Temă și viziune în „Lecția despre cub”

Nichita Stănescu este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai
importanți scriitori de limbă română. El aparține, temporal și formal, neo-modernismului românesc din
anii 1960-1970. A fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen
Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria
foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
Poemul „Lecția despre cub” face parte din volumul „Opere imperfecte” (1979), volum aflat în
căutarea perfecțiunii, conceput rotund, care se deschide și se închide cu două poeme despre două
simboluri, considerate expresii ale formei perfecte – „Lecția despre cub” și „Lecția despre cerc”.
Neomodernismul este curentul literar reprezentat de generația șaizecistă (anii 60-70) a secolului
al XX-lea. După perioada proletcultistă, intervine dezghețul ideologic, adică o mai mare toleranță a
autorităților în ceea ce privește varietatea formelor de expresie literară. Astfel, trăsătura esențială a
poeziei șaizeciste o reprezintă revenirea la modelele poetice interbelice, neomodernismul constituind un
„al doilea modernism”.
Poezia „Lecția despre cub” se încadrează în neomodernism prin ineditul abordării temei,
ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice, noutatea metaforelor, înnoirile prozodice.
Ca specie literară, este o artă poetică în care accentul este pus pe relația dintre creator și lume,
dintre operă și receptarea ei. De asemenea, poezia este o meditație în stil neomodernist asupra
miracolului frumosului văzut ca formă de perfecțiune.
Tema poeziei este concepția despre perfecțiunea artistică dintr-o dublă perspectivă: a
creatorului și a publicului receptor. Totodată este prezentată și tema creației surprinsă în procesul
realizării ei. De asemenea, poetul abordează tema modernă a imperfecțiunii în artă, văzută ca o replică la
estetica urâtului. Poezia cuprinde trei secvențe lirice, ce scot în evidență tema acesteia.
● Prima secvență (versurile I-VIII) – prezintă, într-o formă figurată, etapele muncii
artistului pentru a obține desăvârșirea: alegerea materialului („o bucată de piatră”),
participarea organică la actul creației („se cioplește cu o daltă de sânge”), atingerea
magică a creației de către părintele poeziei („se lustruiește cu ochiul lui Homer”),
transmiterea unei scântei divine („se lustruiește cu raze”). După etapa plăsmuirii,
urmează manifestarea iubirii față de creație: iubirea creatorului, iubirea celor din jur și
iubirea femeii nobile, ce flatează orgoliul creatorului.
● A doua secvență (versurile IX-X) – o reprezintă gestul sfărâmării cubului. În mod
paradoxal, perfecțiunea se naște din imperfecțiunea creației finite. Prin analogie cu viața,
perfecțiunea nu este sinonimă cu frumusețea, și tocmai spărtura, imperfecțiunea
particularizează și dă individualitate obiectului.
● A treia secvență (versurile XI-XIII) – surprinde, în mod ironic, gustul canonic al
oamenilor, goana după perfecțiune, falsul gust estetic pentru ceea ce este șlefuit,
lustruit, strălucitor. Repetiția pronumelui „toți” accentuează opoziția poet (creatorul) și
ceilalți (publicul, oamenii comuni capabili să aprecieze doar artificialul șlefuit).
Titlul conține substantivul „lecție”, care, alături de verbele impersonale din text, ilustrează un
punct de vedere didactic prin care artistul consideră că poate să dezvăluie celorlalți calea de urmat
pentru atingerea perfecțiunii. În acest fel, interesul autorului se concentrează de la început pe creație,
văzută ca o relație dintre creator și publicul său (lumea). Titlul mai conține și metafora centrală a poeziei
cu valoare de simbol, cubul. Acesta este un corp geometric ce sugerează perfecțiunea, dar totodată și o
creație a omului, deci imperfectă și artificială. Prin el, poetul surprinde paradoxul creației umane,
perfectă și imperfectă totodată.
 Tipul de lirism. Deși nu apar verbe și pronume la persoana I singular ca mărci gramaticale ale
eului liric, lirismul este subiectiv, așa cum reiese din atitudinea poetică transmisă în mod direct și, la
nivelul expresiei, din folosirea adjectivelor pronominale posesive de persoana a II-a singular („gura ta”) și
a exclamației retorice din final („– Ce cub perfect ar fi fost acesta, / de n-ar fi avut un colț sfărâmat!”).
Prozodia este modernă. Poezia este alcătuită din treisprezece versuri libere cu metrică variabilă.
Se remarcă folosirea ingambamentului (continuarea ideii poetice în versul următor, marcată prin scrierea
cu literă mică la început de vers). Ritmul interior și absența rimei clasice transmit dramatismul actului de
creație.
În concluzie, în această creație de maturitate, poetul neomodern Nichita Stănescu reușește să
exprime sugestiv problema creației artistului, pe care o situează dilematic între creator și publicul
receptor.