Afrodita - zeiţa greacă a frumuseţii,

iubirii şi pasiunii

Naşterea zeiţei Afrodita/Venus, Sandro Botticelli

Afrodita este zeiţa greacă a frumuseţii, iubirii şi pasiunii. Echivalentul

Afroditei în mitologia romană este zeiţa Venus iar în mitologia
etruscă, Turan. Era foarte puternică, nimeni nu putea să-i stea împotrivă, zei sau
oameni. Până şi Zeus a căzut pradă iubirii şi încă de mai multe ori. Pradă iubirii,
Zeus a alergat din Olimp pe pământ sub tot felul de înfăţişări, taur, lebădă,
vultur, şi o întreagă lume a râs de el. Pentru asta Zeus îi purta pică zeiţei
Afrodita şi i-a hărăzit dorinţa de a se îndrăgosti de un simplu muritor. Dacă
Afrodita trezea iubirea oriunde ar fi apărut, ea era, de asemenea, ţinta ostilităţii
şi geloziei zeiţelor olimpiene. Dintre acestea, cea mai îndârjită s-a arătat Hera.

Naşterea zeiţei Afrodita

Numeroasele versiuni ale legendei naşterii zeiţei, o plasează când în rândul
fiicelor lui Uranus, când printre cele ale lui Cronos, când printre oceanide, când
printre moire şi erinii, constituie tot atâtea mărturii ale vechimii cultului său, în
care se contopesc mituri diferite, legate între ele prin tema fertilităţii şi a iubirii.
Potrivit unei legende, Afrodita s-a născut în Cipru, din spuma mării.
“Stâncile Afroditei” se găsesc pe ţărmul sudic al insulei, pe locul unde, potrivit
mitologiei greceşti, a căzut în apa mării înspumate organul masculin de
reproducere al zeului Uranus, amputat de rude geloase. Aici s-ar fi născut, din
valurile mării învolburate, zeiţa dragostei Afrodita. Plămădindu-se în mijlocul
valurilor, s-ar fi deplasat mai întâi către insula Citera, iar mai apoi către Cipru,
unde a ieşit din apă, făcând să răsară sub tălpile sale o iarbă moale. Conform
acestui mit, Afrodita n-ar fi avut alţi zei predecesori, din moment
ce Uranus şi Gaia au fost primele fiinţe din Univers.
Potrivit unei alte versiuni (Aelianus, De natura animalium,
14.28), Afrodita s-ar fi născut dintr-o scoică, şi tot într-o scoică a fost dusă în
insula Citera. În epoca clasică, scoica era sacră pentru această zeiţă, inclusiv
datorită asocierii cu Nerites, singurul fiu al lui Nereu, care trăia în adâncurile
mării şi a cărui insotitoare a fost zeiţa înainte de a ieşi din spuma mării. Întrucât
Nerites a refuzat să o urmeze pe pământ, Afrodita l-a transformat în scoică.
În Iliada, zeiţa iubirii şi a frumuseţii este prezentată ca fiind fiica lui Zeus
şi a Dionei. Bunica ei ar fi titanida Rhea, mama lui Zeus, iar bunicul, Cronos,
tatăl lui Zeus.
 
Viaţa zeiţei Afrodita
Potrivit mitologiei, Afrodita, nu a avut copilărie, ca alţi zei, ci s-a născut
direct adult: o fecioară superbă ce nu putea trece neobservată. Frumuseţea ei de
neimaginat a fost însă şi cauza problemelor ei. Zeus, zeul tuturor zeilor, o
căsătoreşte pe aceasta cu hidosul Hefaistos, zeul şchiop al fierăritului, deoarece
se temea că frumuseţea ei va fi motiv de violenţă între ceilalţi zei.
Cu toate că este căsătorită cu Hefaistos (Hephaestus), a fost iubită de zeii
Ares, zeul războiului, Dionysos, Hermes şi Poseidon, precum şi de muritorii
Anchises şi Adonis. A avut mai mulţi copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe
Anteros şi pe Harmonia, cu muritorul Anchises pe Enea(personajul principal din
epopeea Eneida).
Afrodita l-a îndrăgit pe Anchises, din Troia. Din iubirea lor s-a născut Enea,
cel care avea să aibă un rol major în întemeierea cetatii Roma. Dar dragostea
zeiţei nu a ţinut mult şi l-a părăsit pe Anchises.
Din dragostea zeiţei cu neghiobul zeu al războiului, Ares (Marte la romani),
s-a născut Eros (Cupidon). Copilul umbla mereu cu arcul în mână şi tolba cu
săgeţi în spinare. Săgeţile erau de două feluri: unele cu vârful înmuiat în miere,
celelalte cu vârful înmuiat în otravă. Când Afrodita îi spunea, el ţintea inimile şi
aducea în ele dragostea, fericită - dacă sageata era cu miere, nefericită - dacă
săgeata era cu otravă.
Odată, când Afrodita şi-a îmbrăţişat copilul, o săgeată a zgâriat-o chiar pe
zeiţă. Tocmai atunci în faţa ochilor ei a apărut un vânător chipeş, Adonis. Se
spunea despre el că îi întrecea în frumuseţe pe toţi oamenii, ba chiar şi pe zeul
Apollo, cel mai frumos dintre zei. Afrodita s-a îndrăgostit atât de tare de Adonis,
încât a părăsit Olimpul şi templele şi jertfele şi l-a urmat pe el. A început să
cutreiere pădurile alături de el şi îl sfătuia mereu să se ferească de fiare, căci nu
era decât o fiinţă muritoare. Adonis nu lua în seamă temerile ei şi nici nu se
gândea să fugă de primejdii. La un moment dat, acesta a întâlnit un mistreţ mare
cum nu mai văzuse şi a aruncat cu lancea în el să îl doboare. Nu l-a nimerit bine
şi mistreţul s-a năpustit asupra lui, rupându-l în bucăţi cu colţii lui. Afrodita a
auzit răcnetele lui Adonis şi s-a dus cât a putut de repede acolo, dar iubitul ei îşi
găsise deja moartea. Zeiţa l-a recunoscut pe zeul Ares în mistreţul care se
îndepărta. Zeul, furios că zeiţa îl părăsise şi gelos pe Adonis că era atât de iubit
de ea, alesese acest mijloc ca să se răzbune. Se spune că lacrimile plânse de
durere de zeiţă zile în şir s-au transformat în anemone. În memoria şi în cinstea
lui Adonis, adesea Afrodita i-a ocrotit pe cei tineri care se iubeau cu o dragoste
curată.
În legătură cu farmecul şi puterea Afroditei circulau numeroase legende:
La nunta lui Thetis cu Peleus (care au devenit părinţii lui Ahile) au fost poftiţi
toţi zeii Olimpului, cu excepţia unei singure fiinţe, Eris - zeiţa discordiei.
Aceasta, ca să se răzbune pe zei a aruncat un măr de aur pe care inscripţionase
un singur cuvânt Kallistei - Celei mai frumoase. Muritorul Paris a fost ales de
zei să hotărască care dintre cele trei zeiţe: Athena, Hera şi Afrodita merită
mărul. Fiecare dintre zeiţe căuta să-l înduplece să-i dea ei mărul, făgăduindu-i o
mare răsplată; astfel, Hera îi promise domnia peste Asia întreagă, zeiţa Athena -
slavă şi biruinţă în războaie, iar Afrodita îi făgădui să-i dea de soţie pe cea mai
frumoasă dintre muritoare, pe Elena, fiica lui Zeus şi a Ledei. Paris nu stătu mult
pe gânduri şi-i dădu mărul Afroditei. O singura problemă însă,
frumoasa Elena era soţia regelui spartan Menelaos. Acest lucru nu l-a împiedicat
pe Paris s-o răpească (în conformitate cu unele relatări, Elena din dragoste
pentru Paris şi-a părăsit soţul, casa şi fiica (Hermione) plecând în taină cu acesta
la Troia.Alegerea Afroditei şi răpirea Elenei au constituit originea izbucnirii
războiului troian. În cursul acestui război, Afrodita i-a ajutat în mod constant pe
troieni, în special pe Paris, dar a putut împiedica moartea lui şi distrugerea
Troiei, în schimb, salvarea lui Aeneas se datorează Afroditei, care l-a ajutat să
ajungă pe ţărmurile Italiei. Datorită acestui fapt, zeiţa era socotită, sub numele
de Venus, drept divinitatea protectoare a Romei.
Celebrare şi simboluri
Afrodita avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidus, Delos, Sicyon etc. Cultul
ei era celebrat în întreaga lume helenică, cu precădere în insulele Cipru şi
Cythera. Simbolurile principale sub care zeiţa Afrodita apare sunt: delfin,
lebădă, porumbel, vrabie, mirt, trandafir, oglindă.
Prezenţe în literatură
Afrodita este citată sau apare ca protagonistă în principalele opere literare
ale Antichităţii clasice. Informaţii despre originea sa şi povestiri ale unor
episoade mitologice se găsesc cu precădere la Hesiod - Teogonia; Homer -
Iliada, Odiseea; Imnurile homerice; Vergiliu - Eneida; Ovidiu -
Metamorfoze; Nonnos din Panopolis - Dionisiacele; Pervigilium
Veneris. Originea orientală a Afroditei este indicată de Herodot şi de Pausanias.
Relaţia sa cu fertilitatea şi cu puterea generatoare a naturii este evidenţiată într-
un fragment din Danaidele lui Eschil şi mai ales în prologul la Poemul naturii al
lui Lucreţiu.