Enea 

(Aeneas). Unul dintre cei mai mari eroi din mitologia greco-romană, protagonist
al Ciclului troian şi a numeroase tradiţii ulterioare, care culminează în literatura latină
cu Eneida lui Vergiliu.

Povestirea lui Homer (Homer, Iliada).

Enea a fost un mare erou troian, fiul lui Anchise şi al Afroditei şi s-a născut pe
muntele Ida. A fost crescut la Dardanos de către nimfe, în casa lui Alcatoos.
Faptele de vitejie ale lui Enea din timpul razboiului greco-troian sunt amintite de
Homer în Iliada. Eneas a fost un neînfricat luptator împotriva grecilor, fiind ocrotit
in lupta de Afrodita si de Poseidon, mai ales impotriva eroilor ahei Ahile si
Diomede.

Afrodita

Afrodita este zeiţa greacă a frumuseţii, iubirii şi pasiunii, echivalentul Afroditei

în mitologia romană este zeiţa Venus. Afrodita este  prezentată în Iliada ca fiica lui
Zeus şi a Dionei. Potrivit unei legende, Afrodita s-a născut în Cipru, din spuma
mării, de unde i-ar proveni şi numele. Era foarte puternică, nimeni nu putea să-i
stea împotrivă, zei sau oameni.
Potrivit mitologiei, Afrodita, nu a avut copilărie, ca alţi zei, ci s-a născut direct
adult: o fecioară superbă ce nu putea trece neobservată. Frumuseţea ei de
neimaginat a fost însă şi cauza problemelor ei. Zeus, zeul tuturor zeilor, o
căsătoreşte pe aceasta cu hidosul Hefaistos, zeul şchiop al metalelor şi fierăritului,
deoarece se temea că frumuseţea ei va fi motiv de violenţă între ceilalţi zei.

ZEUS

Zeus este zeul cerului și al tunetului în mitologia greacă. Acesta este regele zeilor

de pe Muntele Olimp. Echivalentului său roman este Jupiter.
Zeus a fost zeul cerului si starii vremii, legii, al soartei omenilor, al dreptatii,
justitiei si motralitatii. Simbolul lui Zeus este fulgerul. 
El a fost numit tatăl (adică conducătorul și protectorul) atât al zeilor, cât și al
oamenilor, cel mai puternic si cel mai bun dintre toti zeii.
În calitate de conducător al cerului, Zeus i-a condus pe zei la victorie împotriva
uriașilor (descendenții Geei și ai Tartarului) și a zdrobit cu succes câteva revolte
împotriva lui de către zeii săi.

Internal
La începutul războiului troian nu apare printre eroii participanţi; s-a implicat doar
atunci când Ahile i-a atacat turmele pe muntele Ida. Atunci a plecat la luptă împotriva
grecilor, devenind, alături de Hector, principalul erou troian, duşmanul prin excelenţă
al armatei greceşti, ţinta admiraţiei oamenilor şi, în acelaşi timp, a bunăvoinţei zeilor.
Homer ne povesteşte în mai multe rânduri cum a fost salvat Enea prin intervenţia
directă a zeilor: Afrodita îl ajută atunci când este rănit de Diomede, iar Poseidon îl
apără atunci când e pe punctul de a fi omorât de Ahile. Spre deosebire de legendele
ulterioare, Homer nu vorbeşte despre rătăcirile sale de după căderea Troiei;
dimpotrivă, ne lasă să înţelegem că Enea şi urmaşii săi au urcat pe tronul Troiei după
ce s-a stins neamul regelui Priam.

Eneida povesteşte rătăcirile lui Enea, care aveau să ia sfârşit pe coasta Latiumului cu
întemeierea stirpei din care se trage împăratul Augustus. Enea este urmărit în
călătoriile sale pe Marea Mediterană, ce devin lungi şi periculoase din cauza
adversităţii mării, dar mai ales a ostilităţii Herei (Iunona), care îi este duşmană. Enea a
ajuns mai întâi în Epir şi Sicilia, dar o furtună l-a aruncat pe coasta africană, unde a
întâlnit-o pe Dido; punând înaintea sentimentelor conştiinţa propriului destin şi a
propriei responsabilităţi istorice, a ridicat ancora din Cartagina, părăsind-o pe Dido, şi
a acostat în cele din urmă în Latium, unde a fost primit cu prietenie de regele Latinus.
Aici Enea a întemeiat cetatea Lavinium, numită astfel după Lavinia, fiica lui Latinus,
cu care s-a căsătorit (prima sa soţie fusese Creusa, mama lui Ascaniu).

Căsătoria lor a stârnit însă mânia lui Turnus, pretendentul Laviniei, care le-a declarat
război regelui Latinus şi lui Enea. Latinus a căzut în luptă, dar a fost răzbunat de
Enea, care l-a ucis pe Turnus; după moartea regelui, Enea a rămas să domnească
singur peste populaţia latinilor şi peste troieni, care s-au amestecat, formând un singur
popor.

La puţin timp după aceasta însă Enea a căzut în timpul războiului împotriva rutulilor,
sprijiniţi de Mezenţiu, regele etruscilor; trupul său nu a fost găsit şi de aceea s-a
răspândit credinţa că a fost ridicat la cer, ca o confirmare a destinului său excepţional
şi a rolului său istoric. Eneida se termină însă înainte de episodul morţii
protagonistului, despre care vorbesc alte tradiţii; ea se încheie cu moartea lui Turnus.

Internal
Vergiliu spune că Enea a ajuns în Italia după şapte ani de la căderea Troiei, iar
evenimentele cuprinse între debarcarea în Latium şi moartea lui Turnus durează în
povestirea sa douăzeci de zile.

Afrodita a devenit soţia lui Hefaistos, pe care, însă, potrivit versiunii homerice a

mitului, l-a trădat foarte curînd cu Ares. Din unirea Afroditei cu Ares s-au născut
Harmonia, ce personifică echilibrul dintre tendinţele contrarii ale părinţilor săi şi a
fost soţia lui Cadmos, întemeietorul Tebei, şi, de asemenea, Fobos şi Deimos, Eros şi
Anteros. Capabilă să-i domine pe toţi zeii Olimpului (cu excepţia Atenei, Artemisei şi
a Hestiei), Afrodita este legată de toate întîmplările mitologice care au în centru tema
iubirii: tradiţia aminteşte iubirea sa pentru Dionysos, Poseidon şi Hermes, din lumea
divină, şi pe aceea pentru Adonis şi Anhise dintre muritori. Din dragostea dintre
Afrodita şi Anchise, un preafrumos păstor troian, s-a născut Enea, care a avut mereu
în Afrodita o ocrotitoare plină de înţelegere.

Dacă Afrodita trezea iubirea oriunde ar fi apărut, ea era, de asemenea, ţinta ostilităţii
şi geloziei zeiţelor olimpiene. Dintre acestea, cea mai îndîrjită s-a arătat Hera, din
cauza alegerii lui Paris, care i-a acordat Afroditei şi nu reginei zeilor, mărul
frumuseţii.

Afirmarea cultului zeiţei iubirii are cu siguranţă un substrat pregrecesc. Mai ales
tradiţia referitoare la naşterea Afroditei şi la puterea sa asupra inimilor omeneşti poate
fi pusă în legătură cu unele mituri orientale şi cu zeităţi precum Ashtoret sau Ishtar,
cunoscute în Occident sub numele Astarte, care se pretează inclusiv din punct de
vedere lingvistic la o corelaţie cu numele Afroditei. Numeroasele versiuni ale legendei
naşterii zeiţei, plasarea ei cînd în rîndul fiicelor lui Uranos, cînd printre cele ale lui
Cronos, cînd printre oceanide, cînd printre moire şi erinii constituie tot atîtea mărturii
ale vechimii cultului său, în care se contopesc mituri diferite, legate între ele prin tema
fertilităţii şi a iubirii.

Afrodita apare în mit şi ca zeiţă subpămînteană (de multe ori, zeităţile htoniene sînt
legate de cele ale fertilităţii), iar în această postură este venerată alături de zeul
Hermes. De asemenea, era ocrotitoarea navigaţiei. La Sparta, în Cipru, în Citera şi în

Internal
alte locuri era venerată ca zeiţă a războiului, eventual cu trimitere la anumite modele
orientale.

Zeus, în religia greacă antică, zeitatea principală a panteonului, un zeu al cerului și al

vremii care era identic cu zeul roman Jupiter. Numele lui poate fi legat de cel al zeului

cerului Dyaus din vechiul Rigveda hindus. Zeus era privit ca emițătorul tunetelor și

fulgerelor, ploii și vântului, iar arma sa tradițională era fulgerul. El a fost numit tatăl

(adică conducătorul și protectorul) atât al zeilor, cât și al oamenilor.

Conform unui mit cretan care a fost adoptat ulterior de greci, Cronos, regele titanilor,

afland ca unul dintre copiii sai era sortit sa-l detroneze, si-a inghitit copiii de indata ce

s-au nascut. Dar Rhea, soția sa, l-a salvat pe pruncul Zeus înlocuind o piatră înfășurată

în înfășări pentru ca Cronos să o înghită și ascunzându-l pe Zeus într-o peșteră din

Creta. Acolo a fost alăptat de nimfa (sau capră) Amalthaea și păzit de cureți (tineri

războinici), care își ciocneau armele pentru a ascunde strigătele pruncului. După ce

Zeus a ajuns la maturitate, a condus o revoltă împotriva titanilor și a reușit să-l

detroneze pe Cronos, poate cu ajutorul fraților săi Hades și Poseidon, cu care și-a

împărțit apoi stăpânirea asupra lumii.

În calitate de conducător al cerului, Zeus i-a condus pe zei la victorie împotriva

uriașilor (descendenții Geei și ai Tartarului) și a zdrobit cu succes câteva revolte

împotriva lui de către zeii săi. Potrivit poetului grec Homer, raiul era situat pe vârful

Olimpului, cel mai înalt munte din Grecia și casa logică pentru un zeu al vremii.
Internal
Ceilalți membri ai panteonului locuiau acolo cu Zeus și erau supuși voinței sale. Din

poziția sa înălțată de pe muntele Olimp, se credea că Zeus observă în mod omniscient

treburile oamenilor, văzând totul, guvernând totul și răsplătind conduita bună și

pedepsind răul. Pe lângă faptul că dădea dreptate – avea o legătură puternică cu fiica

sa Dike (Justiția) – Zeus era protectorul orașelor, al căminului, al proprietăților, al

străinilor, al oaspeților și al rugătorilor.

Internal