Zeița Afrodita

Șciogoleva Larisa
Anul I, IP
Afrodita (în greacă veche Ἀφροδίτη) este
în mitologia greacă zeița frumuseții și a
iubirii. În mitologia romană îi corespunde
zeița Venus.
Simboluri:sceptrul, porumbelul
Căsătorită cu Hefaistos
Urmași:Eros, Harmonia, Anteros, Aenea
s, Ery, Hermafrodit etc.
Tată: Uranus, sau, conform legendei,
născută din spuma mării.
În mitologia greacă , Afrodita era căsătorită
cu Hefaistos, zeul focului, al fierarilor și al
prelucrării metalelor. Afrodita îi era deseori
necredincioasǎ și avea mulți iubiți; în Odiseea, ea
este prinsă în actul adulterului cu Ares, zeul
războiului. În Primul imn homeric către Afrodita,
ea îl seduce pe păstorul muritor Anchise. Afrodita a
fost, de asemenea, mama surogat și iubita
păstorului muritor Adonis, care a fost ucis de un
mistreț. Alături de Atena și Hera, Afrodita a fost
una dintre cele trei zeițe a căror rivalitate a dus la
începutul Războiului troian și ea joacă un rol major
pe tot parcursul Iliadei. Afrodita a fost prezentată în
Arta occidentală ca simbol al frumuseții feminine și
a apărut în numeroase lucrări din literatura
occidentală. Ea este o zeitate majoră în Religiile
neopăgâne, inclusiv în Biserica Afroditei, Wicca și
 Celebrare şi simboluri
Afrodita avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidus, Delos,
Sicyon etc. Cultul ei era celebrat în întreaga lume helenică,
cu precădere în insulele Cipru şi Cythera. Simbolurile
principale sub care zeiţa Afrodita apare sunt: delfin, lebădă,
porumbel, vrabie, mirt, trandafir, oglindă.
Atribute
Dintre zburătoare, cel mai proeminent simbol al Afroditei
este porumbelul, pasăre conectată și cu simbolistica zeiței
mesopotamiene Iștar/Inanna. Pe vasele din Grecia Antică,
Afrodita este des reprezentată înconjurată de porumbei, iar
sculpturi din marmură cu aceștia au fost descoperite și în
Templul Afroditei din Dafni. Un alt simbol important al
zeiței sunt vrăbiile, carul fiicei lui Uranus fiind tras de un
stol de ciripitoare în poemul lui Sappho, „Oda către
Afrodita”.
Printre vietățile caracteristice se mai numără rața, gâsca,
lebăda, melcii de mare cu cochilie și scoicile. Dintre flori,
cele mai sacre Afroditei erau mirtul și trandafirul. Obiectul
 Naşterea zeiţei Afrodita

Numeroasele versiuni ale legen­dei

naşterii zeiţei, o plasează când în rândul
fiicelor lui Uranus, când printre cele ale
lui Cronos, când printre oceanide, când
printre moire şi erinii constituie tot
atâtea mărturii ale vechimii cultului său,
în care se contopesc mituri diferite,
legate între ele prin tema fertilităţii şi a
iubirii.
 Zeiţa iubirii şi a frumuseţii, pre­zentată în Iliada ca fiica lui
Zeus şi a Dionei. Scriitorii mai târzii povestesc însă că s-a
născut din spuma mării, de unde i-ar proveni şi numele
(Platon, Cratylos). Potrivit lui Hesiod (Teogonia, 188), Afrodita
s-ar fi născut din membrul viril al lui Uranos, pe care Cronos l-
a aruncat în mare. Plămădindu-se în mijocul valurilor, s-ar fi
deplasat mai întîi către insula Citera, iar mai apoi către Cipru,
unde a ieşit din apă, făcînd să răsară sub tălpile sale o iarbă
moale. Potrivit unei alte versiuni (Aelianus, De natura
animalium), Afrodita s-ar fi născut dintr-o scoică, şi tot într-o
scoică a fost dusă în insula Citera. În epoca clasică, scoica era
sacră pentru această zeiţă, inclusiv dato­rită asocierii cu Nerites,
singurul fiu de sex bărbătesc al lui Nereu, care trăia în
adîncurile mării şi a cărui tovarăşă a fost zeiţa înainte de a ieşi
din spuma mării, întrucît Nerites a refuzat să o urmeze pe
pămînt, Afrodita l-a transformat în scoică.
 Legenda din Cipru
„Stâncile Afroditei” se găsesc pe țărmul
sudic al insulei Cipru, pe locul unde –
potrivit mitologiei grecești – a căzut în
apa mării înspumate mădularul bărbătesc
al zeului Uranus, retezat de Cronos. Aici
s-ar fi născut, din valurile mării
învolburate, zeița dragostei Afrodita /
Venus. Marele pictor italian
renascentist Sandro Botticelli s-a inspirat
din această legendă, pictând tabloul
„Nașterea lui Venus“.
Sandro Botticelli: „Nașterea lui Venus”
Venus din Milo, Muzeul Luvru
Venus din Milo (în greacă Ἀφροδίτη τῆς Μήλου,
transliterat: Aphroditē tēs Mēlou), cunoscută și
ca Venus de Milo, este o sculptură din Grecia
Antică, ce o reprezintă pe zeița greacă Afrodita.
Data creării ei este situată între anii 130 - 100
î.Hr., fiind atribuită lui Alexandros de
Antioch (inițial a fost atribuită, eronat,
lui Praxiteles).
Statuia, care este din marmură și are o înălțime de
203 cm, este expusă la Muzeul Luvru din Paris.
Brațele și soclul s-au pierdut. Statuia a fost găsită
pe data de 8 aprilie 1820 de țăranul Yorgos
Kentrotas pe insula Milo din Marea Egee.
Nu este clar în ce rol o reprezintă pe Venus, dar se
crede că ar reprezenta-o pe Venus Victrix („Venus,
învingătoarea”), care ține un măr de aur în mână,
pe care i l-a dat Paris din Troia.
Statuie de marmură a zeiței
dragostei, Afrodita/Venus, din
Baiae, sudul Italiei, Secolul al II-
lea D.Hr. Zeița este reprezentată
pe jumătate goală, ca o nimfă la
baie, cu himationul său înfășurat
în jurul șoldurilor și cu mâna
dreaptă în fața pieptului. Gâtul,
capul și mâna dreaptă au fost
restaurate de celebrul sculptor
neoclasic Antonio Canova.
(Atena, Grecia)
 Prezenţe în literatură
Afrodita este citată sau apare ca protagonistă în principalele opere literare ale Antichităţii clasice.
Informaţii despre originea sa şi povestiri ale unor episoade mitologice se găsesc cu precădere
la Hesiod - Teogonia; Homer - Iliada, Odiseea; Imnurile homerice; Vergiliu - Eneida; Ovidiu -
Metamorfoze; Nonnos din Panopolis - Dionisiacele; Pervigilium Veneris. Originea orientală a
Afroditei este indicată de Herodot şi de Pausanias. Relaţia sa cu fertilitatea şi cu puterea
generatoare a naturii este evidenţiată într-un fragment din Danaidele lui Eschil şi mai ales în
prologul la Poemul naturii al lui Lucreţiu.
Epitete
Cypria, Cypris, Cyprigeneia, pentru că
Afrodita s-a ridicat din spuma mării la
malul insulei Cipru;
Pandemos - „cea a tuturor”;
Urania - „cea divină”;
Philommeidḗs (φιλομμειδής) -
„iubitoarea râsului”.