Nichita Stănescu

In dulcele stil clasic şi Lecţie despre cub

1. Menţionarea a patru trăsături ale perioadei sau ale curentului cultural/literal, care se

regăsesc ȋn lirica lui Nichita Stănescu

După cel de-al Doilea Război Mondial, din punct de vedere identitar şi cultural, societatea

românească a intrat ȋntr-o profundă criză, instituită brutal prin instalarea la putere a regimului

totalitar comunist. Domeniul esteticului nu mai are după 1947 autonomie, iar scriitorii, pentru a

publica, trebuie să treacă mai ȋntâi pe la comisia de cenzură. Prin această ȋncălcare a libertăţii de

exprimare, literatura română pierde legătura cu tradaţia interbelică şi trăieşte o perioadă (când

apare artificial un nou curent literar- realismul socialist) ȋn care artistul se vede obligat să aleagă

ȋntre conformismul lozincard şi scrierea unei literaturi de sertar. Anii '50 au rămas ȋn istorie sub

numele de obsedantul deceniu.

Pe fondul dezgheţului ideologic- formulă consacrată ce restituie metaforic deschiderea

regimului opresiv către recunoaşterea autonomiei esteticului- o nouă generaţie literară a ieşit la

iveală. Iar şansa acestei generaţii de a se afirma s-a datorat ȋn primul rând faptului că scriitorii

din anii '60 şi-au propus să reȋnnoade legătura cu poezia şi proza interbelică, nu ȋntâmplător- din

punct de vedere al orientării estetice- fiind numiţi de comentatori neomodernişti.Pentru prima

oară acest termen a fost vehicuat de criticul Ion Bogdan Lefter. In ciuda diferenţelor dintre

stilurile şi temele abordate de scriitorii şaizecişti, ei sunt consideraţi continuatori ai principiilor

estetice modernste din perioada interbelică, reuşind să revigoreze literatura română aflată ȋn plin

proces de ideologizarea comunistă. Neomoderniştii promovează, din nou, conceptul de artă

pentru artă, cred ȋn puritatea actului artistic, ȋn intelectualizarea esteticului şi ȋn valoarea temelor

mari ale literaturii. Totodată ȋnsă, aceştia revalorizează ȋntreaga tradiţie culturală europeană prin

ideea de intertextualitate sau de pastişă, reuşind astfel să definitivizeze proiectul modernist.

Reprezentativ, ȋn acest sens, rămâne universul liric propus de cel mai valoros scriitor al

perioadei, Nichita Stănesu, ȋn cadrul căruia se disting două mari opere: In ducele stil clasic

(1970) şi Lecţia despre cub (1979).

El a dat cele mai substanţiale conotaţii conceptului de neomodernism, spiritul său inovativ

manifestându-se mai ales prin oferirea unor deschideri fertile pentru cele mai importante mutaţii

estetice impuse de poeţii modernişti: intelectualizarea poeziei, abstractizarea concretului,

autoreferenţialitatea limbajului ori exploatarea literară a celor mai abisale zone ale existenţei

(urâtul arghezian, infrarealitatea barbiană, misterul blagian, absurdul avangardist). De pildă

ideea de artă poetică a fost o preocupare constantă a scriitorului, fiecare volum ȋncercând să

aducă explicit nuanţe indeite asupra modalitaţilor de a gândi poezia/ lumea.

Astfel poezia, Lecţia despre cub, care deschide programatic volumul Opere imperfecte

(1979), corelează incapacitatea individului de a se desăvârşi ca fiinţă cu starea de proviorat a

oricărei perfecţiuni artistice.

 2. Ilustrarea a două dintre trăsăturile menţionate, valorificând două texte poetice

aparţinând lui Nichita Stănescu

Dincolo de faptul că reabilitează lirismul subiectiv şi marile teme ale literaturii (iubirea,

creaţia, cunoaşterea) poemul „In dulcele stil clasic” confirmă faptul că Stănescu este, ȋnainte de

toate celelalte calităţi artistice, unul dintre puţinii poeţi români capabili să inventeze un nou

limbaj artistic. Spre deosebire de Arghezi care credea ȋn forţa de expresie a cuvintelor potrivite,

el caută necuvintele, ȋncercând de fapt, să dea consistenţă materială limbajului pentru ca acesta

să se confunde cu lucrurile, nu doar să le numească. De asemenea, pe urmele lui Blaga, care

intuise asocierea ȋn Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Nichita Stănescu aşază la baza

imaginarului să poetic cosubstanţialitatea dintre cunoaştere şi afectivitate. Fără a fi un

sentimental, viziunea sa este una sentimentală (sintagmă ce dă şi titlu volumul din 1964. Tocmai

de aceea , alăturând unei poezii de dragoste stilul clasic, subiectivitatea lirică nu reuşeşte doar să

marcheze o strânsă legătură ȋntre erotic şi cultural, ci chiar să-şi cristalizeze o ȋntreagă viziune

despre lume.Astfel, neomodernismul său ţine şi de atitudinea intertextuală, de o tehnică a

citării, sau câteodată, a pastişării, inovatoare pentru această perioadă. Cea de-a doua poezie

amintită se construieşte nu doar prin apelul la convenţii estetice de secol XIX (romantismul), ci ş

prin utilizarea unor structuri textuale extraliterarea: una didactică (lecţia), cealaltă injonctivă

( reţetarul realizat prin verbele reflexiv impersonale). Sensul acestei combinări compoziţionale

provine din ideea că arta nu ȋnseamnă deprinderea unei formule repetabile ca proces, cu nişte

ingrediente date, ci irepetabilitatea unui moment privilegiat pe care, probabil, cei mai mulţi nu ȋl

pot ȋnţelege. Lecţia lui Nichita Stănescu surprinde faptul că o artă poetică este o mostră de

creaţie autentică, mai mult decât trâmbiţarea unor principii/credinţe estetice. Poetul neomodernist
reinterpretează şi revalorizează ȋnsăşi noţiunea de frumos, ȋncât realizează „o poetică a

deconstrucţiei, a realizării ȋn negativ a frumosului şi a perfecţiunii” (Stefan Mincu).

3. Evidenţierea modului ȋn care se reflectă tema şi viziunea despre lume ȋn cele două

texte poetice alese

Poezia In dulcele stil clasic marchează o reȋntoarcere programatică la modalitaţile clasice de

construcţie ale textului poetic . Nu este vorba aici de vreo nostalgie a formei simetrice/ perfecte

sau de promovarea curentului clasic, ci de un exerciţiu rafinat prin care artistul ȋşi toarnă

universul imaginar ȋntr-o altă formă- uneori aproape demonstrativ- ȋnscenându-şi propriul joc cu

diferitele covenţii lirice. Iată cum se scrie o poezie contemporană de dragoste ȋn stil clasic – pare

a spune poetul, conştient de implicaţiile artistice ale acestei provocări. In acelaşi timp, atrăgând

atenţia ȋncă din titlu că va scrie ȋntr-o anumită manieră , şi facând indirect tot soiul de trimiteri

intertextuale la diferite simboluri ale poeţilor modernişti, Nichita Stănescu, dezvoltă indirect şi o

artă poetică.

Astfel. poezia a fost receptată de către critica literară , ȋn această dublă interpretare: adică un

poem ce metamorfozează tema creaţiei prin iubire. Construit din cinci strofe şi un vers izolat,

dispuse sub forma a patru secvenţe poetic, textul stăncian redă progresiv intersectarea (vizuală,

auditivă sentimentală, raţională)dintre subiectivitatea lirică şi pasul de domnişoară ( ca simbol al

fiorului dragostei şi al inspiraţiei poetice).

In prima secvenţă poetică (strofele I, II) se dezvăluie faptul că apropierea pasului de

domnişoară este de fapt, o coborâre-ȋntoarcere, iar punctul de unde acesta coboară devine, de

fiecare dată, altul. Prin aceste succesive surse ale descinderii (sau chiar descendenţei),

subiectivitatea poetică ȋşi pune, practic, ȋn funcţiune tentaculele culturale, proiectând un fel de
istorie simbolică a poeziei româneşti. Astfel, bolovanul, cu asperităţile şi forma lui brută, trimite

la concepţia patriotică a paşoptiştilor, pentru care poezia este, ȋncă, o modalitate de reprezenta

natura, ca ȋn pastelurile lui Alecsandri, frunză vedrde, pală, poate fi interpretată ca un indiciu al

poeticii romantice, de asemenea ȋnserarea-n seară constituie o modalitate de sugera misterul

blagian al lumii, şi deci al pasului, ȋn fine, pasărea amară are toate datele unui intertext

arghezian, cu referire mai largă la ȋntreaga poezie decadentistă, poate chiar la creaţia patologică a

lui Bacovia. Complexitatea metaforei pasului e dată, aşadar, de multitudinea zonelor dinspre care

acesta se apropie, spaţii ce pot fi ale realităţii- o seară ȋn care un pas de femeie se apropie

discret-, dar şi ale limbajului poetic.

Revelaţia subiectului liric (redată prin hiperbola inima ȋncet mi-afundă) se produce ȋn cea

de-a doua secvenţă (strofa III), când pasul este zărit ȋn undă, metaforă a reflectării, a misterului,

deci şi a imposibilităţii accesului deplin, după cum sugerează şi hibridul verbal am fost zărit. Dar

ca orice revelaţie, durata contactului vizual se concentrează ȋntr-o secundă, suficientă ȋnsă pentru

imprimarea unui detaliu aparent nesemnificativ- roşcată fundă- care declanşează intensitatea

emoţiei: O secundă, o secundă/ Eu l-am fost zărit ȋn undă/ El avea roşcata fundă/ Inima mereu

mi-afundă. Sensibilizarea subiectivităţii poetice poate fi citită - ca ȋn cazul secvenţei anterioare-

şi ȋn contextul mai larg al concepţiilor despre poezie, căci, dacă pentru clasici, de pildă, actul

creaţiei avea un rol didactic, iar pentru romantici unul revoluţionar, ȋn ce-i priveşte pe

(neo)modernişti poezia devine o gratuitate- aşa cum şi funda este ceva inutil, strict estetic- prin

care realitatea este transfigurată, devenind astfel mai suprotabilă. Nu altceva intuise Eminescu

ȋntr-o reflecţe post-romantică de-a sa din Epigonii: Ce e poezia? ...Strai de purpură şi aur peste

ţărâna cea grea”.

 Pe de altă parte, a treia secvenţă (strofa IV) marchează o trecere de pe imaginea vizulaă

pe cea auditivă. Atfel, timpanul e cel care devine centrul senzorial al subiectului,cunoscând atât

agonia conştientizării trecerii/absenţei iminente a pasului- blestemat- dar şi extazul de o secundă

de a fi fost ȋn prezenţa acestuia. Totuşi invocaţia din această strofă nu rămâne retorică , ci se

transformă ȋntr-una elegiacă: Mai rămai cu mersul tău / parcă pe timpanul meu/ blestemat si

semizeu/ căci imi este foarte rău.

In consecinţă, oricât de ironică se vrea prin descrierea acelui univers minor şi a tăcerii

aducătoare de plictis, resemnarea din ultima secvenţă a poemului (strofa V şi versul izolat )

instaurează o ruptură a subiectivităţii, care, e adevărat, nu mai dă naştere nostalgiei ca univers

compensator, ȋnsă realitatea pasului afectează subiectul, lăsându-l dezamăgit : „ Stau intins şi

lung şi zic/ Domnişaoră mai nimic/ pe sub soarele pitic/ aurit şi mozaic. El ştie de-acum- cum

ştiu toţi modernii- că o absenţă nu mai poate fi suplinită de iluzoriul altei prezenţe, aşadar, se

poate vorbi ȋn ultimul vers al poeziei despre motivul literar al neȋmplinirii iubirii.

Numai că, după cum am demonstrat, la Nichita Stănescu iubirea şi cunoaşterea- poezia de

asemenea, caci e tot o formă de cunoaştere- sunt cosubstanţiale, ȋn consecinţă eşecul este asumat

şi de actul creaţiei. Proiectul iniţial al poemului de dragoste a trecut, ȋn scriere afectivă, prin

furcile caudine ale unui stil care l-a transformat partial intr-un discurs despre poezie. Iar

consecinta acestui esec cultural, dar si erotic conferă, propabil, cel mai important argument

pentru incadrarea poetului in neomodernism.

In cea de-a doua poezie, după ce cubul iese perfect, o implicare aparent desuetă

evidenţiază necesitatea identificării efective cu opera. Cubul va fi sărutat de nenumărate ori cu

gura creatorului. Gestul nu este unul gratuit, ȋntrucât la Nichita Stănescu orice act de creaţie se
ȋmplieşte prin iubire. Totuşi, creatorul stănescian ironizează şi excesele mitizante/ idolatrizante

pe care ideea de perfecţiune le ȋntreţine ȋn lumea modernă. Ca ȋntr-un ritual mistic, cubul este

sărutat de lumea ȋntreagă şi purificat de buzele infante. In acest mod, creaţia dobândeşte un statut

suprauman, fiind admirată de toţi, dar necunoscută de nimeni.

Soluţia umanizării produsului artistic apare ȋn finalul poemului, când ipocriziile atingerii

perfecţiunii se prăbuşeşc, iar lumii decăzute i se asociază cubul cu un colţ sfărâmat: de aceea, se

ia un ciocan/ şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului:. De fapt, sensul actului violent vine din

luciditatea creatorului neomodernist care nu mai crede ȋn iluzoriul cuburilor ideal. Dacă, ȋn

romantism, omul de geniu este obsedat de căutarea absolutului, ȋn contemporanitate numai naivii

târzii ai modernităţii mai aspiră la o formă de desăvârşire: Toţi, dar absolut toţi zice-vor:/- Ce

cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colţ sfărâmat. De acum, fiinţa superioară e aceea

care ȋşi conştientizează limitele şi creează ȋn funcţie de ele.

Ambiguă, cu dislocări semantice şi sintactice date de tehnica ingambamentului, dialogică

şi intertextuală, Lecţia despre cub reprezintă chiar acea operă imperfectă care demonstrează cât

de potrivit reuşeşte neomodernistul Nichita Stănescu să evidenţieze incompletitudinea omului

modern.
 4. Prezentarea câte unei particularităţi de limbaj din fiecare text poetic ales

Atât la nivel stilistic, cât şi conceptual, „Lecţia despre cub” mizează pe realaţia

complexă/tensionată dintre material şi abstract. Opera de artă implică o dimensiune

anufacturieră, ilustrată de simbolul cubului. Verbele care caracterizează mecanismul creator

provin, de altfel, din câmpul semantic al meşteşugului; se ciopleşte, se lustruieşte, se răzuieşte.

Cuvintele câştigă aici o materialitatea stridentă, ȋncât poezia devine un veritabil concurent pentru

lumea concretă. Dacă Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt, demiurgul stănescian, mai modest,

ȋşi confecţionează mai ȋntâi consistenţa cuvintelor şlefuind- până ce devine o idee- o bucată de

piatră. Pentru că, faţă de Creator, subiectul liric are şansa de lucra cu nişte instrumente ce şi-au

dovedit utilitatea artistică ȋn istoria formelor estetice. Metafora daltei de sânge trimite la efortul

implicării existenţiale ȋn lume şi ȋn poezie. Apoi, ochiul lui Homer e o excelentă trimitere la

cizionarismul artistului (amintind de versul eminescian din Scrisoarea III- Dară ochiu-nchis

afară ȋnlăuntru se deşteaptă). Iar ca plăsmuirea operei să se ȋncarce cu ȋnsemnele revelaţei

divine, laturii existenţiale şi a celei culturale le este complementară dimensiunea mitică sugerată

de metafora razelor. Nici exclusiv material, dar nici abstracţiune pur, creaţia lui Nichita Stănescu

descoperă mijlocul substanţial al lumii ȋn care metafizicul se poate pipăi, iar obiectele banale

sunt mai degrabă concepte.

In poezia, In dulcele stil clasic se poate observa o ȋnnoirea a limbajuluila fiecare nivel al

textului. De exemplu, la nivel morfosintatic, ȋn primele două catrene se remarcă utilizarea unui

singur verb, reluat de patru ori „coboară”- ce redă acţiunea ȋn derulare şi susţine impresia de

epic. Nivelul stilistic se distinge prin subtilitatea metaforei, cultivarea epitetului neobişnuit

„soarele pitic, aurit şi mozaic” şi inovarea enumeraţiei. Nu ȋn ultimul rând, nivelurile fonetic şi

prozodic susţine din punct de vedere formal semnificaţia titului. Poetul combină diverse
elemente ale prozodiei clasice: cinci catrene, cu versurile medii, de 7-8 silabe şi ritm trohaic cu

un vers final, liber, cu un refren şi cu monorima, care conferă sonorităţi aparte.

5. Susţinerea unei opinii despre lirica lui Nichita Stănescu, valorificând mesajul din

următoarea secvenţă critică:....