REFERAT LATINA

VENUS
AFRODITA

VENUS-MITOLOGIA ROMANA
Inițial o veche divinitate de origine latină, protectoare a vegeta ției și a
fertilității, ea a fost identificată apoi cu Afrodita. Era consoarta lui Vulcan. A
fost repudiată de soțul său, după ce acesta a surprins-o în brațele zeului
războiului Marte. Din unirea celor doi (Venus și Marte) a rezultat nestatornicul
Cupidon (Amor).

Mai mulți pictori au abordat tema momentului în care Vulcan îi surprinde pe

Venus și Marte (Hendrick de Clerck, Jacopo Tintoretto[, Paris Bordone și
Willem Key).

Era considerată strămoașa romanilor datorită întemeietorului legendar,

Aeneas, și juca un rol important în multe mituri și festivități romane.

Legenda din Cipru

„Stâncile Afroditei” se găsesc pe țărmul sudic al insulei Cipru, pe locul unde -
potrivit mitologiei grecești - a căzut în apa mării înspumate penisul zeului
Uranus, amputat de Cronos. Aici s-ar fi născut, din valurile mării învolburate,
zeița dragostei Afrodita / Venus. Marele pictor italian renascentist Sandro
Botticelli s-a inspirat din această legendă, pictând tabloul „Nașterea lui
Venus“.

AFRODITA-MITOLOGIA GREACA
Afrodita, în limba greacă Ἀφροδίτη, este zeiţa greacă a frumuseţii, iubirii şi pasiunii.
Echivalentul Afroditei în mitologia romană este zeiţa Venus iar în mitologia etruscă,
Turan. Era foarte puternică, nimeni nu putea să-i stea împotrivă, zei sau oameni. Până şi
Zeus a căzut pradă iubirii şi încă de mai multe ori. Pradă iubirii, Zeus a alergat din Olimp pe
pământ sub tot felul de înfăţişări, taur, lebădă, vultur, şi o întreagă lume a râs de el. Pentru
asta Zeus îi purta pică zeiţei Afrodita şi i-a hărăzit dorinţa de a se îndrăgosti de un simplu
muritor. Dacă Afrodita trezea iubirea oriunde ar fi apărut, ea era, de asemenea, ţinta ostilităţii
şi geloziei zeiţelor olimpiene. Dintre acestea, cea mai îndârjită s-a arătat Hera.
Naşterea zeiţei Afrodita
Numeroasele versiuni ale legendei naşterii zeiţei, o plasează când în rândul fiicelor lui
Uranus, când printre cele ale lui Cronos, când printre oceanide, când printre moire şi erinii
constituie tot atâtea mărturii ale vechimii cultului său, în care se contopesc mituri diferite,
legate între ele prin tema fertilităţii şi a iubirii.
Potrivit unei legende, Afrodita s-a născut în Cipru, din spuma mării. “Stâncile Afroditei”
se găsesc pe ţărmul sudic al insulei, pe locul unde, potrivit mitologiei greceşti, a căzut în apa
mării înspumate organul masculin de reproducere al zeului Uranus, amputat de rude geloase.
Aici s-ar fi născut, din valurile mării învolburate, zeiţa dragostei Afrodita. Plămădindu-se în
mijlocul valurilor, s-ar fi deplasat mai întâi către insula Citera, iar mai apoi către Cipru, unde
a ieşit din apă, făcând să răsară sub tălpile sale o iarbă moale. Conform acestui mit, Afrodita
n-ar fi avut alţi zei predecesori, din moment ce Uranus şi Gaia au fost primele fiinţe din
Univers.
Potrivit unei alte versiuni (Aelianus, De natura animalium, 14.28), Afrodita s-ar fi născut
dintr-o scoică, şi tot într-o scoică a fost dusă în insula Citera. În epoca clasică, scoica era
sacră pentru această zeiţă, inclusiv datorită asocierii cu Nerites, singurul fiu de sex bărbătesc
al lui Nereu, care trăia în adâncurile mării şi a cărui tovarăşă a fost zeiţa înainte de a ieşi din
spuma mării. Întrucât Nerites a refuzat să o urmeze pe pământ, Afrodita l-a transformat în
scoică.
În Iliada, zeiţa iubirii şi a frumuseţii este prezentată ca fiind fiica lui Zeus şi a Dionei.
Bunica ei ar fi titanida Rhea, mama lui Zeus, iar bunicul, Cronos, tatăl lui Zeus.

Viaţa zeiţei Afrodita

Potrivit mitologiei, Afrodita, nu a avut copilărie, ca alţi zei, ci s-a născut direct adult: o
fecioară superbă ce nu putea trece neobservată. Frumuseţea ei de neimaginat a fost însă şi
cauza problemelor ei. Zeus, zeul tuturor zeilor, o căsătoreşte pe aceasta cu hidosul Hefaistos,
zeul şchiop al metalelor şi fierăritului, deoarece se temea că frumuseţea ei va fi motiv de
violenţă între ceilalţi zei.
Cu toate că este căsătorită cu Hefaistos (Hephaestus), a fost iubită de zeii Ares, zeul
războiului, Dionysos, Hermes şi Poseidon, precum şi de muritorii Anchises şi Adonis. A avut
mai mulţi copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe Anteros şi pe Harmonia, cu muritorul
Anchises pe Enea (Aeneas - personajul principal din epopeea virgiliană Eneida).
Afrodita l-a îndrăgit pe Anchises, din Troia. Din iubirea lor s-a născut Enea, cel care avea să
aibă un rol major în întemeierea cetatii Roma. Dar dragostea zeiţei nu a ţinut mult şi l-a
părăsit pe Anchises.
Din dragostea zeiţei cu neghiobul zeu al războiului, Ares (Marte la romani), s-a născut Eros
(Cupidon). Copilul umbla mereu cu arcul în mână şi tolba cu săgeţi în spinare. Săgeţile erau
de două feluri: unele cu vârful înmuiat în miere, celelalte cu vârful înmuiat în otravă. Când
Afrodita îi spunea, el ţintea inimile şi aducea în ele dragostea, fericită - dacă sageata era cu
miere, nefericită - dacă săgeata era cu otravă.
Odată, când Afrodita şi-a îmbrăţişat copilul, o săgeată a zgâriat-o chiar pe zeiţă. Tocmai
atunci în faţa ochilor ei a apărut un vânător chipeş, Adonis. Se spunea despre el că îi întrecea
în frumuseţe pe toţi oamenii, ba chiar şi pe zeul Apollo, cel mai frumos dintre zei. Afrodita s-
a îndrăgostit atât de tare de Adonis, încât a părăsit Olimpul şi templele şi jertfele şi l-a urmat
pe el. A lepădat şi gătelile, căci lui nu îi plăceau, şi şi-a pus un strai simplu de tot, fără
podoabe. A început să cutreiere pădurile alături de el şi îl sfătuia mereu să se ferească de
fiare, căci nu era decât o fiinţă muritoare. Adonis nu lua în seamă temerile ei şi nici nu se
gândea să fugă de primejdii. La un moment dat, acesta a întâlnit un mistreţ mare cum nu mai
văzuse şi a aruncat cu lancea în el să îl doboare. Nu l-a nimerit bine şi mistreţul s-a năpustit
asupra lui, rupându-l în bucăţi cu colţii lui. Afrodita a auzit răcnetele lui Adonis şi s-a dus cât
a putut de repede acolo, dar iubitul ei îşi găsise deja moartea. Zeiţa l-a recunoscut pe zeul
Ares în mistreţul care se îndepărta. Zeul, furios că zeiţa îl părăsise şi gelos pe Adonis că era
atât de iubit de ea, alesese acest mijloc ca să se răzbune. Se spune că lacrimile plânse de
durere de zeiţă zile în şir s-au transformat în anemone. În memoria şi în cinstea lui Adonis,
adesea Afrodita i-a ocrotit pe cei tineri care se iubeau cu o dragoste curată.
În legătură cu farmecul şi puterea Afroditei circulau numeroase legende: un episod cunoscut
este infidelitatea ei faţă de Hephaestus care, descoperind prin surprindere legătura ei cu
Ares, a chemat toţi zeii Olimpului drept martori.
Un alt episod celebru este judecata lui Paris. La nunta lui Thetis cu Peleus (care au devenit
părinţii lui Ahile) au fost poftiţi toţi zeii Olimpului, cu excepţia unei singure fiinţe, Eris -
zeiţa discordiei. Aceasta, ca să se răzbune pe zei a aruncat un măr de aur pe care
inscripţionase un singur cuvânt Kallistei - Celei mai frumoase. Muritorul Paris a fost ales
de zei să hotărască care dintre cele trei zeiţe: Athena, Hera şi Afrodita merită mărul. Fiecare
dintre zeiţe căuta să-l înduplece să-i dea ei mărul, făgăduindu-i o mare răsplată; astfel, Hera
îi promise domnia peste Asia întreagă, zeiţa Athena - slavă şi biruinţă în războaie, iar
Afrodita îi făgădui să-i dea de soţie pe cea mai frumoasă dintre muritoare, pe Elena, fiica lui
Zeus şi a Ledei. Paris nu stătu mult pe gânduri şi-i dădu mărul Afroditei. O singura
problemă însă, frumoasa Elena era soţia regelui spartan Menelaos. Acest lucru nu l-a
împiedicat pe Paris s-o răpească (în conformitate cu unele relatări, Elena din dragoste pentru
Paris şi-a părăsit soţul, casa şi fiica (Hermione) plecând în taină cu acesta la Troia).
Alegerea Afroditei şi răpirea Elenei au constituit originea izbucnirii războiului troian. În
cursul acestui război, în care rivalele ei, Hera şi Atena, au sprijinit tabăra adversă, Afrodita i-
a ajutat în mod constant pe troieni, în special pe Paris şi pe Aeneas. Ea a fost rănită în luptă
de către grecul Diomede. Dacă nu a putut împiedica moartea lui Paris şi distrugerea Troiei,
în schimb, salvarea lui Aeneas se datorează Afroditei, care l-a ajutat să ajungă pe ţărmurile
Italiei. Tot datorită acestui fapt, zeiţa era socotită, sub numele de Venus, drept divinitatea
protectoare a Romei.
Celebrare şi simboluri
Afrodita avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidus, Delos, Sicyon etc. Cultul ei era celebrat
în întreaga lume helenică, cu precădere în insulele Cipru şi Cythera. Simbolurile principale
sub care zeiţa Afrodita apare sunt: delfin, lebădă, porumbel, vrabie, mirt, trandafir, oglindă.
Prezenţe în literatură
Afrodita este citată sau apare ca protagonistă în principalele opere literare ale Antichităţii
clasice. Informaţii despre originea sa şi povestiri ale unor episoade mitologice se găsesc cu
precădere la Hesiod - Teogonia; Homer - Iliada, Odiseea; Imnurile homerice; Vergiliu -
Eneida; Ovidiu - Metamorfoze; Nonnos din Panopolis - Dionisiacele; Pervigilium Veneris.
Originea orientală a Afroditei este indicată de Herodot şi de Pausanias. Relaţia sa cu
fertilitatea şi cu puterea generatoare a naturii este evidenţiată într-un fragment din Danaidele
lui Eschil şi mai ales în prologul la Poemul naturii al lui Lucreţiu.