarea ta.
Calul se uită cu uimire la Inimă Vitează, se scutură ca după un somn adânc și prinse glas
omenesc:
– Stăpâne, de câtă vreme aștept clipa să ies din grajul ăsta unde mi-au ruginit oasele. Du-mă
în curtea unde mi-am petrecut tinerețea și dacă nu ți-o plăcea ce voi face pentru tine, să nu-
mi spui mie Floricel...
Băiatul îl luă pe Floricel la el acasă și de atunci începu să îl hrănească numai cu trifoi
adunat dintr-un loc unde îl lega fostul său stăpân în tinerețile sale. Pe zi ce mânca,
armăsarul devenea din ce în ce mai puternic și mai inimos. După zece zile, calul ceru să fie
scos la lumină, în mijlocul curții. Floricel se ridică pe picioarele din spate, necheză puternic,
apoi se lăsă din nou pe patru picioare și prinse a se scutura de blana cea veche și
nefolositoare. Și unde nu rămase un cal de toată frumusețea, legat și tânăr cum nu mai
fusese de amar de ani...
– Stăpâne, zise Floricel, urcă pe mine să dăm o raită printre stele, că n-o să plecăm la drum
lung fără să ne obișnuim unul cu celălalt.
Inimă Vitează crezu că este o grozăvie a calului și se urcă în spinarea acestuia fără pic de
teamă. Dar unde nu începu calul să urce, de parcă era săgeată în zbor. Și urcă Floricel, de
nu se mai vedeau decât munții cei înalți și plini de zăpadă.
– Ei, stăpâne, cum se vede pământul?
– Mic, năzdrăvanule, mai mic decât un pepene galben.
– Stai să vezi, că nu s-a terminat drumul. Tu ține-te bine de coamă, ca să nu te ia vreo
amețeală.
Când se uită în adânc, băiatul simți o prăpastie mare care se căsca sub el.
– Acum ce zici, stăpâne? Cum se vede pământul?
– Eu văd o nucă, și nici aceea prea de soi. Acela să fie pământul? suspină Inimă Vitează.
– Acela este. Mergm mai departe sau ți s-a făcut dor de țărână? glumi armăsarul fermecat.
– Ba să mergem mai repede acasă, că n-am de gând să iau locul păsărilor, spuse flăcăul cu
picioarele tremurânde.
Ajunși în curte, de unde plecaseră, calul îi spuse lui Inimă Vitează:
– Stăpâne, caută în casă paloșul și sabia tătâne-tău și du-le la fierar să le ascută, iar tu să te
pregătești de drum, pentru că mult nu mai stăm pe aici.
Inimă Vitează merse în odaia de la poartă, căută într-o ladă veche și scoase de acolo armele
cu care bătrânul său tată luptase când era tânăr. Apoi le duse la fierarul satului, care se
minună de tăria fierului pe care îl descoperi.
– Băiete, astea sunt arme de pe vremea vitejilor. Acum nu mai face nimeni așa ceva. Ferice
de tine că le-ai păstrat și amar de cel care se va măsura cu tine în luptă.
Fierarul ascuți sabia și buzduganul, apoi flăcăul se duse la moș Vasile, care se bucură tare
mult de vederea lui.
– Fiul meu, spuse bătrânul, să nu uiți o vorbă pe care o spunea tătâne-tău de câte ori pleca
la luptă:
Nu există el, dușmanul,
Ca să-mi scuture sumanul
Cea mai dreaptă vitejie
Dumnezeu mi-a dat-o mie.
Așa grăia moșul tău și nu s-a întâmplat vreodată să dea greș cu vorbele astea.
– Voi merge pe urmele tătucăi și nu voi avea liniște până nu voi alunga răutatea Împăratului
cel Calic din țara asta.
– Ai grijă, flăcăul meu, pentru că pe drumul tău vei întâlni multe pericole. Ferește-te de ele,
dar mai cu seamă de un bătrân cu părul alb și cu traista pe partea stângă. Îți va spune că el
este Primul Născut al Lumii, dar să nu-l iei în seamă. Adevăratul moșneag are traista cu
merinde pe partea dreaptă. Nu uita de asta și să megeți sănătoși că tare mult avem nevoie de
sprijinul vostru.
Inimă Vitează merse acasă, își hrăni armăsarul cu lucernă din locul bine știut, iar apoi
petrecu o ultimă seară cu bătrâna sa mamă care, cu o jumătate de inimă se bucura pentru
fapta bună, iar cu cealaltă se întrista de teama pericolelor prin care avea să treacă fiul său.
În noaptea aceea plouă până spre dimineață. Cum se trezi, flăcăul puse ceva în gură, apoi
ieși în curte, minunându-se de curcubeul care brăzda cerul înspre răsărit. Era frumos, cum
nu mai văzuse niciodată.
Își luă ziua bună de la mamă-sa, apoi armăsarul făcu semn de plecare.
– Stăpâne, acum să vezi ce n-ai mai văzut în viața ta.
– Unde mergem, căluțule? întrebă Inimă Vitează, văzând că armăsarul se îndrepta cu viteză
amețitoare înspre brâul-cerului.
– Vom merge pe Drumul Curcubeului, stăpâne. Ia seama, în afară de tine și de tătâne-tău,
niciun muritor nu a mai mers pe acest drum, care nu are asemănare cu nimic omenesc.
– Năzdrăvanule, cum să mergem pe Drumul Curcubeului? Oare nu vom cădea de acolo?
– Dacă te ții bine de mine, nu vei cădea, spuse calul, care deja începuse să urce pe drumul
multicolor.
Când ajunse pe prima bucată a arcului colorat, calul se opri din fugă și începu să mergă la
galop. În stânga, în dreapta și chiar sub picioarele calului apăruseră steluțe colorate,
amestecate cu niște flori în aceleași culori, mirosind a primăvară. Inimă Vitează se uita și
nu-i venea să creadă că este adevărat. Deși brâul cerului nu părea să fie foarte lat, nu se mai
vedea pământul, sau poate nu-l mai vedea el, preocupat să admire dumnezeiasca priveliște.
Au mers o bună bucată de drum. În mintea flăcăului înmuguri un gând şi nu-i dădea pace.
– Căluțule, pot cobărî o clipită, să-mi afund picioarele în praful de stele și de flori?
–  Poți, stăpâne, cine te ține? Oricum, altă ocazie nu vei avea să mergi cu picioarele goale
printre stele.
Inimă Vitează coborî de pe cal, simțind că o căldură plăcută îi încălzea picioarele. Era
căldura steluțelor colorate și a florilor. Merse câțiva pași, apoi se aruncă printre ale,
tăvălindu-se ca un copil aflat pe covorul de zăpadă. Se rostogolea, apoi privea cerul, apoi
iar se rostogolea, pentru ca, mai apoi, să rămână cu privirea ațintită în sus. Era atât de
aproape de stelele cele mari, încât întinse mâna și o apucă pe una de coadă. Ușor timidă,
steaua îi surâse încurcată de cutezanța băiatului.
Flăcăul închise ochii și își imagină că devine el însuși praf de stele și cărare pe cer. Era
acoperit de mantia multicoloră și visa cu ochii deschiși. Niciodată nu trăise o asemenea
bucurie. Era ceva neomenesc, parcă trăia bucuria întregii lumi, nu numai a lui...
Târziu, Floricel dădu semne că trebuie să plece mai departe. Voinicul se ridică cu părere de
rău de pe spinarea Curcubelui și încălecă pe cea a căluțului năzdrăvan care începu să
iuțească pasul.
De acum, erau în înaltul cerului. Ajunseseră atât de sus, încât Inimă Vitează trebuia să lase
capul pentru a nu se lovi de stelele care erau mai aproape de temelia cerului.
Nu peste multă vreme, Drumul Curcubeului începu să coboare, semn că nu mai era mult și
aveau să ajungă la capăt.
Ajunseseră într-o minunăție de țară, acoperită în tot locul cu copaci înfloriți și flori care
creșteau de-a dreapta și de-a stânga drumului. Flăcăul nu mai văzuse niciodată așa ceva.
Parcă își amintea de o poveste pe care i-o spunea tătâne-său în nopțile de iarnă, când îl
ținea în brațe la gura sobei.
Nici nu coborâseră bine de pe ultima bucată de Curcubeu, când iată că îi ieși înainte un
bătrân aduse de spate, cu barba albă și cu o desagă de merinde.
– Bine ai venit, Inimă Vitează, de când te aștept, spuse moșneagul, dând de înțeles că știa
cine este.
– Bună să-ți fie inima, răspunse flăcăul, dar ce treabă ai cu mine și cine ești?
– Fiul meu, eu sunt Primul Născut al Lumii. Știam că nu te lasă inima să nu o apuci pe
potecile bătrânului Mareș. Hai la mine acasă, unde îți voi împărtăși din tainele prieteniei
mele cu moșul tău.
Băiatul tocmai era să zică da, când își aduse aminte de sfatul lui moș Vasile. Se uită mai
bine, văzu că moșneagul purta traista pe partea stângă și spuse:
– Moșule, dispari de aici, că nu cred să fii cine te lauzi.
Nici nu termină bine de vorbit, că moșul se transformă într-un nor de fum și dispăru ca și
cum nici nu ar fi existat.
Mai merse ce mai merse și iar apăru bătrânul, ademenindu-l încă o dată pe Inimă Vitează.
– Feciorul meu, nu mai sta pe gânduri și hai la mine acasă, unde am să-ți aduc dovada că
tatăl tău este în viață și abia așteaptă să te vadă.
Tare mult se bucură băiatul când auzi că tătâne-său este în viață și fu gata să plece după
moș, dacă nu l-ar fi oprit calul.
– Stăpâne, stai locului. Cred că îmi dau eu seama cine este arătarea asta cu chip de om bun.
Bătrânul se transformă într-un nor care luă conturul unei siluete. Uitându-se mai bine, calul
îi spuse lui Inimă Vitează.
– Stăpâne, acesta este Toma cel Negru, un fost dușman al lui Mareș, bătrânul tău tată. Nu o
dată l-a răpus stăpânul, dar de fiecare dată învia și ne făcea zile negre. Ultima dată l-a lovit
cu buzduganul de l-a scurtat cu un cap. De atunci nu l-am mai văzut și credeam că se
odihnește pe undeva. Nu știu ce caută pe aici, în Țara Curcubeului, dar dacă mai apare o
dată, pune mâna pe sabie și cheamă-l la luptă. Nu cred să mai aibă puterile de altădată și
nădăjduiesc să îl potolești pentru totdeauna.
Ca un făcut, nu peste mult timp, iar apăru bătrânul, cu desaga lui purtată pe partea stângă.
Dacă văzu așa, Inimă Vitează scoase sabia și îi zise:
– Dă-ți arama pe față și arată-te ca Toma cel Negru, spuse flăcăul. Dacă nu ți s-a înmuiat
curajul, hai la luptă dreaptă, că m-am săturat de vorbele tale otrăvite.
Bătrânul se scutură odată și luă înfățișarea unui oștean îmbrăcat cu totul în negru. Scoase o
sabie de la brâu și se pregăti de luptă. Inimă Vitează sări și el de pe cal, scoțând sabia
bătrânului său tată.
– Îți pare cunoscută sabia asta? zise flăcăul. Hai la luptă să îți aduci aminte de fierul ei.
Toma cel Negru se sperie când văzu sabia al cărei tăiș îl încercase de mai multe ori, dar nu
mai putea da înapoi. Începu o luptă de ai fi zis că se băteau două armate, iar nu doi oameni.
Dădea flăcăul nostru, dar dădea și oștanul cel negru, care își păstrase destule puteri pentru
a face față unei lupte între doi viteji. După vreun ceas, sabia lui Toma cel Negru s-a rupt și o
aruncă la picioarele sale, apucând buzduganul. Inimă Vitează aruncă și el sabia și cu
buzduganul tătâne-său se aruncă în luptă cu puteri și mai mari. Spre seară, forța îl părăsi de
tot pe dușmanul băiatului, iar acesta îl lovi cu buzduganul de îl făcu fărâme.
De acum, drumul spre Primul Născut al Lumii era liber. Inimă Vitează urcă pe cal și îi
spuse:
– Năzdravanule, tu care le știi pe toate, du-mă la omul nostru, că ard de nerăbdare să
vorbesc cu el.
Căluțul îi făcu pe voie stăpânului, apucând-o pe un drum care urca un deal cu flori
multicolore, cu pomi dați pe rod și păsări care cântau dumnezeiește. După vreun ceas de
mers, pe vârful dealului apăru o căsuță de toată frumusețea, înconjurată numai cu verdeață.
Bătrânul stătea pe prispă, mângâind un ied care i se cubărise în brațe.
– Ziua bună, spuse feciorul.
– Bună să fie, Inimă Vitează, răspunse uncheașul, mergând în întâmpinarea sa. Bine te-am
găsit și pe tine, năzdrăvanule, spuse apoi spre Floricel.
Calul necheză bucuros, lăsându-se mângâiat de mâna aspră a bătrânului.
– Te cunoaște lumea prin Țara Curcubeului, spuse Inimă Vitează.
– Crezi că numai o dată a mâncat el nutreț din ograda mea? râse moșul, invitându-i pe cei
doi sub un măr bogat, plin de mere coapte. Cu ce treburi pe la mine, fiul meu?
– Uncheașule, la mine în țară este mare urgie. Împăratul cel Calic a sărăcit lumea cu dările
sale, de nu mai avem după ce bea apă. Suntem prea slabi pentru a ne ridica împotriva lui,
care are armate puternice. Am venit să cerem un sfat și o mână de ajutor de la Primul
Născut al Lumii.
– Doar pentru atât ai bătut atâta amar de drum? Am crezut că vii să-mi ceri ceva mai greu...
– Pentru noi este mult și atât. Suntem oameni simpli și ne mulțumim cu puțin. Dar când ni se
ia și puținul, nu mai ținem socoteală.
– Fiule, Împăratul cel Calic s-a îndepărtat de la cele omenești și a încălcat toate legile scrise
și nescrise ale împărăției. Sărmanul de el crede că îi vor fi de folos oștile pe care le plătește
cu banii oamenilor. Va afla că nicio armată nu te poate apăra dacă îți calci în picioare
supușii. Eu îți voi da o armată mai puternică, cea mai mare care există pe această lume. În
noaptea asta dormi în casa mea, iar mâine cum s-o lumina de ziuă, vei merge la Măria Sa,
împăratul Țării Curcubeului. Să nu te sfiești în fața lui, pentru că este feciorul meu cel mic.
El îți va tocmi armata de care ai nevoie pentru a-l potoli pe împăratul vostru. Ai grijă, că la
curtea Măriei Sale vei vedea fețe cunoscute.
Apoi bătrânul tăcu. Pe seară îl ospătă pe Inimă Vitează cu niște lapte de capră, cu brânză și
mămăligă și cu o ceapă mare cât pumnul de voinic.
Peste noapte, bătrânul îi făcu un așternut pe prispă și dormi în aer liber, aproape de stele și
de cerul care părea a se sprijini de genunchii săi.
Dis-de-dimineață Primul Născut al Lumii îi îmbie să mai guste câte ceva, apoi pregăti o
traistă de merinde pentru fecioru-său care ajunsese împărat.
– Să i-o dai din partea mea, zise bătrânul. Am pus niște brânză de capră, o ulcică de lapte și
trei cepe. O fi el crai mare, dar nu trebuie să uite gustul mâncării părintești.
Inimă Vitează mulțumi bătrânului și plecă spre curtea împărătească, lăsându-se în voia
armăsarului care umbla pe acolo ca prin curtea lui.
Pretutindeni erau numai pășuni bogate, pomi roditori, sate cu oameni surâzători și păsărele
care te îmbiau la voie bună cu trilul lor desăvârșit. Alminteri, pretutindeni domnea o liniște
ca de început de lume și o mare mulțumire putea stăpânire pe inima ta o dată ce intrai în
acea țară.
Palatul Măriei Sale era cu totul din piatră albă, cu ziduri mărețe, ridicându-se către cer.
Ceea ce îl miră pe Inimă Vitează era faptul că acel palat nu avea porți, oricine putând intra
și ieși după voia lui.
– Ciudat lucru, zise flăcăul. Oare Măria Sa nu se teme de dușmani nedoriți?
– Stăpâne, se vede că ești nou pe aici. În Împărația Curcubelui nu există dușmani. Ei sunt
numai printre oamenii de pe pământul de unde am venit noi. Aici trăiesc cu toții în bună
rânduială și cu frică de Dumnezeu.
Tare mult se miră flăcăul, dar nu mai spuse nimic, de teamă să nu se facă de râs în fața
calului.
Nu peste mult timp, îi întâmpină un servitor în straie împărătești, cu fireturi de aur. Măria Sa
îl aștepta pe Inimă Vitează în sala tronului. Băiatul intră în palat, iar calul se duse țintă
către o fereastră din spatele palatului. Se trasformă într-o turturică și zbură pe acolo până în
locul de unde putea vedea și auzi toată discuția.
Împăratul era un om bun la suflet, cu fața blajină și privire prietenoasă. Îl strânse în brațe
pe Inimă Vitează, luă cu mare drag traista cu merinde de la moșul său și ascultă cu mare
atenție cele povestire de flăcăul nostru.
– Mare păcat face împăratul vostru, zise Măria Sa. Pentru că ai făcut atâta amar de drum, te
vom ajuta cu armata noastră să îl birui pe Împătarul cel Calic. Apoi ceru să vină cele două
căpetenii ale sale.
Inimă Vitează rămase fără grai când văzu intrând în sala tronului pe Mareș, tătâne-său, și
pe fostul lui stăpân, Iancu, dregătorul pe care îl omorâse Împătarul cel Calic.
Bătrânul își strânse la piept feciorul, minunându-se cât de mult crescuse.
– Fiule, te-ai făcut un adevărat viteaz de când am plecat de lângă tine.
– Tătucă, dar tu ești parcă mai tânăr de cum erai când ai plecat de la noi...
– Îmi priește aerul Țării Curcubeului, râse bărbatul.
– Văd că vă este dragă reîntâlnirea, spuse Măria Sa. Mareș și Iancu, luați oastea noastră
cea mai numeroasă și mâine, cum s-o lumina de ziuă, mergeți pentru a-i da o lecție acestui
împărat nesătul. Iar tu, Inimă Vitează, să nu uiți că pentru faptele tale cele destoinice, ai un
loc în drepata mea, alături de curajosul tău tată și de cei mai drepți și mai viteji oameni care
au trăit pe pământ.
Flăcăul sărută mâna dreaptă a craiului și se pregăti pentru plecarea de a doua zi.
Ce mai vorbă lungă... Cum se lumină de ziua, la porțile palatului o armată câtă frunză și
iarbă era adunată sub steagurile celor trei căpetenii. Mareș, cel mai vârstnic dintre toți,
dădu semnalul de luptă și armata se urni în mare rânduială.
În aceeași zi, oastea celor trei ajunse la brâul-cerului și caii începură să tropăie pe covorul
de stele și flori multicolore. Atâția cai erau, încât curcubeul începu a scârțâi de îți era mai
mare teama să nu se destrame de greutatea celei mai numeroase armate din lume.
Nu trecu mult și oștenii din Țara Curcubeului bătură la porțile palatului Măriei Sale,
baricadate ca și cum ar fi năvălit toate nemurile potrivnice. Luat pe nepusă masă, Împăratul
cel Calic reuşi să-şi adune armata şi, în scurt timp începu o luptă crâncenă. Spre uimirea lui,
oastea i se subţia văzînd cu ochii,astfel că, Luminăţia Sa, însuși, puse mâna pe sabie și se
avântă în luptă. Alături de ai săi. Când lupta el mai cu folos, iată că îl văzu pe Iancu, cel
care murise de mâna sa.
– Iancule, tu nu erai mai scurt cu un cap?
– Eram, Măria Ta, dar am fost cuminte și mi-a crescut altul la loc.
Mai trecu ce mai trecu și Luminăția sa îl văzu și pe Mareș.
– Mareș, dar tu nu erai trecut la cele veșnice?
– Eram, Măria Ta, dar nu puteam sta pe margine să îl văd pe Inimă Vitează cum se chinuie
de unul singur. Așa că am făcut drum-întors, am pus mâna pe sabie și am venit înaintea
Luminăției Tale să ne măsurăm puterile.
Se cam sperie împăratul, văzând că la luptă luau parte și umbrele celor plecati dintre cei vii.
Dar înţelese că de lupta aceea atârna viitorul lui şi se puse pe treabă. Lovea unde apuca cu
sabia și cu buzduganul. Dar nici cu oștenii lui Mareș, Iancu și Inimă Vitează nu-mi era
rușine. Ţi-era mai mare mila de cei care cădeau seceraţi de ascuţişul săbiilor, buzduganelor
sau sulițelor lor.
În mai puțin de trei ceasuri, mai mult de jumătate din armata împărătească era culcată la
pământ, iar peste alte două abia mai rămăseseră câțiva de sămânță.
– Pe Măria Sa mi-l lăsați mie! ceru Iancu.
Și se apucă Iancu să se lupte cu împăratul, făcându-l să nu mai știe în ce zi a săptămânii era.
Mai întâi îi smulse sabia din mână, apoi reuși să-l doboare de pe cal. Rămas numai cu
buzduganul, împăratul învârtea cu el, dar fără niciun folos pentru că Iancu îl lovi peste
brațul drept cu buzduganul său, lăsându-l fără armă pe împărat. Apoi se apropie de el, cu
sabia în mână, spunându-i:
– Măria Ta, te căiești pentru faptele tale cele ticăloase?
– Nu mă căiesc, spuse împăratul. Așa a fost să fie...
– Dacă-i așa, zise Iancu, atunci să vedem cum îți stă mai scund cu un cap.
Și imediat duse la îndeplinire gândul cu care făcu dreptate supușilor din întreaga țară.
După luptă, Mareș și Iancu au intrat în palat, urcându-l în scaunul împărătesc pe Inimă
Vitează, cel care scăpase țara de răutatea Împăratului cel Calic. Tare mult s-au bucurat
supușii din întreaga împărăţie, văzând că au în fruntea țării un împărat viteaz, drept și cu
frica lui Dumnezeu.
Mareș merse acasă pentru a-și mai vedea o dată nevasta, iar Iancu făcu și el la fel cu familia
sa. Apoi și-au luat ziua-bună de la oameni și au plecat pe Drumul Curcubeului, pentru a sta
de-a dreapta și de-a stânga împăratului din acea țară unde supușii trăiesc în dreaptă
rânduială.